Schimbarea

"Dar eu de ce trebuie să desenez flori? Tu nu vezi că eu sunt băieţel???" sau

 "Eu nu merg la Germană, eu merg la Parme!!!"

La prima afirmaţie aş fi vrut să-i răspund, prin cuvinte de copil, că e bine într-o viaţă să ştii să faci de toate, să nu te limitezi doar la anumite lucruri şi că marea cunoaşterii diverisificate îţi oferă integra posibilitate de a alege. Dar m-am gândit că va trebui ca băieţelul să înveţe singur acest lucru, fără a fi împins de la spate, fără a fi obligat. Alegerea trebuie să fie a lui. Şi oricum erau nişte banale floricele lângă un gard imaginat ce-i drept, cam strâmb.

A doua afirmaţie mi-a dat de gândit. Ştiţi voi, acea gândire extraordinară, care îmi presară rândurile în faţa privirii, urmând ca eu, atunci când le consider complete să le aştern în scris, oriunde. Pentru că era vorba de schimbarea pe care am avut curajul să o accept, dând dovadă de un optimism debordant, şi anume că o astfel de schimbare nu poate fi decât bună.

Şi pare a fi. Pentru că nu limba străină pe care o predau este liantul copilului cu acceptul de învăţare, ci eu.

Iar dacă acest lucru îmi oferă satisfacţie mult peste nivelul material al schimbării, atunci ajung în acea zonă a extraordinarului care îmi confirmă încă o dată că ceea ce am eu de făcut, poate sau nu într-o viaţă, nu se poate cunatifica în cele opt ore de  muncă la birou, într-un cadru mai mult sau mai puţin nefast trezirii interioare, nici în munca depusă în aceeaşi perioadă de timp, nici în discuţiile despre subiecte aparent deosebit de importante, dar irelevante în esenţa lor.

Astfel că, zicala "Daţi Cezarului, ce este al Cezarului!" devine în cazul meu mult mai suportabilă. Pentru că prin schimbare încep să-mi construiesc în siguranţă imunitatea la tot ce înseamnă infernul societăţii actuale: o rată de credit, un salariu de care depinde viaţa socială, ceilalţi: avari, invidioşi, ignoranţi, bazându-se doar pe numele de familie şi provenienţa acestora, fără a-şi putea afirma vreun merit personal în ceea ce fac, şi, în esenţă, efemeri.

Efemeră este şi umila mea persoană de acum. Doar că învăţ treptat că tot ce contează este drumul până la uitarea în efemeritate. Şi fiecare strop de fericire atrage după sine o ploaie de bucurii.

Astfel, am pornit din nou timpul. Trezirea de dimineaţă este o plăcere. Îmi număr şcolarii în gând, urzind planuri adaptate minţii lor de copil cum să nu li se pară şi acest curs de limba străină o corvoadă, aşa cum li se pare orice altceva la care participă obligaţi de părinţi. Orele de muncă în slujba Cezarului trec în zbor, fără să-mi pară nimic greu, prea complicat sau nedrept. Orele după-amiezii alături de inocenţa netulburată a unui univers de copil creat într-o lume mai mult sau mai puţin dreaptă, îmi oferă liniştea interioară după care strigam cu disperare din interior, atunci când se oprise timpul.

Nu mai aud nici pendula vecinilor de la 5, apetitul de extraordinar personal se revelează în orice activitate întreprind.

Iar în căderea mea pe gânduri, despicând firul doar în două, căci în patru l-aş fi încurcat din nou, în mod inutil şi nefast, am realizat că schimbarea începuse de fapt când a căzut bătrânul nuc.