Cine ar fi crezut
ca a şti să te bucuri de concediu poate deveni o artă? Arta de a-ţi controla
simţurile într-atât de mult încât să te concentrezi asupra ta, bucurându-te de
nimicuri, în esenţă de lucrurile simple.
Acum, ce-i drept,
învăluiţi în prea mult capitalism şi societate online, am cam uitat să ne desprindem
de acestea şi să renunţăm măcar câteva ore la tehnicile de comunicare moderne.
Mă refer la a nu
deschide pagina niciunei reţele de socializare şi a nu utiliza telefonul mobil
decât în scopul numit exhaustiv „concediu”.
Habar nu am când
am luat decizia „fără televizor” pe cât posibil, cu excepţia programelor de
relaxare şi fără impunere a gândirii sau „o zi fără laptop”. Dar îmi dau eu
seama, uitându-mă în urmă, că exerciţiul pe parcursul câtorva luni bune sau
chiar mai mult de un an, dă roade cum se cuvine.
Astfel, concediul
de vine o artă în toată măreţia termenului, cu paşi clari stabiliţi, care se
urmează cu stricteţe, ca şi cum ar fi o reţetă de compunere absolută a vreunei
opere.
Primul pas este
de a planifica concediul. Se planifică din timp, în deplină conştienţă de
efortul intelectual depus pentru muncă. Doar pentru a înţelege cât de
importante sunt acele zile libere şi a le preţui cum trebuie. Este clar că
nerăbdarea devine acut de enervantă, mai ales în ultima perioadă înainte, când
se aglomerează toate, pentru că este absolut necesar să finalizezi tot ce se
poate şi a te scuti ulterior de telefoanele ucigătoare de muncă, când nu ar
trebui să fie muncă deloc.
În principiu
planificarea se efectuează pentru câteva zile plus o jumătate de zi. Ziua
respectivă jumătate muncă, jumătate concediu, este absolut esenţială. Deoarece mentalitatea
de capitalist suferă un şoc când se trezeşte la jumătatea zilei în faţa
biroului, căutându-şi cheile de la maşină, dându-şi seama că îi lipseşte
laptopul şi că a uitat unde este telefonul de servici.
Este un şoc când
te ajungi să te întrebi în acea jumătate zi ce să faci cu timpul TĂU. Şi apoi
poţi să iei la rând cafenelele, întâlnindu-te cu persoane, care abia îţi
aşteptau concediul, sau să te trânteşti agale pe canapea permiţîndu-ţi să
gândeşti. Doar aşa pentru că poţi.
Când
vine momentul de liberatate absolută este din nou, esenţial, să pleci. Oriunde
şi cu orice fel de buget. Deoarece clipele tale, doar ale tale, nu se pot
măsura în nicio unitate, darămite în bani. Se măsoară în tine şi definiţia ta de a fi tu însuţi, cu
gândurile tale şi înconjurat doar de ce îţi face plăcere.
Te urci la volan
şi îţi însuşeşti plăcerea de a conduce, nu de a te grăbi. Te relaxezi pe măsură
ce treci peste dungi negre şi albe şi după un timp mai vezi doar albul.
Apoi respiri în
fiecare moment mai adânc, mai lin, mai clar. Te bucuri de fiecare nimic şi de
fiecare pas pe care îl faci spre oriunde. Te laşi dus de val şi uiţi pentru
câteva zile de tot. Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu niciun alt gând decât
tu însuţi, în deplinătatea ta, de om, simplu, fără vreun fel de activitate
impusă.
Deoarece viaţa se
compune din echilibre formate doar de tine, tratate cu calm şi stăpânire atunci
când îţi doreşti un moment de libertate. Trebuie să îţi aduci aminte din vreme în vreme
că lumea, în orice fel şi în orice formă, are nevoie de tine aşa cum eşti tu,
liber şi gândind. Nu de un mecanism atent educat în societate, care prestează
în principii structurale, fără se lua în calcul ca om. E nevoie de tine
zâmbind, trăind, înconjurându-te de oameni, pe care să-i respecţi fără
automatisme.
Oricum la un
moment dat te vei întoarce în capitalism şi societate dând Cezarului, ce este
al Cezarului, cu mai multă claritate şi optimism, ştiind că la capătul câtorva
luni de muncă va urma o nouă libertate, numită concediu.
Iar dacă ai
învăţat modalitatea perfectă de a-l planifica şi petrece, trezindu-ţi fiecare
simţ amorţit de mersul societăţii, vei fi învăţat arta de trăi un pic mai mult
din fericiri simple.
