vineri, 4 octombrie 2013

Violenţa ipocrită a unei culori inverse


Mai demult aveam scuze, insipide ce-i drept, pentru orice lipsă de imaginaţie. Cu motivaţii pentru pauze de scris, momentul de inexistenţă. Habar nu am ce să deriv acum. E ca şi cum aş fi suferit o resetare amnezică a tot ce aveam de gând să înşir printre şi în rânduri. Şi când reuşisem în ultimul zvâcnet de raţionament să strâng două, trei frânturi...  se prosti vremea.



Pornise ploaia de vreo oră şi câteva zile bune. Am perceput-o abia când am auzit undeva pe fundalul  melodiei lui Chilian despre frumuseţea unei zile de luni, scârţâitul defect al ştergătoarelor de parbriz. Ploua ud şi înceţoşat, în frig prea vremelnic.

Nu ştiam la ce să renunţ întâi, la pantofi sau la umbrelă, căci barometrul meu îi adora pe primii şi o respingea vehement pe cea din urmă. Ah, până şi nouă mea coafură fusese adaptată unei zile însorite de toamnă, n-avea niciun chef să se zbârlească în vântul dimineţii.

Am oprit la intersecţie. Se luptau madamele fără personalitate, dar corpuri văratice de invidiat, să mai arate ceva din frumuseţea lor trecătoare pe sub mantalele înfăşurate bine, dar încă nesigur, în jurul taliei. Tocurile se asfixiau în mâzga trecerilor de pieton şi claxoanele ameţite din cauciucurile de vară. Mi-am sprijinit capul în palma stângă, cu cotul înfipt în volan, admirând impropiu mediul în care încercam să avansez.



Doamne, lumea asta răsturnată a cui o fi, că a noastră sigur nu-i...



Trecu dimineaţa în refuzul ulterior la fel de vehement, ca şi al barometrului faţă de umbrelă, al provocării, să arunc măcar o privire pe geamul aburit pe interior şi atât de oripilat pe din-afară. Auzeam sporadic cuvinte din familia lui „a ninge”, pe care în vocabularul meu nu le regăseam, deşi încercasem să mi le reînsuşesc, măcar de dragul complezenţei.

La dracu cu prima zapadă. A, da, asta sigur nu-i a lui Dumnezeu, e venită din vreun iad răzbunător!



Că eu ştiam doar, din hipocampus, că întâi vine bruma să picteze uliţele şi apoi ploaia să spele culorile, pregătindu-şi frontul pentru imaculat. Nu albul să acopere ploaia în strada încă verde.  Ce culoare inversă mai e şi asta?! Şi rece mai ales. Nici măcar Zeul meu cretin nu ar fi putut să gândească o asemenea ipocrizie.



Mi-a trebuit o cantitate impresionabilă de curaj şi avânt infiltrat amar în plămâni să ies dintre betoane în seară. Pe jos mureau crengi cu frunze încă verzui în zloată ameţită, smulse cu sete din pomii ce parcă mai credeau în toamnă. Ce zbucium contrastant. Erau ninse toate dealurile crude. Şi pe străzi numai nebuni. Alergau dezorientaţi, alungând împrăştiat orice urmă de cerebralitate.



Ca şi vecinii mei, din blocul interminabil în norii negri de această dată, care tocmai azi se înghesuiau la lift. Aşa doar, ca să înjur contemplând revocabil treaptă cu treaptă dezordinea de afară.  De data asta nu mai aveam pe cine să dau vina, sigur omul de la meteo îşi demonstra poate pentru prima data inocenţa.



E prea devreme pentru vinuri fierte, doar viile gem sub zloată, încă neculese. Prea devreme pentru înghesuiri în cafenele cenuşii, în care timpul se numără nu doar prin calitatea companiei, ci şi cât va dura până ajungi şi îţi deşiri straturile de haine, să devii comod şi complezent, iar mai apoi să refaci tot ritualul de-a-ndoaselea. Mult prea devreme pentru lanţuri de fumuri neîntrerupte din acoperişele satelor. Şi da, prea timpuriu pentru întuneric atât de curând în zi.



