Jurnal spre Maturitate: decembrie 2011

Articol preluat de pe: http://www.jurnalul.ro/calendar/la-multi-ani-florin-chilian-599085.htm

"Sunt Florin Chilian şi am telefonul ascultat pe mandat de siguranţă naţională. Şi emailurile îmi sunt urmărite de imbecili.”
www.chilian.ro

"Mi-am trăit viaţa ca un dement, fără plasă de siguranţă şi fără menajamente...”
"M-am întrebat la un moment dat dacă să mă bucur sau să mă întristez pentru că respir în anii ăştia. Fireşte că, la nivel mental, e o bucurie, prea sunt demente vremurile doar că se intersectează cu trăirile din real... Aici e mai dificil.... Ce să spun? Le trec ca un om viu, uneori mai scap dârlogii şi o iau razna pentru că trebuie să decomprim cumva, însă, mai întotdeauna am noroc că în momentele astea să fie lângă mine oameni, prieteni dragi. Faptul că pot fi atât de imbecil câteodată şi atât de dobitoc că nu poţi crede că-s eu dacă raportezi la muzica mea idioţeniile pe care le fac, tocmai astea mă ţin pe o linie de relativă plutire, de aproapele meu echilibru. Nu pot fi un om «normal>, n-am cum să fiu normal şi să fac muzica pe care o fac. Cine se aşteaptă de la mine să fiu un cetăţean exemplu e un tâmpit şi se înşală grav.

Cei care citesc aceste rânduri trebuie să ştie că am trişat tot timpul. Că eram foarte aproape de Cernobâl atunci când a avut loc dezastrul ăla nuclear, la Firiza, mai sus puţin de Baia Mare şi niciodată nu am crezut că o să ajung să trăiesc atât de mult, ăsta este unul dintre motivele pentru care o iau razna când aud despre copii de doi sau trei ani cu forme de cancer deşi ştiu... cesiul... perioada de înjumătăţire... Tot nu mi se pare drept. Am avut un accident în adolescenţă în care am avut un episod de moarte clinică şi n-am murit... pentru că o voce din lumina aceea, din tunel, mi-a spus că nu este momentul să ajung acolo, pentru că mai am foarte multe de făcut aici - motiv pentru care mi-am trăit viaţa ca un dement, fără plasă de siguranţă şi fără menajamente. Tot timpul aveam sentimentul că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău şi mă simt protejat cumva... Se mai întâmplă să am câte un vis care se tot împlineşte, ştii?! Nu este nimic glorios în asta ci numai egoism cinic. Frica aceea adevărată de ochii din oglindă şi de propria mea judecată. Faptul că ştiu m-a făcut mereu să nu pot să mă înşel, nu m-a lăsat. De aici «curajul> meu nebun de a trăi decent în raport cu ochii din oglindă, dintr-o înşelăciune, dintr-un trişat.

Viaţa de artist în România zilelor noastre? Zău că nu ştiu. Sunt atât de amestecate realităţile aici că o iei razna. Dacă mă gândesc la «colegi> e un business relativ ok - viaţă uşoară, femei, băutură..., dacă mă gândesc la artişti - care sunt îngrozitor de puţini - este şi o vină a lor pentru că nu reuşesc să găsească o cale prin care să ne facă cunoscută arta lor de care avem atâta nevoie, deşi într-o lume normală asta ar fi treaba altcuiva, a socialului... Cred că la noi arta nu mai înseamnă altceva decât o inimă ţinută în mâini în faţa lumii care trece grăbită şi prea nepăsătoare pe lângă, având mare grijă ca nu cumva să fie atinsă de inima asta. Încă mai au decenţa de a nu o călca în picioare. Artistul român este privit aici, la noi, aşa cum priveau demult oamenii un urs cu laţ în nas, trecând pe străzi printre ei, cu teamă, cu respect, cu bucurie sau cu o imensă curiozitate. Niciodată cu dorinţa de-al elibera şi de a fi liber asemenea lui sau de a-i respecta puterea.

Cât datorez acestei ţări şi acestui popor? Dacă mă gândesc la propriu - nimic. Dacă însă judec cu mintea mea îi datorez totul. Nu pot respira în altă limbă, alta decât limba română. Tot ce ţine de spiritualitatea acestui neam prea tare hulită şi batjocorită m-a făcut să fiu «A fi>.

