marți, 7 septembrie 2010

Drumul

Drumul de care o sa va povestesc in urmatoarele randuri este unul drept... caci asa sunt toate drumurile dinspre centrul tarii inspre sud-est. Asa am plecat noi in concediu pe un drum drept. Atat de drept de parca l-a uitat soarta lumii. Dinspre Buzau spre Slobozia si apoi spre Harsova. Frumuseti uitate ale unor vremuri care pareau ca nu mai exista. 

Noi n-avem un bolid greu, care se poarta cu viteza pe drumurile tarii. Noi mergem intotdeauna molcom, spre oriunde, admirand. Si asa am admirat potecile existentei romanesti, fascinante. Acolo nu pare a exista o criza financiara, un guvern morbid sau dari la stat acute. Caci nu au ce. Oamenii aceia traiesc doar din munca lor. Din roadele pamantului. Si asta de mult timp incoace. Pe sosea trec molcomi biciclisti, parca uimiti ca-i depaseste o masina cu alt numar decat al judetului lor. Depasesti la nesfarsit carute trase de cai, ce dau un farmec si mai pitoresc acestor locuri, Simti miros de vara tarzie printre miristile arse. Din loc in loc ii gasesti ganditori langa o gramada de pepeni sau la taclale cu vecinii langa o taraba incropita din te miri ce in fata portii, la care vand ca mari pietari tot ce au crescut cu truda prin gradini si campuri. Copii inocenti care mana carduri de gaste in contrast cu tatii lor, care beau o bere pe santul dupa-amiezii, unde au scos la vanzare captura de somotei din Dunare. 
- Am barca cu motor, imi spuse unul dintre ei. Am zambit. Vroiam sa-i spun ca-l vedeam mai degraba intr-o barca cu vasle, asa cum se potrivea mai bine firii lui si curtii saracacioase. 

Mult timp am sa raman cu gandul la acele locuri. La casele cu pridvoare vechi, cu coloane de lemn sculptate de cine stie care strabunic si mostenite cu sfintenie de familie. La  bancile din fata caselor, unde seara are loc un fel de sezatoare. La curtile pline de meri si pruni, la stiuletii de porumb si la pepenii dusi in carute inalte, special facute pentru asa o recolta.

Acolo timpul pare ca s-a oprit in loc si nici nu vrea sa mai treaca. Mai vezi totusi niste batranei, surzi, dar incatanti de vara tarzie, toamna timpurie. Si cate o doamna tinerica care isi plimba bebelusul agale pe o strada asfaltata, ca asa trebuie in aceasta era, nu ca ar fi fost neaparat nevoie. E parca un alt fel de rai, pe care nu-l gasesti descris in nicio carte si niciun crez. Treci in lumea moderna la cele doua capete ale drumului drept. Un capat este la barajul de pe Siriu, altul, undeva in Dobrogea, unde rasar rand pe rand morile eoliene.

Dar in rest e doar culoare in simplitate si liniste. Si ar trebui sa ne dea de gandit, pentru ca va veni o vreme cand o sa ne intoarcem la pamant. Sa-l respectam si sa-l mangaiem, ca sa ne dea inapoi suflul vietii.

As lasa tot si m-as aseza pe o banca in mijlocul sezatorii lor de seara, sa ma odihnesc de prea multa truda, dar zambind. As insipra adanc fumul gros al miristilor arse alergand in ras fericit dupa gaste si as imparti un bot de imbucat din truda zilnica cu un batran si o batrana, care sa-mi povesteasca de vremurile de mult apuse pana adorm. Asa ar trebui sa fie drumul meu drept.

duminică, 5 septembrie 2010

Uniunea Europeana - Realitate vs. vis

Imi este tot mai clar ca sursele inspirative se pot gasi oriunde, mai ales unde sunt mai putin de asteptat. Incercasem timp de mai multe zile sa ma gandesc la un mod elegant de a prezenta realitatea Uniunii Europene. Si realitatea aparu exact cand renuntasem la subiect. Steagul din poza de mai sus se gaseste in Vama Veche, pe dealul de deasupra baracilor pescarilor. Acolo, unde se sfideaza orice legislatie europeana, se scot pestii direct din barca si se prajesc pe plita sub privirile pofticioase ale celor care se mai plimba inca prin Vama Veche. Si nu exista coincidente. Stiu ... Nu e o coincidenta ca un steag sfasiat al acestei "mari uniuni" se afla exact la granita dintre Romania si Bulgaria.