Se pare că terminasem vremelnic cafeaua mea cu gheaţă, în speranţa, deşartă de acum, că-mi voi regăsi inspiraţiile în raiul anotimpului următor. Căci nici prin cap nu mi-ar fi trecut că iarna va viola atât de revoltător vara, ucigând cu o cruzime de-a dreptul neîntemeiată, graniţa care le despărţea în veşnicie: Toamna.



*



Şi când te gândeşti că îmi plăcea ploaia. Măruntă şi rece, care cădea prin noiembrie târziu, transformându-se sporadic în fulgi mici de nea, ce mai apoi încercau să acopere nişte vârfuri anoste de copaci dezveliţi. Şi mai îmi plăceau şi aburii respiraţiei ce se preschimbau în ceaţa toamnei din alte vremuri. Şi jarul în soba de teracotă, troznind a căldura din noi. Pe atunci deschideam foile albe şi le umpleam în neştire cu rânduri alese, nesocotind timpul.

Iubeam ploaia şi toamna şi focul.

Îndrăgeam secunda şi imaculatul.

Acum m-am pierdut în prima zăpadă, răsfrântă înfrigurat deasupra pomilor încă nedezbrăcaţi.




joi, 12 septembrie 2013

Îndrăgosteşte-te de o proastă!


Ieși la întâlniri cu o fată care nu citește.  Caut-o într-un cotlon cât mai ascuns al unei bodegi de duzină. Găsește-o înconjurată de fum, mirosind a alcool și luminată de diversele culori ale globului de discotecă. Oriunde o găsești, găsește-o zâmbind. Asigură-te că persistă atunci când oamenii care vorbesc cu ea se uită în altă parte. Deschide discuția cu ea, folosindu-te de trivialități nonsentimentale. Folosește replici de agățat. Scoate-o afară când noaptea este în toi. Ignoră atingerea oboselii. Sărut-o în ploaie sub lumina slabă a unui bec stradal, pentru că ai văzut asta într-un film. Fă o remarcă la lipsa de semnificație a acestui lucru. Du-o în apartamentul tău. Termină seara făcând dragoste. Fă dragoste cu ea!
Lasă “contractul” pe care l-ai scris nerăbdător să evolueze încet și neconfortabil într-o relație. Găsește puncte comune și interese pe care le împărtășiți, cum ar fi sushi sau muzica folk. Construiește un bastion indestructibil pe fundația asta! Apoi, fă-l un bastion sacru. Retrage-te sub umbrela sa protectoare ori de câte ori aerul devine apăsător sau serile prea lungi. Vorbește cu ea despre “nimic”. Gândește puțin. Lasă lunile să treacă neobservate. Roag-o să se mute la tine. Las-o să redecoreze. Intră în certuri despre lucruri minuscule, cum ar fi faptul că perdeaua de la duș trebuie să rămână naibii trasă ca să nu mucegăiască. Lasă un an să treacă neobservat.
Îți dai seama că ar trebui, cel mai probabil, să te însori, pentru că altfel vei fi pierdut o grămadă de timp aiurea. Du-o la cină, la un restaurant situat la etajul 45 al unui zgârie nori, un restaurant care depășește cu mult mijloacele tale financiare. Asigură-te că ai și o priveliște bună a orașului. Mielușește, cere-I chelnerului să îi aducă un pahar de șampanie cu un inel în el. Când îl observă, cere-o cu tot entuziasmul de care dispui și cu toată sinceritatea pe care o storci din tine. Nu te îngrijora prea tare, dacă vei simți că inima ta tocmai a trecut printr-un panou de sticlă. Totodata, nu fi îngrijorat nici dacă nu simți nimic. Dacă sunt aplauze, lasă-le să fie. Dacă plânge, zâmbește ca și cum nu ai fi fost niciodată mai fericit. Dacă nu plânge, tu zâmbește la fel de tare.
Lasă anii să treacă, nebăgați în seama. Fă-ți o carieră, ia-ți un job. Cumpără o casă. Fă și doi copii. Încearcă să îi crești cât mai bine. Eșuează frecvent. Cazi într-o indiferență plictisită. Cazi într-o tristețe indiferentă. Ai o criză a vârstei mijlocii. Pune-ți întrebări asupra nerealizărilor tale. Simte-te uneori mulțumit, dar de cele mai multe ori gol pe dinăuntru. Simte-te, în timpul plimbărilor, ca și cum nu te-ai mai întoarce din drum sau ca și cum ai putea să te lași purtat de vânt. Contractează o boală terminală. Mori, dar doar după ce observi că fata care nu citește nu ți-a făcut niciodată inima să tresară cu vreo pasiune semnificativă, că nimeni nu va scrie o poveste despre viața voastră, că și ea va muri, cu un mic regret că nimic nu s-a ales de capacitatea ei de a iubi.
Fă toate astea, dracului, pentru că nimic nu e mai tâmpit pe lume decât o fată care citește. Fă-o, îți spun, pentru că o viață în purgatoriu este mai bună decât o viață în iad. Fă-o, pentru că o fată care citește este în posesia unui vocabular care poate descrie nemulțumirea amorfă a unei vieți neîmplinite – un vocabular care  explică frumusețea lumii și o face o necesitate accesibilă, în loc de o minunăție extraterestră. O fată care citește pune stăpânire pe un vocabular care distinge între frumoasa și urâta retorică a cuiva care nu o poate iubi, și disperarea nearticulată a cuiva care o iubește prea mult. Un vocabular, la naiba, care face din gândirea mea sofisticată, un truc ieftin.
Fă-o, pentru că o fata care citește înțelege sintaxa. Literatura a învățat-o că momentele de tandrețe vin la intervale sporadice și previzibile. O fată care citește stie că viața nu este un drum drept; ea știe, și pe bună dreptate cere, ca fericirea să vină în tandem cu dezamăgirea. O fată care și-a citit sintaxa simte pauzele neregulate – legate de minciuni. O fată care citește percepe diferența între un moment părintesc de furie și obiceiurile cuiva al cărui cinism amar va merge mai departe de orice simț al dreptății sau mai departe de orice scop, mai departe decât momentul în care ea și-a pus lucrurile într-o valiză și a spus un “ADIO” îndoielnic și a decis că eu sunt o elipsă și nu un ciclu.
Fii cu o fată care nu citește, pentru că fata care citește cunoaște importanța intrigii. Ea poate să traseze granițele prologului și să ascută crestele climaxului. Le simte în ea. Dar, deasupra altor lucruri, o fată care citește cunoaște semnificația unui sfârșit. Ea este conștientă de sfârșit. A spus adio miilor de eroi, cu doar o grimasă de tristețe. Așa că nu spera la mai mult!

