Eu şi Bacovia

Cred că-mi regăsesc inspiraţia. A apărut subtil şi inutil la început, a răscolit ceva cu o întrebare ce-mi suna a rugă. Mi-a cerut un vers. Apoi a devenit o inspiraţie mică, mică, precum flacăra lumânării când vrea să se stingă, sau poate nu, poate se va răzgândi şi-mi va da lumină. Tot mai aprinsă şi ajunsă în zări care nu au crezut că o vor întâlni vreodată.

Dar a ştiut cum să-mi ceară un vers. Am căutat în hipocampus. Ştiţi voi, cel din canapea. Am zâmbit. Mi-am amintit. Îl iubeam într-un timp pe Bacovia. aşa melancolic şi deprimat, cum era el. Ne înţelegeam unul pe altul. L-am şi scris pe Bacovia cândva, am încercat apoi să scriu ca el. În jurnalul meu de versuri am regăsit cuvinte de care nu mă mai credeam în stare, căci îl părăsisem pe Bacovia pentru Coşbuc. Cum poţi părăsi un suflet pustiu pentru unul pierdut? Nu voi încerca să găsesc răspuns, căci nimic nu e întâmplător.

În jurnalul de versuri din canapea sunt două file: Noiembrie 1998

SINTEZĂ BACOVIANĂ


Nu am văzut mai frumoase concerte,
Acord care mari taine ascunde:
Văd doar lumea plină de regrete,
Acord de lumină-mi răspunde.


Sufletul în "Nervi de primăvară"
Pierdut ţi-a fost, acum şi pe vecie;
Văd plumb din cer cum se coboară
Şi ştiu că ţi-e destinat doar ţie.


Picături de ploaie aurite 
Văd în amurg de toamnă violet,
Sunet, parfum, de muză, amăgite,
Toate apar într-un peisaj cochet.


Lumea plină de regrete
Acord de lumină-mi răspunde,
Acord care mari taine ascunde:
Tot mai frumoase concerte.




ROMANŢA UNUI SUFLET STINS


Gol îţi este tainicul mormânt,
Argint tomnatic te învăluie,
Doină sau romanţă vreau să-ţi cânt...
Dar sufletul tău purtat de vânt
Nu stă s-asculte tainicul meu cânt,
Să dăinuie.


Decor de frunze colorate,
Căci văd pământul negru cum e zeu,
Pe deal... crucile izolate
Scârţăie frunze-nfrigurate
Şi-şi cântă doine-nsingurate.
Le aud şi eu.



Sufletul tău purtat de vânt
Stă să asculte tainicul meu cânt:
Doină sau romanţă
De argint.