Nici n-as mai sti ce sa zic, pentru ca imaginile vorbesc de aceasta data de la sine. Cu cat se vrea un control mai acerb asupra tuturor lucrurilor, cu atat se pierde acest control. Exemplele nu se pot da din tarile fondatoare ale acestei uniuni, ci din ultimele tari care au aderat sau din cele care vor sa adere. Sa nu vorbim de a noastra, e o tara mai frumoasa si mai interesanta ca oricare alta, dar pacat ca e populata de o natie de parveniti. Sa vorbim despre libertatea presei din Bulgaria... adica nu-mi convine ce a zis cutare jurnalist despre mine, il execut... Sau in Bosnia si Herzegovina au ucis cu o cruzime greu de inteles mii de oameni... si s-a intamplat in '95... Dar acum aceasta tara doreste sa adere la U.E.... Si tot asa mai departe... De fapt asta lipseste: disciplina si respectul fata de ceilalti. Pentru ca orice fel de grup... fie familie, grup de prieteni, congregatie, partid, popor, stat, uniune, este format din indivizi. Si de la unul porneste tot si tot la unul se intoarce. Modalitatea tine de actiunile fiecarui individ in parte, rasfrante asupra fiecarui grup. Sa ne amintim vechiul proverb "Buturuga mica rastoarna carul mare". Doar ca pe vremuri cei mici aveau ambitie crunta, de ii plecau pe cei mari... Si nu le trebuia prea mult timp. Doar vointa. Trebuie sa vrei, sa vrem... caci altfel vom fi sfasiati de vantul celor mari, ucisi de anotimpurile celor care cred ca au putere. Si dupa cum spuneam... puterea vine de unde nu te astepti... ca si inspiratia... Optimism.


joi, 19 august 2010

Uniunea Europeana - Vis vs. realitate


Intr-adevar, in 2004 eram deja destul de interesati de integrarea in Uniunea Europeana. Sau cel putin eu....
In decursul a sase ani recunosc ca mi-a trecut. Si nu vorbesc de interesul integrarii, ci de ciudatele directive ale acestei uniuni pe care nu le inteleg si care nu isi au rostul. Sunt sigura ca nu ne vom integra. Si ma refer la integrare asa cum se cuvine... De aliniat ne vom alinia... Cu legi si ordonante... cu libera trecere... cu liberatatea individului... etc etc. Au trecut 3 ani de cand s-a semnat tratatul de aderare si suntem deja prea obositi. Prea obositi de atatea conditii... si tocma' cand intram si noi in randul lumii... apare criza economica. Dupa principiul: o nenorocire nu vine niciodata singura!

Cu cat citesc mai mult "actualitatile" acestei uniuni, ma intreb unde s-a pierdut acel vis uimitor al lui Schuman?! A nu se confunda cu Schuhmann, compozitorul german, pentru ca acest Schuman este un fost ministru francez. Un domn, in toata puterea cuvantului, cu o putere de convingere uimitoare. Si spun asta, pentru ca convins popoare intregi sa-si doreasca o uniune. Doar ca el spunea asa prin 1949 (mai precis 16 mai):

"We are carrying out a great experiment, the fulfillment of the same recurrent dream that for ten centuries has revisited the peoples of Europe: creating between them an organization putting an end to war and guaranteeing an eternal peace. ... The European spirit signifies being conscious of belonging to a cultural family and to have a willingness to serve that community in the spirit of total mutuality, without any hidden motives of hegemony or the selfish exploitation of others.... Our century, that has witnessed the catastrophes resulting in the unending clash of nationalities and nationalisms, must attempt and succeed in reconciling nations in a supranational association. This would safeguard the diversities and aspirations of each nation while coordinating them in the same manner as the regions are coordinated within the unity of the nation."

Si cu ce am ramas... un discurs istoric... si atat. Pentru ca supranationalism nu exista!!! Asta am observat in cadrul cursului de vara, la care am participat in urma concursului de literatura in cauza. Un coleg, francez, spunea tot timpul "noi, Europenii, voi restul". Pana cand a trebuit sa-i sustin o lectie de geografie elementara: Europa nu este Uniunea Europeana, Europa este un continent de pe glob cu impartire teritoriala exacta, adica in mai multe tari: unele membre ale Uniunii, altele nu! Si... nu m-am ales cu nimic... pentru ca marele doamne si marii domni din cadrul institutiilor UE tot asa se exprima..."Europenii"...  Intre timp romanii au avut "sansa" sa devina "Europeni"... Si ceilalti? Ii taiem de pe harta, ii dam altor continente? Le luam identitatea de popoare ale Europei pentru ca au avut "nesansa" sa nu devina cetatenii ai Uniunii Europene? Stergem istoria? Adica nu ne-am luptat cu turcii? Schimbam geografia, ii aruncam pe toti in Asia si uitam ca o data cucerisera Europa... Hmmm... in vremurile acestea este tot posibil... Sau am putea sa scufundam Norvegia, pentru ca au refuzat sa adere la Uniune din cauza directivei care impunea restrictionarea pescuitului... Sau rupem Elvetia in trei, dam o parte Germaniei, una Frantei si una Italiei, conform existentei minoritatilor, si o stergem de pe harta... Ori sunteti "Europeni" ori nu mai sunteti!!!

