Arta concediului

Cine ar fi crezut ca a şti să te bucuri de concediu poate deveni o artă? Arta de a-ţi controla simţurile într-atât de mult încât să te concentrezi asupra ta, bucurându-te de nimicuri, în esenţă de lucrurile simple.  

Acum, ce-i drept, învăluiţi în prea mult capitalism şi societate online, am cam uitat să ne desprindem de acestea şi să renunţăm măcar câteva ore la tehnicile de comunicare moderne.

Mă refer la a nu deschide pagina niciunei reţele de socializare şi a nu utiliza telefonul mobil decât în scopul numit exhaustiv „concediu”.

Habar nu am când am luat decizia „fără televizor” pe cât posibil, cu excepţia programelor de relaxare şi fără impunere a gândirii sau „o zi fără laptop”. Dar îmi dau eu seama, uitându-mă în urmă, că exerciţiul pe parcursul câtorva luni bune sau chiar mai mult de un an, dă roade cum se cuvine.

Astfel, concediul de vine o artă în toată măreţia termenului, cu paşi clari stabiliţi, care se urmează cu stricteţe, ca şi cum ar fi o reţetă de compunere absolută a vreunei opere.

Primul pas este de a planifica concediul. Se planifică din timp, în deplină conştienţă de efortul intelectual depus pentru muncă. Doar pentru a înţelege cât de importante sunt acele zile libere şi a le preţui cum trebuie. Este clar că nerăbdarea devine acut de enervantă, mai ales în ultima perioadă înainte, când se aglomerează toate, pentru că este absolut necesar să finalizezi tot ce se poate şi a te scuti ulterior de telefoanele ucigătoare de muncă, când nu ar trebui să fie muncă deloc.

În principiu planificarea se efectuează pentru câteva zile plus o jumătate de zi. Ziua respectivă jumătate muncă, jumătate concediu, este absolut esenţială. Deoarece mentalitatea de capitalist suferă un şoc când se trezeşte la jumătatea zilei în faţa biroului, căutându-şi cheile de la maşină, dându-şi seama că îi lipseşte laptopul şi că a uitat unde este telefonul de servici.

Este un şoc când te ajungi să te întrebi în acea jumătate zi ce să faci cu timpul TĂU. Şi apoi poţi să iei la rând cafenelele, întâlnindu-te cu persoane, care abia îţi aşteptau concediul, sau să te trânteşti agale pe canapea permiţîndu-ţi să gândeşti. Doar aşa pentru că poţi.

Când vine momentul de liberatate absolută este din nou, esenţial, să pleci. Oriunde şi cu orice fel de buget. Deoarece clipele tale, doar ale tale, nu se pot măsura în nicio unitate, darămite în bani. Se măsoară  în tine şi definiţia ta de a fi tu însuţi, cu gândurile tale şi înconjurat doar de ce îţi face plăcere.

Te urci la volan şi îţi însuşeşti plăcerea de a conduce, nu de a te grăbi. Te relaxezi pe măsură ce treci peste dungi negre şi albe şi după un timp mai vezi doar albul.

Apoi respiri în fiecare moment mai adânc, mai lin, mai clar. Te bucuri de fiecare nimic şi de fiecare pas pe care îl faci spre oriunde. Te laşi dus de val şi uiţi pentru câteva zile de tot. Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu niciun alt gând decât tu însuţi, în deplinătatea ta, de om, simplu, fără vreun fel de activitate impusă.

Deoarece viaţa se compune din echilibre formate doar de tine, tratate cu calm şi stăpânire atunci când îţi doreşti un moment de libertate.  Trebuie să îţi aduci aminte din vreme în vreme că lumea, în orice fel şi în orice formă, are nevoie de tine aşa cum eşti tu, liber şi gândind. Nu de un mecanism atent educat în societate, care prestează în principii structurale, fără se lua în calcul ca om. E nevoie de tine zâmbind, trăind, înconjurându-te de oameni, pe care să-i respecţi fără automatisme.

Oricum la un moment dat te vei întoarce în capitalism şi societate dând Cezarului, ce este al Cezarului, cu mai multă claritate şi optimism, ştiind că la capătul câtorva luni de muncă va urma o nouă libertate, numită concediu.

Iar dacă ai învăţat modalitatea perfectă de a-l planifica şi petrece, trezindu-ţi fiecare simţ amorţit de mersul societăţii, vei fi învăţat arta de trăi un pic mai mult din fericiri simple.