Cine s-ar fi
gândit câte semnificații pot exista într-o singură literă, câte pornesc de la
aceasta și se răsfrâng asupra existenței. Secretul este însă a vedea atunci
când trebuie, a visa, a dori, a nu crede în coincidențe...
Ludwig van Beethoven: “Don’t only
practice your art, but force your way into its secrets, for it and knowledge
can raise men to the divine.”
Mă trezi într-o
dimineață Brașovul cu un concept și o dorință asiduă
de a-l vedea scos proaspăt din tiparniță, să-i simt mirosul de cerneală
împrăștiată în cuvinte negre pe foile albe. Nu-mi oferi mare lucru, doar o bucătărioară unde mă puteam închide dinspre
orice lume, să imaginez și să scriu. M-am plimbat pe străzile lui, căutând
povești. Și atunci când nu mi-au mai fost de ajuns în a completa amintirile
unui ”acasă”, m-a răsfrânt.
Conceptul m-a
purtat pe ulițele vechiului București. Așa, să-mi facă în ciudă. Pentru că era orașul pe care nu-l
respectasem niciodată. Dar avea și el povești de spus, sub felinare verzi, în
cafenele ce aduceau aminte de revoluții. Și poate m-am revoltat sau poate nu,
dar cu fiecare literă adăugată vorbelor mele conceptul prinse formă.
Și cum forma nu
se lăsa așezată singură între rânduri, am plecat spre Sibiu. Acuma, și ”S” poate fi considerat un
fel de ”B”, deformat de vremuri,
tinereți, idei, Bachus
și mai știu eu cine sau ce. Doar forma se transformă. Acolo am avut
dintotdeauna o bucătărioară la fel de inspirativă, păstrată cu sfințenie, ca un
altar mistic. Și ce minune, căci inspirațiile mele prindeau viață, în alb și
negru.
Apoi veni rândul blocajului infernal pe care îl cunoaște
fiecare scriitor măcar o dată în persuasiunea visului său. Dar, pentru mine
există orașul artiștilor, de orice fel, din orice veac. Iar acolo stiloul știe
și singur ce trebuie să înșire mai departe: Balcic. Dacă m-ar pune cineva să-mi descriu
sentimentele care mă învăluie când mă plimb printre pietrele albe, aș răspunde
că nu am cuvinte. Și aș minți, cu bună-știință. Doar cafeaua cu gheață acolo
și-a încheiat existența-i inspirativă.
Eheee... după
aceea, am simțit o imperioasă nevoie de pragmatism absolut. A trebuit să
privesc tot conceptul din exterior, să-mi înțeleg cititorii. Atunci am
descoperit felinarele. În Berlin. Sunt perfect conștientă că există și alte felinare peste tot în
lume. Dar aici au avut acel ceva care m-a făcut să zâmbesc, să pricep în sfârșit
ce înseamnă aprinderea încăpățânată a existenței. Undeva, cu puțin înainte de
un miez de noapte.
În haosul care a
precedat titulatura de ”scriitoare”, m-au purtat drumurile în urma poveștilor scrise.
Și fiecare loc mi-a reconfirmat minunile înșirate de stilou. Apoi tiparnița
și-a făcut umila-i datorie, împrăștiind în Brașov, întâi, mirosul de cerneală proaspătă.
Ulterior, cartea-mi a refăcut tot drumul inspirațiilor înapoi. Lăsându-mă un
timp fără cuvinte, fără stilou. Doar ea și eu. În liniștea metamorfozată a
felinarelor ce apuneau în miez de noapte.
De curând, i-am
răsfoit paginile în Bangalore.
Și doar atunci am priceput: coincidența, în deplin sensul ei explicat abitir în
actualitate, pare a fi luat formă, dar fără să existe. Am înțeles că litera își
făcuse pe deplin datoria, de a mă îndruma spre locuri tumultoase în semnificații.
Seara aceasta mă
regăsește în Berlin.
Zâmbesc. E un felinar la un colț de stradă ce se deformează în oglinda umedă a
asfaltului de sub el. Plouă. A toamnă. În neștire. E încă o ploaie caldă ce
lasă loc de înțelesuri. Cu mâinile în buzunar mă sprijin cu spatele de el și
privesc strada dreaptă. Nu-mi aduce niciun război, nu văd nici ziduri care cad.
Doar liniște. Dar.... felinarul, luminând misterios deasupră-mi, dă voie ploii
să-mi aducă din depărtări un iz de flori de iasomie, decadente, reflectate în
lumea lui Eu.
N-aș fi crezut că
o singură literă dispune de atâta putere să schimbe o existență în mod
irevocabil.
Berlin, 11 septembrie 2014
