La cerere expresă...

La cerere expresă, o frântură din ce va urma, cu condiţia să nu existe întrebarea "când?", căci lucrurile bune nu se întâmplă nici când vrem noi, nici când vor alţii. Sunt orânduite de puteri mai mari, ce nu lasă loc de alte mersuri decât cele care trebuie. Iar răbdarea devine în acest sens cuvântul de ordine. 

De asemenea, corecturile pe text nu există până când nu se vor aduna rândurile în pagini frumos aranjate pentru cine ştie care editură.

Astfel, am găsit de cuviinţă să nu prezint rândurile de toamnă, care vor durea în toată frumuseţea lor, ci pe cele de primăvară care sper că vor deschide curiozităţi care vor rezista cine ştie până în care anotimp. Lectură plăcută!

Mă aştepta stând pe treptele casei, sprijinită într-un cot, în soarele dimineţii. Privea spre mine, în sus un pic chiorâş, absorbită de lumina soarelui sau poate de mine... Începusem să zâmbesc o dată cu acest gând. Mă privi în continuare, urmărindu-mi paşii, treaptă cu treaptă, până am ajuns lângă ea. Când m-am aşezat, fără niciun cuvânt mă îmbrăţişă.. nu ca altă dată, de dor şi în poveşti. Mă îmbrăţisă singură, cu tot corpul urlând parcă a... nu ştiu ce. Înţelesesem parcă tot şi nimic. Nici îmbrăţişarea mea nu era de dor şi ca altă dată. Înţelegea că înţelegeam doar o mică parte din întregul ei actual, că nu vroiam explicaţii anume, ci doar că îmi atinsesem scopul de o găsi, aşa cum era. Că pentru mine nu mai era loc de întors şi nici înainte nu ştiam cum va fi. Auzeam în jur tumult de primăvară, cu primele albine şi păsări prea vesele comparativ cu inexplicabilul nopţii dinainte. În priveliştea, care îmi părea total diferită faţă de ieri, când sosisem, îşi făcură apariţia doi fluturi, mici, albi-gălbui, zburând agale printre tufele de trandafiri care abia se trezeau în primăvară. O pufni râsul. Cum privirea mea era mai mult decât nelămurită, îmi spuse:

- Ştii, străbunica mea spunea că atunci când vezi doi fluturi alături primăvara, nu vei fi singur până în iarnă . Râdea într-o veselie obscură. Continuă, având parcă acelaşi timbru ca altă dată:

- Ce spui tu de un mic dejun în doi, departe de casa asta? Adică nu foarte departe... O sunăm pe tanti Maria să ne aştepte cu masa la casa din oraş.

Am dat aprobabor din cap:

- Şi nişte poveşti?

- Şi nişte poveşti.

Urcă rapid treptele, două câte două, trecu în fugă prin hol, şi intrând în sufragerie le strigă celorlalţi luându-şi cheile şi telefonul că o sa fie cu mine în oraş. În timp ce ne îndreptam pe aleea din faţa casei, spre parcare, se justifică:

- Nu că mi-ar cere ei mie socoteală, doar că mai ales în ultima vreme, trebuie să cam ştie pe unde sunt şi ce fac. Ei zic ca spre binele meu, eu mă simt prea dădăcită. Nu cred oricum, că mi-ar fi mai uşor fără ei, doar că sunt lucruri pe care le învăţ şi le fac singură. Poate că aşa trebuie.

În maşină nu vorbi sau poate că spusese ceva, din complezenţă doar. Eu îmi aminteam doar cum mă duceam mai demult oriunde îmi părea că ajunge în oraş, să o iau cu maşina şi să o duc acasă. Oricând se întoarcea în oraşul nostru, orice motive ar fi avut... mie îmi păreau scuze invocate doar ca să ne vedem. Îmi era drag de ea când o vedeam înainte să ajung, pe o margine de trotuar, zâmbind în praf, lângă veşnica valiză neagră cu o dungă verde închis. Mă aştepta neştiind de unde o să apar sau cum. Ştiam că pentru ea era important că vin să o iau, pentru mine era important că venea ea. Se urca în maşină cu un strop de fericire, aruncându-şi bagajul pe bancheta din spate, şi atunci ne zâmbeam fără să mai fie rost de cuvinte. Nu mai conta unde mergeam.

La fel ne zâmbirăm şi acum când am oprit în faţa casei de la oraş. Aşteptă pe trotuar, tot în praf, să vină tanti Maria să ne deschidă poarta. Tanti, la fel ca şi cu o zi înainte, veni spre noi în sorţul ei alb, ca laptele.

- Haideţi, copii, haideţi. Că trebuie să vă fie foame.

Am lasat-o să intre prima pe portiţa îngustă, nu de alta, dar braţele din jurul şorţului alb abia aşteptau să o primească. Pe obrazul Mariei se întrezări o lacrimă când oftă spunând:

- Va trece, căci toate se aşează într-un fel sau altul. 

Ne luă apoi pe fiecare de braţ şi ne conduse în casă. La o analiză mai atentă casa de la ţară îmi părea o copie la scară mult mai mare a celei de aici. Am intrat într-un fel de verandă, cu două fotolii împletite şi o masă la fel, asupra cărora pluteau perdelele în vântul dimineţii. A urmat un hol destul de lung, dar foarte îngust, şi abia în capătul celălalt mi-am dat seama că era îngust datorită rafturilor de lemn, transformate în bibliotecă. Căci şi aici era o bibliotecă din tavan până în podea, cu cărţi legate în acelaşi fel, cu însemnele familiei.

 *

Mă aprind în urma ta. În contradicţii inepuizabile, dezechilibrate şi turbate. Mă-nchin şi vântului şi ploii şi oamenilor noi. Căci dau crezare oricărei minciuni.