duminică, 27 februarie 2011

Bătrânul nuc II

Bătrânul nuc zăcea liniştit pe o parte, parcă cerându-şi scuze ca atinsese o mică bucată din gardul vecinului şi-şi făcuse aşternut peste căpşuni. Dar întreaga poziţie în care se aşezase lin, să nu mai fie, arăta că ultimul lui gând se îndreptase spre grădina lui şi apoi spre noi. Pentru că se dusese ca şi întreaga lui existenţă, simplu, fără să fie ştiut, fără să încurce. Aşteptase mult timp vântul dinspre nord-est. La noi în sat, vântul bate rareori dinspre nord-est. E ciudat să urce vântul dinspre câmpie spre munte şi nu să coboare, dar aşa se întâmplase. Şi probabil că asta a şi aşteptat: puţin ajutor să se aşeze lin peste căpşuni, atingând un pic din gardul vecinului, ca apoi să adoarmă pentru totdeauna sub cireşul sălbatic, care crescuse de fapt în umbra lui. N-aş fi crezut vreodată că bătrânul nuc şi cireşul sălbatic ar fi putut fi prieteni, dar altfel nu-mi explic cum de primul căzusese la pământ atât de aproape de al doilea fără să-l rănească, iar al doilea îl veghease pe primul câteva zile bune până muri de tot.

Nu ştiu cum să descriu mai bine nucul: un pom mare, mare încă de când eram mică, Aşezat în grădină, undeva într-o parte, de nu lăsa razele soarelui răsărind să pătrundă în curte, decât iarna, când desena gol, dar plin de veselie, umbre magnifice transformate în dansuri pe zăpadă. Doar iarna ne lăsa să privim spre grădinile vecinilor, spre alţi pomi şi alte garduri ce închideau universuri imaginare, dar personale. Primăvara o vestea încet, pentru că bătrân de când lumea, îşi lăsa timp până să înmugurească. Privea adânc, în jos eternitatea prescurtată a ghioceilor albi şi toporaşilor mov, îi liniştea ocrotitor când mureau, şoptind că vor înflori primăvara viitoare, abia apoi catacdisea să se înfoaie în frunze mai verzi decât orice, parcă plutind deasupra florilor de Paşte, care se încăpăţânau să înflorească doar sub el.
Vara era o splendoare, mai ales în zilele toride, când în liniştea deplină a aerului, el îşi răscolea puterile şi răcorea tot în jur. Puteai privi oriunde în universul lui, căci nu găseai un strop de zăpuşeală şi nici nu-l simţeai altfel decât odihnitor. Furtunile de vară erau însă dezlănţuirea lui. Căci erau singurele dăţi când vorbea răstit, când îşi transforma şoaptele în mugete, şi, mă gândeam eu întotdeauna, se certa cu timpul. Căci timpul îl culcase la pământ, aşteptând să-şi dea ultima suflare, nu vreo furtună năprasnică sau altceva. Doar timpul, ajutat de vântul dinspre nord-est.
Toamna uitam de mine, acolo sub nuc, cu nucul în mintea mea oriunde aş fi fost. Vestea o dădeau pomii din jur, şoptind parcă sfioşi. Îl aşteptau pe rege. Înfloreau întâi brânduşele de toamnă, apoi vestea el azi printr-o frunză gălbuie, mâine prin alta portocalie că se apropie momentul. Şi da, după prima noapte cu brumă, se transforma parcă în rege al picturii, umplându-şi braţele de culori inexplicabile, abia coborâte din cerul albastru de toamnă într-un contrast perfect cu movul brânduşelor. Şi după prima adiere a anotimpului rămânea gol, privind cu o candoare greu de spus în cuvinte, către vecinii săi, pomi, flori, iarbă şi gândăcei, dându-le curaj să-şi doarmă somnul iernii, căci se vor întâlni la primăvară. Era gol, dar tot un rege până la prima zăpadă, când apoi aştepta să-şi danseze braţele în lumina soarelui, ce începea să se desfacă spre răsărit.
Şi tot aşa, ani de-a rândul. Dar, întorcându-mă în timp, am realizat că nu era nimic la fel. Fiecare anotimp al său îl trata cu altă atitudine interioară, şi chiar dacă îl credeam bătrân,  el era doar aşa în război cu timpul. Şi nici măcar atunci când căzuse, nu era ca şi cum ar fi câştigat timpul războiul lor de când lumea, era ca şi cum s-ar fi înţeles că schimbările vin doar atunci când e momentul lor.
Azi am văzut primii ghiocei în grădină, luptându-se amarnic să iasă de sub zăpada încă prea rece. Poate că în mintea lor, când au văzut atâta cer, fără şoapte de alinare, au înţeles că nu mai e bătrânul nuc. Şi sper ca alinarea să le-o dea cireşul sălbatic.
Şi mai sper să-l fi învăţat nucul pe cireş să-şi ocrotească grădina aşa cum făcuse el, să se certe cu timpul în furtunile de vară, să prefacă toamna gradina în tablou, să danseze gol în dimineţile albastre de iarnă şi să-şi consoleze vecinii din grădină cu inexistenţa lui, a nucului.
Căci altfel nu voi şti ce să le spun peste ceva timp, cum de s-a întâmplat aşa ceva cu nucul nostru. Abia învăţ şi eu să înţeleg ce schimbare a vrut el să fie.

