Îmi place să cred ca toamna mea este într-un fel doar a mea şi că nimeni altcineva nu a mai trăit toamne de-ale mele. Dau dovadă de un egosim susţinut în această privinţă. Pentru ca amintirile mele despre toamnă nu se compară cu nimic din ceea ce experimentez în prezent. Mi-au scurtat unii timpul şi parcă şi bucuria de a vedea toamna. Acum sunt pe fugă, las în urmă frunze colorate în vânt. Şi ce folos că ma simt vinovată, că nu mă opresc să le admir, dacă chiar nu o fac?!
Eu sunt născută la începutul toamnei. Exact acea perioadă când ziua de lumină începe să se scurteze pe nesimţite şi se simte miros de copt, dar încă este prea devreme de recoltă. Când e ziua mea, vara îmi face cadou toamna. Aşa... necondiţionat... fără dorinţe sau vise. E un cadou ce îl primesc deja de ceva timp. Şi simt că trebuie să readuc la viaţă anumite amintiri, pentru a învăţa din nou să preţuiesc ce-mi plăcea nespus odată.
Eu am crescut la ţară. Şi chiar îmi place apelativul "ţărăncuţă", pentru că eu văd în oamenii de la ţară adevărata viaţă, adevăratul suflu al naturii. Acolo e, nu pierdut între betoanele oraşelor. Am învăţat să-mi preţuiesc satul facând naveta. Habar n-are nimeni, nimeni cât de mirific se schimbă peisajul când ieşi din oraş, te îndrepţi drept spre munţi şi apoi coteşti spre nişte dealuri ce închid orizontul unde apune soarele. Am înţeles mai târziu de ce satul nu se află la "drumul mare", ci este un pic izolat. Tocmai pentru a se integra perfect în peisaj. Ca darul naturii să devină perfect.
Şi într-un asemenea loc anotimpurile devin profesori. Orice teorii despre cum decurge un anotimp pălesc în comparaţie cu spectacolul naturii. La noi, toamna o aduce vara, cu iz de ierbi uscate târziu şi mov. De la brânduşele de toamna. Când răsărea prima în grădină, sub nuc, simţeam că e momentul să mă pregătesc de bucuria simfoniei ce va urma. Şi apoi cădea o frunză. Prima frunză a unui măr ionatan se colorează în portocaliu şi apoi într-o nuanţă roşiatică. Asta nu uit.
Pentru că de când eram copil, îmi propuneam să nu uit niciodată anumite imagini, care consideram eu, aşa, în mintea mea de copil că nu trebuie cu niciun preţ să le uit. Cum ar fi prima brânduşă de toamnă, care parcă creştea în acelaşi loc, în fiecare an, şi prima frunză căzută din mărul ionatan. Tot aşa am ţinut neapărat să-mi aduc aminte de plăcile perfect pătrate care formau primul trotuar al curţii noastre. Când s-a hotărât tata să facă alt trotuar, am zis că trebuie să-mi aduc aminte întotdeauna cum arăta curtea aşa, cu iarba crescută între plăci, cu labirinturi de furnici peste tot. Şi chiar dacă între timp s-a schimbat din nou trotuarul, eu tot aşa mi-l aduc aminte, ca la început. De aceea, mă respect pentru hotărârea luată... să nu uit. Şi atunci când uit, încerc să mă adun din zările împrăştiate ale lumii noastre şi să-mi aduc aminte ce învăţasem să preţuiesc odată: adevăratele valori nepreţuite, cum ar fi toamna... mea.
Eu sunt născută la începutul toamnei. Exact acea perioadă când ziua de lumină începe să se scurteze pe nesimţite şi se simte miros de copt, dar încă este prea devreme de recoltă. Când e ziua mea, vara îmi face cadou toamna. Aşa... necondiţionat... fără dorinţe sau vise. E un cadou ce îl primesc deja de ceva timp. Şi simt că trebuie să readuc la viaţă anumite amintiri, pentru a învăţa din nou să preţuiesc ce-mi plăcea nespus odată.
Eu am crescut la ţară. Şi chiar îmi place apelativul "ţărăncuţă", pentru că eu văd în oamenii de la ţară adevărata viaţă, adevăratul suflu al naturii. Acolo e, nu pierdut între betoanele oraşelor. Am învăţat să-mi preţuiesc satul facând naveta. Habar n-are nimeni, nimeni cât de mirific se schimbă peisajul când ieşi din oraş, te îndrepţi drept spre munţi şi apoi coteşti spre nişte dealuri ce închid orizontul unde apune soarele. Am înţeles mai târziu de ce satul nu se află la "drumul mare", ci este un pic izolat. Tocmai pentru a se integra perfect în peisaj. Ca darul naturii să devină perfect.
Şi într-un asemenea loc anotimpurile devin profesori. Orice teorii despre cum decurge un anotimp pălesc în comparaţie cu spectacolul naturii. La noi, toamna o aduce vara, cu iz de ierbi uscate târziu şi mov. De la brânduşele de toamna. Când răsărea prima în grădină, sub nuc, simţeam că e momentul să mă pregătesc de bucuria simfoniei ce va urma. Şi apoi cădea o frunză. Prima frunză a unui măr ionatan se colorează în portocaliu şi apoi într-o nuanţă roşiatică. Asta nu uit.
Pentru că de când eram copil, îmi propuneam să nu uit niciodată anumite imagini, care consideram eu, aşa, în mintea mea de copil că nu trebuie cu niciun preţ să le uit. Cum ar fi prima brânduşă de toamnă, care parcă creştea în acelaşi loc, în fiecare an, şi prima frunză căzută din mărul ionatan. Tot aşa am ţinut neapărat să-mi aduc aminte de plăcile perfect pătrate care formau primul trotuar al curţii noastre. Când s-a hotărât tata să facă alt trotuar, am zis că trebuie să-mi aduc aminte întotdeauna cum arăta curtea aşa, cu iarba crescută între plăci, cu labirinturi de furnici peste tot. Şi chiar dacă între timp s-a schimbat din nou trotuarul, eu tot aşa mi-l aduc aminte, ca la început. De aceea, mă respect pentru hotărârea luată... să nu uit. Şi atunci când uit, încerc să mă adun din zările împrăştiate ale lumii noastre şi să-mi aduc aminte ce învăţasem să preţuiesc odată: adevăratele valori nepreţuite, cum ar fi toamna... mea.