Visul lui Schumann spunea ceva despre pace, liberatate, respectarea istoriei comune si respectarea tuturor popoarelor ca unul, dar fara sa pierdem aceste popoare undeva in transformare. 
Imi amintesc de profesorii mei de la master (Studii interlingvistice si interculturale europene). Aveau o varsta respectabila. Se nascusera pe vremea cand visul acestul francez devenea un tel, un motiv de constructie a unei uniuni. Am invatat despre limbile germanice si romanice, despre migratia popoarelor, despre transformari din barbari in oameni civilizati. Lectii de lingvistica combinate cu lectii de istorie si geografie, lectii de comunicare, intr-un fel sau altul.
Vorbeam despre colaborare lipsita de interese, fraternitate, egalitate, respect...

Si visele raman doar vise, daca nu exista putere si constiinta comuna pentru a le indeplini...


miercuri, 18 august 2010

Ploua in Europa II

Liniştea este din nou întreruptă. Pe coridor se aud paşi, de data aceasta paşi eleganţi, paşii unei studente la Facultatea de Drept. Oricare dintre noi o poate recunoşte din cauza pantofilor italieneşti cu tocuri înalte. Întâi se uită la noi după care se aşează în faţa televizorului şi începe să tuşească:
-Nu ştiu ce mi se întâmplă. Am răcit din nou. Mănâncă o portocală. Pe coajă pot vedea o etichetă: „Spania”.
Discuţia continuă:
-Gândiţi-vă! Dacă am adera la U.E. fiecare sport ar putea fi practicat conform standardelor Uniunii şi cu corectitudine. Dar în sistemul nostru fiecare poate fi corupt şi astfel nu mai găsim nici o plăcere în a urmării competiţiile sportive şi meciurile, spuse unul dintre studenţii de la Facultatea de Sport.
- Vorbiţi despre procesul de integrare?, întrebă ultima venită. Fără să aştepte răspuns, spuse:
- Este foarte dificil să se realizeze alinierea sistemelor legislative nu doar cel al României cu cel al U.E., ci şi al ţărilor deja membre. Pentru aceasta este nevoie de foarte multa muncă şi voinţă, nici un stat nu doreşte să renunţe la ceva ce îi aparţine. Gândiţi-vă, U.E. este un stat relativ nou şi pâna va ajunge „ţara de vis” cum este SUA va mai trece mult timp. Fiecare ţară trebuie să dispună de un sistem legislativ propriu, dar care să fie subordonat constituţiei U.E. Voi, tablagiilor, ce credeţi despre asta?
Aceştia nu prea mai vorbeau coerent din cauza vinului de Bordeaux:
- Uniunea Europeană, integrare.. Cum? Eu pot fi pe scenă cine vreau: o plantă, un lucru, un om, un român, un european, ce şi cine vreau de fapt. Susţineţi cumva că nu suntem europeni?
Cei doi studenţi, unul la Facultatea de Psihologie, celălalt la Facultatea de Istorie nu spuseseră nimic. Cel din urma ne adresă însă o întrebare:
- Ce înseamnă de fapt U.E.?
Se făcu linişte. Colegii mei se uitau surprinşi unul la altul. Dar nimeni nu răspunse. Linişte.
La televizor prognoza meteo: „În următoarele 24 de ore va ploua în întreaga  Europă.” Şi aşa ştirile ajunseră la sfârşit. Ca şi discuţia despre Uniunea Europeană, despre procesul de integrare şi despre România. Fiecare îşi duse cărţile înapoi în cameră, uşile se închiseră încă o dată, dar acum foarte încet, fără să acopere sunetul ploii.
Ceasul din sala de lectură, pe care scria „Made in Switzerland” arăta deja miezul nopţii. Rămăsesem singură. Eu şi gândurile mele şi ploaia... Întrebările se îngrămădeau ameţitor în mintea mea. Colegii mei beau vin franţuzesc, mâncau portocale din Spania sau purtau pantofi italieneşti. Eu însumi mă uitam la un ceas elveţian. Întrebările: Câte persoane din Europa savurează vinul românesc, o carte care urmăreşte linia ideilor lui Cioran sau poveştile cu vampiri? Ce semnifică de fapt inteligenţă românească? Nu suntem şi noi europeni? Ce înseamna U.E.?
 În singurătatea acestor întrebări mai pot doar percepe ploaia. Şi da, plouă în întreaga Europă, nu doar în România... 


