CHIAR DACĂ ... TOŢI OAMENII SUNT MURITORI

Iubesc cărţile.

Fără doar şi poate, nu pot exista fără să mă înconjor într-un fel sau altul de ele.

Chiar dacă nu le citesc întotdeauna, răsfoitul paginilor imprimate îmi oferă siguranţă, fără vreo motivaţie anume.

Chiar dacă ne învârtim haotic într-o lume, care a uitat de volumele clasice, cu file şi coperţi.

Chiar dacă oamenii câteodată nu mai sunt buni când vine vorba de cărţi.

Chiar dacă... toţi oamenii sunt muritori, într-un fel sau altul.

 *

Eu, însă, nu mi-aş fi imaginat vreodată că pot recomanda cuiva să nu citească o anume carte. Să nu... 

Dar mă repet de câte ori cineva se apropie de acest titlu, ca să-l scutesc de sentimentul de nevolnicie vinovată, ce reiese doar din câteva rânduri scrise acum mai bine de 60 de ani.

 *

Simone de Beauvoir m-a intrigat întotdeauna şi, de aceea, cum să nu vreau tocmai eu să citesc acea carte dedicată aberant de simplu „Lui Jean-Paul Sartre”.

Mulţi renunţă la astfel de poveşti de dragoste tumultoase, ca apoi să-şi dorească să simtă măcar o frântură din acele aprinderi incomparabile oferite în veşnicia de necrezut a iubirii.

Simplă era şi descrierea pe coperta cărţii Editurii Univers, Colecţia Cotidianul 71:

„O meditaţie sclipitor – pradoxală şi profundă, „Toţi oamenii sunt muritori” e romanul în care Simone de Beauvoir îşi ia toate libertăţile posibile pentru a scrie despre putere, dragoste, istorie şi nemurire. Regine, o tânără şi ambiţioasă actriţă, dornică să cucerească Parisul întâlneşte un bărbat straniu, care pretinde că a dormit 60 de ani. Fosca nu e nebun, deşi a stat la ospiciu: e nemuritor. Actriţa renunţă la carieră şi la prieteni de dragului lui, dar într-o zi nemuritorul o abandonează. Regine îl regăseşte, iar el îi spune povestea vieţii lui pentru a o convinge să se despartă. S-a născut în 1279, a condus un oraş, apoi o ţară şi un imperiu. S-a ocupat de ştiinţă, a făcut revoluţii până când, obosit de nemurirea lui, a dormit 60 de ani.”

Am început să citesc cu mare interes, parcurgând filă după filă şi ajungând la sfârşitul ei în vreo două zile jumătate. Atât a durat şi exaltarea mea. Exerciţiul literar al exprimării este admirabil, voinţa metaforei impunătoare, doar conţinutul m-a dus din exaltare într-o depresie adâncă şi inevitabilă. Mă urmăreşte încă în descrieri, deşi au trecut aproape patru ani de când i-am parcurs ultimele rânduri.

Ştiusem că istoria s-a scris cu sânge din lăcomie pentru avuţii şi renume, dar nu pentru viaţă.  Iar după ce ţi se oferă imaginea amplă a ce înseamnă să poţi trăi mai mult, mult mai mult, ţi se arată într-un mod prea dur cum câştigul nemuririi nu adusese nici măcar fericiri în braţele mai multor iubiri muritoare, ci o latenţă aferentă senilităţii.

Nemuritorul devenise ceva, care nu mai răspundea provocărilor, zâmbea amar când ceilalţi se aruncau cu pasiuni deşarte în vâltorile situaţionale, nu mai simtea atingeri aprinse, dragostea sau compasiunea sau furia aprigă.

Nemuritorul  se transformase în modest:

„În glasul ei, era o tristeţe atât de sinceră, încât n-am încercat să-i răspund nimic; am rămas pironit locului; oare cineva mai exista încă în spatele fantomei mele, cineva cu o inimă vie? Mi se părea că într-adevăr pe mine mă atinseseră aceste cuvinte; privirea ei mă străpunsese; sub deghizări, sub măşti, sub armura pe care mi-o făuriseră veacurile, mă aflam aici, eu: o fiinţă demnă de milă, care se amuza făcând răutăţi meschine; într-adevăr pe mine mă plângea, pe mine, aşa cum nu mă cunoştea, pe mine, aşa cum eram."

Nemuritorul se transformase în muritor de rând, la fel ca oricine altcineva:

„M-am îndepărtat spre uşă; nu puteam să-mi risc viaţa, nu puteam să le zâmbesc, în ochii mei nu existau niciodată lacrimi, nici flăcări în inima mea. Un om de nicăieri, fără trecut, fără viitor, fără prezent. Înaintam pas cu pas spre zarea care se dădea îndărăt cu fiecare pas; picături de apă ţâşneau, cădeau iarăşi; clipa distrugea clipa, mâinile mele erau pe vecie goale. Un străin, un mort. Ei erau oameni, trăiau. Eu nu eram de-al lor. Nu speram nimic. Am ieşit pe uşă.”

Mi se păruseră prea mult timp şi fără sens acele două zile jumătate petrecute cu ochii în carte. Cum să ajungi de la extaz în agonie fără drept de replică, doar citind?! Aberant de simplu, căci nemurirea nu este de neatins, decât atunci când moartea rămâne neînţeles de simplă.

Mi-am adus aminte de mine, în vremurile când exaltările sufleteşti încă nu-mi împărţeau oamenii în nemuritori şi muritori, ci lumea se împărţea în nebuni şi ignoranţi.

Ignoranţii, în nebunia lor, se complăceau în lucruri efemere.

Nebunii, în ignoranţa lor, căutau raţiunea de a fi.

Pe atunci, lucrurile efemere constituiau fundamentul raţiunii de a fi.

Chiar dacă... toţi oamenii erau muritori, nebuni sau ignoranţi.