[...]
Ar fi trebuit să
reclădească doar existenţa-i din această lume. Dar când între duritatea osului simţi
zloata fermecată la rându-i de reîntregirea sufletului ce devenea tot mai
palpabil între răsuflări, nu putu să nu gândească că poate era doar o poveste.
Şi nu mai ştia a cui. Sau poate fusese a nimănui. Poate explodase între
apusuri, între universuri paralele, care la rândul lor îşi aveau prefăcătoria
sculptată-n ipocriţi.
Câţi nu ştiu ce este o poveste... O cred doar înşirată-n
rânduri infinite între coperţi uitate, abia o fantasmă dintr-o minte luminată,
aşternută numai prin viziunea altora.
Imaginaţie oprită în stadiul de cuvânt.
Dar povestea-i
interminabilă nu cunoscuse graniţele lumilor şi nici a zeilor. Se desfătase din
fiecare sămânţă de floare de fân şi se zbătuse între credinţe şi prejudecăţi.
Se colorase din ierni nuanţând prin imaculat şi iad, se răsfirase-n curcubeul
de după furtuni. Şi mai la urmă de tot recunoscuse în aceiaşi genunchi, pe care
ar fi vrut să se sprijine acum, că fiecare linişte îşi are purgatoriul ei.
[...]
