Violenţa ipocrită a unei culori inverse

Mai demult aveam scuze, insipide ce-i drept, pentru orice lipsă de imaginaţie. Cu motivaţii pentru pauze de scris, momentul de inexistenţă. Habar nu am ce să deriv acum. E ca şi cum aş fi suferit o resetare amnezică a tot ce aveam de gând să înşir printre şi în rânduri. Şi când reuşisem în ultimul zvâcnet de raţionament să strâng două, trei frânturi...  se prosti vremea.

Pornise ploaia de vreo oră şi câteva zile bune. Am perceput-o abia când am auzit undeva pe fundalul  melodiei lui Chilian despre frumuseţea unei zile de luni, scârţâitul defect al ştergătoarelor de parbriz. Ploua ud şi înceţoşat, în frig prea vremelnic.

Nu ştiam la ce să renunţ întâi, la pantofi sau la umbrelă, căci barometrul meu îi adora pe primii şi o respingea vehement pe cea din urmă. Ah, până şi nouă mea coafură fusese adaptată unei zile însorite de toamnă, n-avea niciun chef să se zbârlească în vântul dimineţii.

Am oprit la intersecţie. Se luptau madamele fără personalitate, dar corpuri văratice de invidiat, să mai arate ceva din frumuseţea lor trecătoare pe sub mantalele înfăşurate bine, dar încă nesigur, în jurul taliei. Tocurile se asfixiau în mâzga trecerilor de pieton şi claxoanele ameţite din cauciucurile de vară. Mi-am sprijinit capul în palma stângă, cu cotul înfipt în volan, admirând impropiu mediul în care încercam să avansez.

Doamne, lumea asta răsturnată a cui o fi, că a noastră sigur nu-i...

Trecu dimineaţa în refuzul ulterior la fel de vehement, ca şi al barometrului faţă de umbrelă, al provocării, să arunc măcar o privire pe geamul aburit pe interior şi atât de oripilat pe din-afară. Auzeam sporadic cuvinte din familia lui „a ninge”, pe care în vocabularul meu nu le regăseam, deşi încercasem să mi le reînsuşesc, măcar de dragul complezenţei.

La dracu cu prima zapadă. A, da, asta sigur nu-i a lui Dumnezeu, e venită din vreun iad răzbunător!

Că eu ştiam doar, din hipocampus, că întâi vine bruma să picteze uliţele şi apoi ploaia să spele culorile, pregătindu-şi frontul pentru imaculat. Nu albul să acopere ploaia în strada încă verde.  Ce culoare inversă mai e şi asta?! Şi rece mai ales. Nici măcar Zeul meu cretin nu ar fi putut să gândească o asemenea ipocrizie.

Mi-a trebuit o cantitate impresionabilă de curaj şi avânt infiltrat amar în plămâni să ies dintre betoane în seară. Pe jos mureau crengi cu frunze încă verzui în zloată ameţită, smulse cu sete din pomii ce parcă mai credeau în toamnă. Ce zbucium contrastant. Erau ninse toate dealurile crude. Şi pe străzi numai nebuni. Alergau dezorientaţi, alungând împrăştiat orice urmă de cerebralitate.

Ca şi vecinii mei, din blocul interminabil în norii negri de această dată, care tocmai azi se înghesuiau la lift. Aşa doar, ca să înjur contemplând revocabil treaptă cu treaptă dezordinea de afară.  De data asta nu mai aveam pe cine să dau vina, sigur omul de la meteo îşi demonstra poate pentru prima data inocenţa.

E prea devreme pentru vinuri fierte, doar viile gem sub zloată, încă neculese. Prea devreme pentru înghesuiri în cafenele cenuşii, în care timpul se numără nu doar prin calitatea companiei, ci şi cât va dura până ajungi şi îţi deşiri straturile de haine, să devii comod şi complezent, iar mai apoi să refaci tot ritualul de-a-ndoaselea. Mult prea devreme pentru lanţuri de fumuri neîntrerupte din acoperişele satelor. Şi da, prea timpuriu pentru întuneric atât de curând în zi.

Se pare că terminasem vremelnic cafeaua mea cu gheaţă, în speranţa, deşartă de acum, că-mi voi regăsi inspiraţiile în raiul anotimpului următor. Căci nici prin cap nu mi-ar fi trecut că iarna va viola atât de revoltător vara, ucigând cu o cruzime de-a dreptul neîntemeiată, graniţa care le despărţea în veşnicie: Toamna.

*

Şi când te gândeşti că îmi plăcea ploaia. Măruntă şi rece, care cădea prin noiembrie târziu, transformându-se sporadic în fulgi mici de nea, ce mai apoi încercau să acopere nişte vârfuri anoste de copaci dezveliţi. Şi mai îmi plăceau şi aburii respiraţiei ce se preschimbau în ceaţa toamnei din alte vremuri. Şi jarul în soba de teracotă, troznind a căldura din noi. Pe atunci deschideam foile albe şi le umpleam în neştire cu rânduri alese, nesocotind timpul.

Iubeam ploaia şi toamna şi focul.

Îndrăgeam secunda şi imaculatul.

Acum m-am pierdut în prima zăpadă, răsfrântă înfrigurat deasupra pomilor încă nedezbrăcaţi.