Nu fi cu o fată care citește, pentru că sunt povestitoare. O să fii cu Joyce, cu Nabokov, cu Woolf. Tu, cea din bibliotecă, cea de pe platforma de la metrou, cea din colțul cafenelei, cea din fața ferestrei. Tu, cea care îmi faci viața atât de a dracului. Tu, fata care citești, mă faci să vreau să fiu tot ce nu sunt. Dar sunt slab și te voi dezamăgi, pentru că tu ai visat la cineva care e mai bun decât sunt eu. Nu vei accepta viața despre care ți-am vorbit la începutul piesei. Tu vei accepta doar pasiunea, perfecțiunea și o viată demnă de povestit. Nimic mai puțin. 
Deci, la naiba cu tine, fată care citești. Urcă-te în următorul tren și ia-l și pe Hemingway cu tine. Sau, poate, stai și salvează-mi viața!

[Autor Charles Wranke - Tradus şi Publicat de pe august 4, 2013 în Cu si despre dragoste

P.S.: Text demenţial, scris deosebit de simplu si plin de adevăr. Osciliaţia e iminentă: Să mai citim sau...

luni, 29 iulie 2013

Fragment (Dimineaţa cafelei cu gheaţă - 2013)

[...]

Ar fi trebuit să reclădească doar existenţa-i din această lume. Dar când între duritatea osului simţi zloata fermecată la rându-i de reîntregirea sufletului ce devenea tot mai palpabil între răsuflări, nu putu să nu gândească că poate era doar o poveste. Şi nu mai ştia a cui. Sau poate fusese a nimănui. Poate explodase între apusuri, între universuri paralele, care la rândul lor îşi aveau prefăcătoria sculptată-n ipocriţi. 
Câţi nu ştiu ce este o poveste... O cred doar înşirată-n rânduri infinite între coperţi uitate, abia o fantasmă dintr-o minte luminată, aşternută numai prin viziunea altora. 
Imaginaţie oprită în stadiul de cuvânt.