Ştiu că era 21 Decembrie şi că eram alături de Vali Sterian, la Sala Palatului. O femeie cobora cu o pâine îî mâini, strigând: «Pâine pentru Timişoara!>. Am făcut pasul în stradă, alături de ea. Nu ştiu ce am judecat eu cu mintea mea de 20 de ani, dar ştiu că am judecat şi că mi-am asumat pasul acela cu toate consecinţele lui. Şi acum cred că la origine a fost vorba numai despre egoism în gestul meu. Cunoşteam implicaţiile, vedeam rândurile de soldaţi cu armele îndreptate spre noi şi mai vedeam şi camerele care filmau totul din spatele lor. Nu mi-a păsat de nimeni şi nimic în afară de gândul că nu mă mai pot privi în oglindă dacă nu fac pasul acela după ce privirile mi s-au intersectat cu cele ale femeii care striga frângând pâinea în mâini. O altă zi în faţa Televiziunii, tot Decembrie 1989. Am auzit o rafală de armă automată grea, precum cea de TAB, şi un băiat de vârsta mea a căzut secerat chiar de lângă umărul meu. Atunci s-a întâmplat. Am fugit îngrozit, rupând pământul, către Piaţa Dorobanţi. Nu mi-a mai păsat de nimic, nu mai eram raţional, nu mai judecam. Frica, groaza şi fuga de acolo, atât! Nu eram nimic. Un animal dominat de o frică înspăimântătoare. Nu-mi mai asumam nimic, nu mai raţionam. Numai frica mă stăpânea, atât. Tot timpul cât am fugit am ştiut că trebuie să-l iau şi pe el de acolo, dar nu mă puteam opri din alergat. Cu numai o clipă înainte vorbeam amândoi. Nu am fost în stare să mă opresc şi mă mai amăgeam la gândul că oricum era mort şi că nu mai puteam să-l ajut în nici un fel. 50, 100 de metri, atât am alergat să mă pun la adăpost. Am început să rog oamenii să meargă cu mine înapoi pentru a lua copilul acela de acolo. M-am întors şi, ajutat de doi oameni, am luat acel trup de lângă gardul Televiziunii, rugând pe cineva cu o Dacie papuc acoperită să-l ducă la spital. Un băiat înalt şi slab m-a întrebat ce s-a întâmplat. L-am privit şi dintr-o dată mi-au revenit în minte toate amănuntele zilelor trecute de pe 21. I-am spus că totul e o farsă, un aranjament, că nimic nu-i adevărat şi că plec acasă pentru că eram foarte obosit Mai târziu, pe 17 ianuarie, am scris un cântec, «Atac la persoană>, şi a intrat pe decalog la a doua poruncă.

E un înţeles în toate, fără îndoială. E un rost, undeva, în respiraţia mea de acum aici. În altă naştere, ca ţară vorbesc, nu existam. Despre destin... încă se trece, înca se zideşte, înca se naşte, zic eu.
Am deja cam toate premiile, de la cadoul pe cere mi-l face viaţa în fiecare clipa din care am decis să fac muzică, la cele trei mai realizari ale mele pe care numai de curând le-am conştientizat şi anume: 1. Există un atelier - sper să existe încă - unde copii din puşcăria de chirpici de la Tichileşti învaţă să faca termopane ca să nu se mai întoarca acolo. 2 - Este o fetiţă de trei ani, Ioana care şi datorită unui infim aport al meu, la ideea unui om tare drag, Mihai Mărgineanu - are acum şi a doua mânuţă şi 3. - Un chirurg de inimi de copii din Boston are ca ton de apel pe telefon «Zece>. Fetiţa pe care a operat-o în singura lui zi liberă, după doi ani şi jumătate, de un Crăciun, este acum bine. Tatăl ei mi-a spus asta săptămâna trecută şi m-am bucurat tare mult. Sunt bucurii tare sincere într-un ocean de tristeţi şi de prea multe cazuri şi prea grave, prea fără speranţă. Am spus asta atunci unei prietene şi m-a acuzat că-s prea trist... e un alt cuvânt spus de ea, dar nu-mi vine acum.

Nu cred că noi, ca neam avem apenticele recunoştinţei sau al memoriei, legat de o valoare a noastră, aşa că, cu atât mai puţin nu cred că ar avea de ce şi pentru ce să-şi amintească cineva despre mine. Poate doar - ca exerciţiu de vanitate - să ştie că sunt singurul om care a pus pe muzică cele zece porunci.... altfel nu. Lucruri interzise nu există că doar n-am muncit atât pentru a crea controversatul personaj numit Chilian. Sunt mai mult decât asumat cu toate... Am luat tot nefirescul dintr-o societate românească profund bolnavă, mi l-am însuşit şi m-am folosit de valenţele lui demente pentru a inventa personajul controversat Chilian, personaj care a adus în cele din urmă muzica mea aici, în lumea reală. Îmi asum tot ce am făcut, aşa cum îmi asum şi consecinţele acţiunilor mele! Ce este cu adevărat important pentru mine nu prea are legătură cu ceea ce valorizează ceilalţi. Asta e farmecul «controversei> - ţine vie întrebarea.

E o apetenţă ce frizează cretinismul performant al media din România, în ceea ce priveşte dispariţia artiştilor care nici măcar nu au existat pentru ei atâta vreme cât au trăit. Deşi este evident că eu sunt deja nemuritor... Dacă idioţii ăştia din media vor face circ atunci când voi pleca, le promit că mă întorc şi îi bântui cât vor mai avea de trăit, şi pe ei şi pe neamurile lor. Cu mine se vor culca, cu mine se vor trezi şi vor sta la masă. De nu le scot peri albi lor şi neamurilor lor pâna la a şaptea spiţă, să vedeţi voi! De nu-i fac să se roage să vină lângă mine decât să mai trăiască o zi aşa cu mine pe capul lor!
Am răspuns întotdeauna în interviuri, mai ales la întrebările care nu mi-au fost puse vreodată.
«Hai priveşte în jur/sigur există ceva curat ceva nepătat de cuvinte şi
gesturi fără contur...>”

Astăzi, de ziua sa, Florin Chilian va participa alături de Mihai Mărgineanu şi Răzvan Simion la o întâlnire, în cadrul proiectului internaţional - "Mândri de clasa noastră, de şcoala noastră, de ţara noastră, noi am început să construim!”, iniţiat şi coordonat de Andrei Bădin, la Liceul Cervantes http://www.starttobuild.org/evenimente.html
şi la Club Princess, unde va cânta pentru un eveniment caritabil. Toţi banii stânşi de la intrare vor merge la fundaţia Metropolis, fundaţie de care sărbătoritul noastru este foarte apropiat. Aceasta are un orfelinat particular, de 16 ani, unde au grijă cam de 114 copii, unii în centru, alţii în familii - www.princessclub.ro
www.fundatiametropolis.ro