De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
................................................................................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunesc şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.
Poezia eminesciană nu e altceva decât o pledoarie pentru dezalienare. Pentru eliberarea individului şi a colectivităţii de orice servituţi. Premisa fiind identificarea contradicţiilor existenţiale, reductibile la schema bine-rău, la varianta posibil-imposibil, la cel a lui "a voi" şi " a putea". a avea conştiinţa limitelor şi a întrezări dincolo de ele continentul mirobolant al desluşirilor geometrizate cu ochiul fantasticului.
Aurel Martin, despre Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889)