duminică, 13 februarie 2011

Bătrânul nuc I

"Să vezi ce s-a întâmplat: a căzut nucul!" - aşa mă aşteptase bunica într-o după-amiază de iulie, pe veşnica bancă din curtea ei. 
N-am reacţionat în primul moment şi nici în multele care au urmat pe parcursul lunilor ce-şi luau adio din an consecutiv. Dar bunica ştia prin inerţia vârstei cât de mult însemna şi mai ales ce însemna o astfel de schimbare.

N-am vrut să reacţionez. Şi nici să reflectez asupra celor întâmplate. Mai ales, că atunci când am ajuns acasă, nucul, căzut lin pe o parte, nu reprezenta o mare schimbare. Căci era tot acolo, doar orientarea s-a nu mai era verticală, din pământ, ci paralelă cu acesta şi până să ne dăm seama, era să fi fost una cu pământul.

În zilele următoare era încă acolo. Imensitatea i se păstra impunătoare şi încă nu îi simţeam lipsa. Se usca încet de tot, aşa cum crescuse, căci în grosimea lui seva dansa din ce în ce mai lent spre extremităţi. Iar liniştea dimprejur părea absolut cea de altă dată.

Fără să întârzii vreo clipă să gândesc la realitate, am cules câteva nuci verzi şi m-am apucat să fac dulceaţă. Aşa, ca să nu se piardă chiar tot din nuc. Lemnele avea să le folosească tata, la vreo mobilă, care să arunce umbre prin casă în soarele după-amiezelor, în amintirea lui, probabil din ce în ce mai estompată cu trecerea anilor.
Era însă luna iulie, lună în care prepararea dulceţei de nuci verzi nu-şi mai are locul. Dar în încăpăţânarea mea obişnuită nu am cedat. M-am înarmat cu mănuşi de diferite feluri şi cuţite care de mai care mai ascuţite, m-am aşezat lângă nuc, căci sub el nu-mi mai era locul, şi am început să-i curăţ fructele.

Au trecut câteva ore până să înţeleg ce se întâmpla. Dar în încăpăţânarea mea ignorantă nu am vrut să accept ceea ce îmi spusese bunica: bătrânul nuc căzuse. Şi nucile erau oricum mult prea mature să-mi mai ofere o dulceaţă de copil. Cu toate mănuşile mele seva lor mă înnegrea din ce în ce mai mult, cuţitele începuseră să mă taie din ce în ce mai adânc, deoarece mă chinuiam cu o durere înfrântă, acidă, dar mută, să smulg miezul din lemnul protector.

Abia când am văzut copiii alergând veseli printre crengile aplecate protectoare spre pământ, oferindu-le un superb loc de joacă, care le stimula imaginaţia mai mult decât orice, mai mult decât oricând, am înţeles. 

Mă pedepsea nucul. Că nu am vrut să-l ştiu căzut. Şi nici nu am vrut să accept. Mă pedepsea să îmi aduc aminte. Să îmi aduc aminte tot ce poate cândva uitasem, dar sigur nu erau lucruri lipsite de importanţă. 