Dar povestea-i interminabilă nu cunoscuse graniţele lumilor şi nici a zeilor. Se desfătase din fiecare sămânţă de floare de fân şi se zbătuse între credinţe şi prejudecăţi. Se colorase din ierni nuanţând prin imaculat şi iad, se răsfirase-n curcubeul de după furtuni. Şi mai la urmă de tot recunoscuse în aceiaşi genunchi, pe care ar fi vrut să se sprijine acum, că fiecare linişte îşi are purgatoriul ei. 

[...]

duminică, 12 mai 2013

Prin ochii mei...

Dacă ai vedea lumea prin ochii mei, te-ai întoarce undeva, pe unde paşii tăi de-acum nu au
mai călcat nicicând. Respiraţia te-ar putea purta către alte vieţi pe care nu ţi le mai aminteşti nici
măcar în visele inconştiente, spre zări ce nu au capăt.
Dacă ai vedea lumea cu ochii mei, paşi tăi nu ar mai porni spre drumurile-ţi pietruite. Ci am deschide arzând cu foc umil, tot alte căi, luminând cine-ştie câte vieţi, din vremuri de demult sau ce va să vină.
Dacă ai vedea lumea cu şi prin ochii mei, te-ai opri.
Dar, oare: Ai învăţa să nu mai fii?






















Sursa foto: Acasă
Sursa text: Cafea cu gheață

luni, 15 aprilie 2013

Tic - Tac

 
...
Se obişnuiseră prin mişcările paralele cu ideea, că lumina se va stinge.
Şi la urma urmei oricum ea era paralela lor.
Căci nimic nu-şi întrepătrunde calea fără efortul asiduu al uneia dintre părţi.
Dacă efortul devine nefast, paralela se reface în mod irevocabil.
Există însă munci împletite, care se vor întrepătrunde suav şi lent cu flacăra, ce arde necontenit spre infinit.
Doar ca nu ne-am deschis spre a nu alege şi nici nu ne-am decis să aşteptăm.
Predestinarea a devenit doar o poveste din cărţi ezoterice, de prea demult neînţelese.
De ce să nu alegi, dacă poţi?! De ce să aştepţi, dacă nu vrei?!
E tocmai jocul care te închide dinspre lumea ta spre alte lumi....
Decizia e uriaşa concluzie a luptelor din căutări.
Sublimă e constatarea umilei fiinţe luminate:
Nu aleg.
Aştept.
...

joi, 28 martie 2013

Eu... Tu... Cine... mai ştie ...

Scriitorul căuta ...
Scriitorul căuta într-un sertar ...
Scriitorul căuta într-un sertar prăfuit ...
Scriitorul căuta într-un sertar prăfuit cu balamale scârţâind a plase de păianjen ce se desprindeau acut ...
Scriitorul căuta acut ...
Scriitorul căuta acut într-un sertar ...
Scriitorul căuta prăfuit într-un sertar scârţaind acut a desprinderi de balamale ...
Scriitorul prăfuit căuta acut ...

Într-un sertar scârţâia prăfuit, desprinzând plase de păianjen, stiloul ...
Scriitorul prăfuit căuta într-un sertar acut, printre plase de păianjen, stiloul ...
Stiloul acut căuta prăfuit dintr-un sertar scârţâind a plase de păianjen scriitorul ...
Scriitorul se lepădă de măruntaiele nevolniciei minţii lui ...
Stiloul prăfuit lepădă în mintea lui scriitorul acutizat de măruntaiele nevolniciei sale  ...
Scriitorul deveni una cu stiloul ...
Stiloul căuta ...


 *


Ar fi trebuit să fie altfel... cum altfel nu-ţi spune nimeni, doar că ar fi tebuit să fie altfel... Dar şi acesta e un fel de altfel până la urmă. Niciun stilou nu îţi garantează că nu va zgâria suprafaţa netedă, încrustându-i pentru o eternitate finită, patina personală. De altfel, niciun scriitor nu are pretenţia să dăinuiască în nemurire atâta vreme cât stiloul lui zgârie retina colii, fără cerneală.

Cândva, toate acestea contau. Acum stilourile se prefac că nu zgârie, iar suprafaţa netedă a colii se preface a tăcere. 

