Conceptul meu de Cafea cu gheață s-a dezvoltat în timp.
Adică mai mult de patru ani în care am adunat povești din oamenii și locurile
pe care le-am cunoscut. Apoi am așteptat. Să vină momentul oportun să pot
termina ultimul text din carte, care m-a frânt efectiv în mii de zări, dar
într-o ultimă străfulgerare, mi-a dat voie să închei acest minunat capitol din
viața mea. Mă pot numi scriitoare de acum, și chiar dacă este un termen atât de
provocator, în toată puterea cuvântului, nu mă mai sperie cum s-a întâmplat la
început când am auzit acest apelativ. Ci doar mă motivează să nu cumva să
îndrăznesc a renunța la această pasiune: scrisul. Pentru că da, scriu pentru că
așa vreau, pentru că pot și îmi place. Și poate talentul meu nu constă în a
scrie nu știu ce mare best-seller, ci doar că reușesc să mă desprind de lumea
în care trăim și creez universuri fictive, în care se regăsesc într-o mare
măsură cititorii mei.
Cât de fictivă
este Cafeaua cu gheață în esența ei,
las acest lucru la alegerea fiecăruia. Deoarece pentru mine, delimitarea a fost
clară, dar inspirația s-a dezvoltat întotdeauna din realitate. Bătrânul nuc a
fost acolo de când lumea, hipocampusul se completează încă, însoțitorii
drumului meu se schimbă în funcție de opțiuni și suflet, zloatele și poveștile
de dragoste le-am trăit fiecare mai mult sau mai puțin, la timpul lor și al
nostru. Acasă și Balcicul vor exista mereu. Și da, ultima mea cafea cu două
cuburi de gheață a fost servită în Orașul Alb, exact cum am descris. În acel
dialog simultan care mi-a insuflat un pic de curaj, completat mai apoi, când
aveam mai mare nevoie, cu sprijinul celor din jurul din meu, cei care au crezut
în cuvintele mele și în mine.
Marea realizare
însă a fost demonstrarea că nu există coincidențe. Din momentul în care am dat
bunul de tipar și nu am mai scris, pentru că mi-am promis ca voi lua o
bine-meritată pauză, s-au aliniat toate întâmplările și s-au mai și legat. Așa
într-un ultim zbucium în încercarea de a mă convinge.
Aș putea să înșir
toate non-coincidențele astea într-o altă carte: ar fi cartea despre Cafea cu gheață. Dar, zic eu, să le
transform în cuvinte pe coli albe, și-ar pierde din farmec. Așa că mai bine vi
le povestesc, pe rând, de câte ori mi se oferă ocazia. Și aici, dați-mi voie să
răspund unui cititor, care a întrebat naiv de ce acum și ce-i cu Rapsodia
Română.
Povestea
copilului curajos și întâlnirea sa cu George Enescu mi-am amintit-o de curând,
în Vinerea Mare. Dădusem bunul de tipar și ascultam așa într-o doară muzica
marelui compozitor. Când amintirea, ”în oportunitate și plină de sens”, se
reflectă vehement asupra mea.
- Mămică, îți mai
aduci tu aminte când m-ați lăsat voi în București, la mama Maria, înainte de
Paști? Știu că era vacanța de primăvară, parcă, și eram copil.
Până mama încercă
să cutreiere zările atât de îndepărtate, am retrăit toate momentele din Vinerea
aceea Mare. Maria era sora străbunicii, profesoară de matematică, cu deplină
încredere în mine fără să obiecteze atunci, când i-am spus că plec la plimbare.
Dacă ar fi știut ea unde voi ajunge eu...
Am plecat prin
București, din apartamentul al cărui balcon dădea în curtea Muzeului
Literaturii Române, de pe strada Christian Tell. Și deși, plimbările mele
presupuneau doar străduțele până în Piața Amzei, am mers în total altă
direcție, fără vreo hartă sau aplicație pe telefon. Pe atunci nici nu visam la
așa ceva. Pe Calea Victoriei până am dat de Palatul Cantacuzino, care și acum
găzduiește Muzeul George Enescu. Îmi amintesc doamnele de acolo, cum comentau,
că ce-o fi cu copilul ăsta singur, prin casa compozitorului. Și vioara,
sprijinită de un jilț cu tapițerie maronie și biroul. Ce mult mi-a plăcut
biroul lui... Mi-am dorit să am și eu așa un birou mare și lucios, într-o
încăpere mică și luminoasă. Pe atunci nu știam că voi scrie, dar o să vină o zi
în care o să merit și eu o asemenea piesă de mobilier.
Apoi amintirea se
estompează. Mai știu Prohodul acelei Vineri cu mama Maria la brațul meu, în
Biserica Amzei, care pe atunci expunea obiecte de cult, de mare valoare, donate
de familia dânsei peste ani. Mi le arătase cu gesturi abia vizibile, între două
citiri de liturghie. Știa sigur că va fi fost ultima noastră incursiune, chiar
dacă atât de aproape de casa ei, dar atât de departe în povești.
A doua zi,
venirea părinților mei ne-a găsit pe amândouă în sufrageria mamei Maria, ale
cărei ferestre luminoase dădeau spre curtea Muzeului Literaturii Române, uitându-ne
pe TVR2 la un concert al Filarmonicii din București, ascultând cu mare drag și
în liniște Rapsodia.
Așa am terminat
și Cafea cu gheață. Recitirile,
așezarea desenelor, corecturile le-am făcut pe muzica lui Enescu. Rapsodia
Română partea întâi, apoi partea a doua, apoi iar prima și iar a doua. Și când
inspirația nu mai vroia să iasă la lumină ascultam Balada pentru vioară.
Și am dat bunul
de tipar înainte de Vinerea Mare. Când, precum facem de mulți ani, cu mama mea
la braț și alături de doamnele din familia noastră, am mers la Prohodul bisericii
de la noi din sat. Iar curaj mi-a trebuit destul, insuflat din amintiri al
căror sens îl creionasem din muzica lui.
Ne întorsesem
destul de târziu de această dată acasă, cu slujba în minte și tot amândouă. Mama
reușise să numere anii câți trecuseră de când mă lăsaseră ei în București, la
mama Maria, înainte de Paști, într-o primăvară.
N-am vrut să
recunosc nici de această dată realitatea timpului și am zâmbit:
- Mămică, trebuie
să fi fost tare, tare de mult... Pe atunci nu beam cafea...