Au trecut luni de ignoranţă de atunci, măsurate în zilele, la rândul lor ignorante, ale societăţii actuale. Dar de când mi-am pornit timpul şi am hotărât să nu mai ignor pustietatea rămasă în urma nucului, am zăbovit printre amintiri. Şi atât de altceva mi-am adus aminte, atât de frumos şi de cast, căci păreau episoade din lumi inexistente. Şi totuşi, fusese cândva lumea mea.

Aşa că, pas cu pas, vis cu vis, zâmbind sau lăcrimând, dar tot în fericire, mi-am adus aminte.

luni, 7 februarie 2011

Schimbarea

"Dar eu de ce trebuie să desenez flori? Tu nu vezi că eu sunt băieţel???" sau
 "Eu nu merg la Germană, eu merg la Parme!!!"

La prima afirmaţie aş fi vrut să-i răspund, prin cuvinte de copil, că e bine într-o viaţă să ştii să faci de toate, să nu te limitezi doar la anumite lucruri şi că marea cunoaşterii diverisificate îţi oferă integra posibilitate de a alege. Dar m-am gândit că va trebui ca băieţelul să înveţe singur acest lucru, fără a fi împins de la spate, fără a fi obligat. Alegerea trebuie să fie a lui. Şi oricum erau nişte banale floricele lângă un gard imaginat ce-i drept, cam strâmb.

A doua afirmaţie mi-a dat de gândit. Ştiţi voi, acea gândire extraordinară, care îmi presară rândurile în faţa privirii, urmând ca eu, atunci când le consider complete să le aştern în scris, oriunde. Pentru că era vorba de schimbarea pe care am avut curajul să o accept, dând dovadă de un optimism debordant, şi anume că o astfel de schimbare nu poate fi decât bună.

Şi pare a fi. Pentru că nu limba străină pe care o predau este liantul copilului cu acceptul de învăţare, ci eu.
Iar dacă acest lucru îmi oferă satisfacţie mult peste nivelul material al schimbării, atunci ajung în acea zonă a extraordinarului care îmi confirmă încă o dată că ceea ce am eu de făcut, poate sau nu într-o viaţă, nu se poate cunatifica în cele opt ore de  muncă la birou, într-un cadru mai mult sau mai puţin nefast trezirii interioare, nici în munca depusă în aceeaşi perioadă de timp, nici în discuţiile despre subiecte aparent deosebit de importante, dar irelevante în esenţa lor.

Astfel că, zicala "Daţi Cezarului, ce este al Cezarului!" devine în cazul meu mult mai suportabilă. Pentru că prin schimbare încep să-mi construiesc în siguranţă imunitatea la tot ce înseamnă infernul societăţii actuale: o rată de credit, un salariu de care depinde viaţa socială, ceilalţi: avari, invidioşi, ignoranţi, bazându-se doar pe numele de familie şi provenienţa acestora, fără a-şi putea afirma vreun merit personal în ceea ce fac, şi, în esenţă, efemeri.

Efemeră este şi umila mea persoană de acum. Doar că învăţ treptat că tot ce contează este drumul până la uitarea în efemeritate. Şi fiecare strop de fericire atrage după sine o ploaie de bucurii.

Astfel, am pornit din nou timpul. Trezirea de dimineaţă este o plăcere. Îmi număr şcolarii în gând, urzind planuri adaptate minţii lor de copil cum să nu li se pară şi acest curs de limba străină o corvoadă, aşa cum li se pare orice altceva la care participă obligaţi de părinţi. Orele de muncă în slujba Cezarului trec în zbor, fără să-mi pară nimic greu, prea complicat sau nedrept. Orele după-amiezii alături de inocenţa netulburată a unui univers de copil creat într-o lume mai mult sau mai puţin dreaptă, îmi oferă liniştea interioară după care strigam cu disperare din interior, atunci când se oprise timpul.

Nu mai aud nici pendula vecinilor de la 5, apetitul de extraordinar personal se revelează în orice activitate întreprind.
Iar în căderea mea pe gânduri, despicând firul doar în două, căci în patru l-aş fi încurcat din nou, în mod inutil şi nefast, am realizat că schimbarea începuse de fapt când a căzut bătrânul nuc.