Ora opt dimineaţa. Plouă iaraşi. În toată Europa, desigur.. Şi din nou îmi duc gândurile în sala de lectură să beau o cafea înainte de a pleca la şcoală. Aici însă cei doi studenţi care nu spuseseră nimic în seara dinainte continuau discuţia. 
- Noi, ca studenţi, nu avem acces complet la informaţii, de aceea nu ştim ce înseamnă U.E. De remarcat este discrepanţa între aspectul teoretic şi cel practic al acestei Uniuni, cetatenii nu se bucură de o interacţiune interculturală, aflăm doar din mass media ce se întâmplă pe plan economic şi politic. Ca protectori ai unor tradiţii istorice şi socio – culturale simţim o anumită teamă în ceea ce priveşte integrarea europeană, deoarece acestă modificare a unui sistem valoric ar putea aduce cu sine pierderea unor anumite aspecte identitare. Şi aceasta pentru a se realiza o identitate europeană comună, susţinu studentul la Facultatea de Istorie. 


Celălalt, student la Psihologie, răspunse: 
- Prin acestă Uniune se încearcă realizarea unei alinieri economice, politice şi legislative. Dar nici un politician U.E.. nu se gândeşte la cel mai important element în acest proces: cetăţenii. Nu este vorba doar de o identitate comună ca europeni, ci despre individ, care nu are voie să-şi piarda identitatea ca cetăţean al unei anumite ţări, dar să-şi recunoască identitatea şi coonştiinţa ca membru al U.E. Această integrare este evaluată din punctul  de vedere al sistemului, al statului şi nu din punctul de vedere al cetăţeanului... 


Fără să vreau am fost martora unor afirmaţii, care poate ar trebui luate în consideraţie în procesul de integrare. Din păcate persoanele răspunzătoare de acesta nu sunt interesate de opinia cetăţeanului de rând, ceea ce în acest caz ar trebui să fie cel mai important. S-a putut remarca în discuţia serii trecute încrederea în sistemul românesc şi ce fel de interese există în cazul aderării României la U.E. Nu trebuie uitat ca aceste păreri aparţin unor studenţi simpli. 


Pornesc pe drumul către şcoală. Paşii mă poartă pe o stradă oarecare din România, o stradă oarecare din Europa.... Şi plouă mai departe...

Ploua in Europa I

Conform cerintelor, in cadrul a doua postari o sa public traducerea articolului pentru care am primit premiul II in cadrul concursului de literatura oragnizat de catre DAAD si Ambasada Germaniei la Bucuresti in anul 2004 (Premiul a constat in faptul ca am avut permisiunea sa aleg oricare curs de vara la o universitate din Germania si evident, am ales Heidelberg).

Sper sa va placa.