De ce oare? Nu era mai simplu ca stiloul să se lase învăluit în coconul păienjenilor din sertar? Cine a ţipat după el? Coala cea netedă sau cerneala scriitorului? Motivaţia ar fi simplă. Cineva s-a exprimat prin strigăt. Undeva, dintr-un ungher întunecat şi mult prea prăfuit, emoţiile au vrut neapărat să ia formă şi nu doar gând. Şi tocmai când credeai că cerneala aceea umedă, lucioasă, plină de vână şi vers va curge în râuri nesfârşite şi va încrusta suprafaţa netedă, timpul ţi-a pus un semn de oprire, lăsând în urmă puncte de suspensie.

Dar emoţiile tale ţipă în continuare. Nimeni nu le aude. Nici măcar tu, care încerci să le astupi gura cea mare cu preşul din sufragerie. Le sufoci în pahare pline de licori transparente. Le amesteci şi ameţeşti cu râsete zgomotoase şi zglobii, până când vei reuşi în final să le faci să tacă. Dar ele mocnesc...nu te vor lăsa niciodată să pui iaraşi stiloul printre păienjenii din sertar. Ţi-l vor scoate pe birou, sau pe masa din bucătărie, sau se vor coborî până într-atat încât îţi vor aduce cea mai buna prietenă la uşă, un cadou de ziua ta...un stilou.

Dar tu nu le auzi... În continuare crezi ca e doar imaginaţia ta....în schimb emoţiile tale nu vor obosi niciodată să îţi amărască fiinţa până când vei deveni suficient de iritată încât vei trânti sertarele. Vei arde toate colile. Vei rupe toate agendele. Vei şterge orice urmă a emoţiilor tale virtuale. Crezând obosită, că ai câştigat.

Iar seara, înainte să închizi triumfătoare ochii, ultima geană de lumină va scoate din ungherul dulapului tău de machiaje.....aparatul de pirogravat. Stiloul!

P.S: Nu a fost niciodată simplu sau motivant să arzi. Simplă, în lipsa sa de motivaţie, este certitudinea că nu te poate inspira doar ceva anume. Motivantă, în lipsa sa de simplitate, este certitudinea că inspiraţia mocneşte din mai multe suflete, ce ştiu cumva, indefinit şi infinit, să-ţi umple colile minţii, să te strige şi să te ardă până va rămâne doar imaginaţia.
Şi astfel, se adeveri pentru cine ştie a câta oară, dreptatea Anizaimei.




vineri, 1 martie 2013

Legenda mărțișorului


Se spune că odată soarele a coborât pe pământ, luând chipul unui tânăr ca să participe la o horă dintr-un sat. Zmeul cel rău l-a răpit și l-a închis într-o temniță, provocând suferința întregii naturi. 

Așa că râurile au încetat să mai curgă, păsările să mai cânte... până nici copiii nu mai râdeau.
Într-un târziu, un voinic s-a hotărât să îl înfrunte pe zmeu și să elibereze soarele. a pornit la drum timp de 3 anotimpuri: vara, toamna și iarna. spre sfârșitul iernii, acesta a găsit castelul zmeului, l-a prococat la lupta și l-a învins.

Slăbit și grav ranit, tânărul a reușit să ajungă până la temnița soarelui, l-a eliberat, după care a murit, sângele acestuia curgând pe zăpada albă. soarele a urcat pe cer și a vestit venirea primăverii, umplând de fericire inimile pământenilor.

De atunci, tinerii împletesc doi ciucurași, unul alb și unul roșu, oferindu-i fetelor pe care le iubesc sau celor apropiați. roșul semnifică dragoste pentru tot ce este frumos, iar albul, sănătatea și puritatea ghiocelului, vestitorul primăverii :)

marți, 15 ianuarie 2013

De câte ori, iubito... - Mihai Eminescu



De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
................................................................................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunesc şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.


Poezia eminesciană nu e altceva decât o pledoarie pentru dezalienare. Pentru eliberarea individului şi a colectivităţii de orice servituţi. Premisa fiind identificarea contradicţiilor existenţiale, reductibile la schema bine-rău, la varianta posibil-imposibil, la cel a lui "a voi" şi " a putea". a avea conştiinţa limitelor şi a întrezări dincolo de ele continentul mirobolant al desluşirilor geometrizate cu ochiul fantasticului. 

Aurel Martin, despre Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889)