Se oprise timpul. Şi nu înţelegeam de ce...
Pentru că în viziunea mea, mai altfel decât a lumii întregi, timpul este ceva inventat de oameni pentru a măsura rotaţii, distanţe, noapte, zi şi orice altceva ce nu avea măsură definită. Şi astfel timpul căpătă formă. Apoi îi definiră scopul. Să treacă...
Timpul meu se oprise. Mi-am dat seama cam târziu. Dar şi "târziu" îşi are relativitatea lui. Pentru că putea fi "mai târziu" sau "prea târziu". Dar cred cu cea mai mare convingere că am realizat oprirea undeva între.
Timpul înseamnă de fapt o evoluţie interioară. Să te maturizezi, să evoluezi în tine, să evoluezi prin alţii. Dar să nu te opreşti din evoluat pentru că atunci se va opri şi el. Este exact ca atunci când găteşti acelaşi fel de mâncare săptămâni întregi, fără să-ţi permiţi să încerci altceva, poate din neştiinţă, poate din frică. Exact ca atunci când rămâi într-un loc prea mult timp şi nu mai pleci, deşi locul tău nu este acolo. Exact atunci când te complaci într-o anumită situaţie, şi, deşi recunoşti că nu este bine, că nu îţi este bine, că poate ar trebui să faci ceva să ieşi din cercul îngust al situaţiei de rutină, nu faci nimic.
Şi prin nimic, prin ne-acţiune, îţi opreşti timpul. Aşa de simplu se opreşte timpul.
Eu nu port ceas. L-am considerat întotdeauna un accesoriu ignorant. Pentru că nu am avut niciodată nevoie de nimic să-mi măsoare trecerea anilor, a bucuriilor, a toamnelor, a îndepărtării amintirilor. Măsurarea lor devenise relativă.
Dar, de ceva timp am pus un ceas pe biblioteca din sufragerie. Nu are secundar ca să nu aud ticăitul absurd, să intru în rândul oamenilor care strigă din interior că trece timpul. Şi se întâmplă câteodată să aud tic-tac, aşa aievea parcă. Şi am realizat după ceva timp că mă atenţionează.
Aşa am înţeles că şi pendula vecinilor de deasupra noastră, pe care o aud bătând la fiecare miez de noapte, este de fapt o atenţionare. La miezul nopţii se schimbă o zi cu alta, sau o rotaţie de planetă, sau orice altceva o fi însemnând acest lucru în măsurarea ignorantă a timpului. Şi din subconştient mi s-a strigat adânc că ajunge. Limita stagnării nu poate fi dusă până peste maximul ei, pentru că atunci, ca şi individ ieşi din evoluţie şi te pierzi în cugetări şi acţiuni efemere, din punct de vedere a trecerii timpului.
Mi-a trebuit curaj să conştientizez că s-a oprit timpul. Şi că astfel venise timpul unei schimbări.