Plouă în Europa


Stropi de ploaie se lovesc de fereastra mea. Apa scurgându-se pe acoperiş sună ca un cântec de mult uitat. Paşi grăbiţi se aud pe alei, unii studenţi se întorc destul de târziu în cămin. O discuţie aprinsă despre prima ploaie de primăvara. Pe coridor uşile sunt trântite, prea zgomotos pentru unii, prea uşor pentru ceilalţi...Plouă mai departe...
Şi mai trec câteva ore până se obişnuiesc toţi cu atmosfera căminului, până când mirosul mâncării gătite rapid şi cel al ţigărilor fumate doar de jumătate se împrăştie peste tot, până când se poate percepe liniştea dorită. În cămin se face linişte doar la zece seara, pentru că doar atunci, cei care nu au ieşit în oraş se pregătesc să doarmă sau încep să scrie la proiecte şi lucrări, sau citesc. Eu sunt prima care îndrăznesc să mă îndrept cu paşi înceţi spre sala de lectură. Aprinzându-mi o ţigară, încerc să mă gândesc ce să mai scriu astăzi. Din păcate, o totală lipsă de inspiraţie.
Şi acum apar: fără paşi grăbiţi, ci un mers încet, greoi...Dragii mei colegi, toţi studenţi la aceeaşi universitate, toţi se confruntă cu aceleaşi greutăţi şi totuşi nu sunt la fel, nu sunt identici...Unii cară cărţi, cărţi grele, zâmbesc sub greutatea lor..., le aşează pe masa şi încep să citească. Îmi pot imagina ce studiază fiecare. Cei doi tineri din colţ lucrează la un proiect pentru înfiinţarea unei fabrici ecologice de prelucrare a lemnului, studentul la Facultatea de Arhitectură schiţeaza planul unui zgârie – nori, unde va funcţiona noua filială a băncii Raiffeisen; un băiat mai slăbuţ citeşte foarte interesat ceva într-o carte de medicină, cel de lângă el lucrează la un model pentru  o instalaţie automată de producerea pastei de ficat. In faţa lor stă comod un student la Facultatea de Psihologie şi citeste o carte de Kant, lângă el un student la Facultatea de Istorie încearcă să descifreze culisele celui de-al doilea război mondial. În faţa mea, cei doi studenţi la Facultatea de Teatru încep să joace table. După cum se poate observa nu au chef de învăţat şi încep o sticla de vin de Bordeaux.
Mă retrag la o masă izolată şi încerc să-mi fac ordine în gânduri, încerc să nu observ ce se petrece în jurul meu. Pentru câteva minute este linişte. Toţi putem auzi ploaia. Plouă mai departe...
Din nou râsete.Acum însă paşi grăbiţi. Cei trei studenţi la Facultatea de Sport aproape aleargă pe coridor. Ei doresc să vadă ştirile de la ora unsprezece.Se porneşte televizorul. Prima ştire: „Baroneasa Emma Nicholson rectifică câte ceva la declaraţia sa despre integrarea României în Uniunea Europeană.”
În acest moment liniştea dispare. Toţi au aşteptat un subiect de discuţie. Cuvintele cheie – procesul de integrare, România, Uniunea Europeana – par a răsuna cu ecou în mintea fiecăruia. Şi...
- Părerea politicienilor U.E. despre noi este greşită. Noi nu suntem destul de inteligenţi pentru ei? Pot să pun pariu că proiectele noastre pentru instalaţii ecologice ar putea concura cu oricare proiect similar din orice ţară a U.E. este de părere studentul la Facultatea de Inginerie Economică.
Studentul la Medicină răspunde fără să ridice ochii din carte:
- Dacă stai să te gândeşti, în multe ţări din U.E. lucreaza doctori români, şi pot să susţin că sunt cu siguranţa cei mai buni. Acest fapt demonstrează o aşa-zisă recunoaştere a inteligenţei româneşti.
- Aşa deci...! exclamă studentul care iaraşi greşise ceva la modelul instalaţiei automate, şi atunci de ce nu există încredere în producţia românescă de alimente? Crezi că dacă vom fii acceptaţi vreodată în U.E. se poate schimba ceva? Nu! Întreaga industrie românească va fi stopată, va trebui să importăm toate alimentele până se vor pune în funcţiune instalaţii moderne în fabricile româneşti. Şi numai atunci va produce România ceva, desigur sub stricta supraveghere a specialiştilor U.E.
- Dar uită-te la mine! Eu mănânc doar la cantina studenţească, doar alimente româneşti, şi ce? Nu sunt sănătos? Eu aşa mă simt., spuse studentul la Facultatea de Arhitectură. Continuând să lucreze la schiţa sa, spuse:
- În România există deja foarte multe clădiri, care conform arhitecturii sunt mult mai bune decât altele din Europa. Nu doar cele noi, ci şi cele vechi. Sper ca într-o bună zi să devin un arhitect renumit pe întreg continentul.

Un vis...Şi acest vis aduce linişte. Fiecare se gândeşte cum va fi viaţa după încheierea studiului. Dacă vor fi consideraţi europeni, sau doar români... Noi toţi visăm şi plouă mai departe...

marți, 10 august 2010

Jurnal de calatorie V - continuare


Asa ca de final ar fi mare pacat sa nu va delectez cu imagini deosebite ale parcurilor din Bruxelles. Exista multa verdeta, fara a fi interzisa stationarea pe gazon, cladiri cu o arhitectura impresionanta si multa relaxare prin definitie. Cand ajungi in oricare din parcurile acestui oras, pare ca esti in total alta lume. Si oricum se poate remarca deosebita consideratie a oamenilor pentru aceste locuri.

Noua ne-au placut in mod deosebit cele 3 zile de plimbare hai-hui prin Bruxelles.

Jurnal de calatorie V


Va las de fapt sa va delectati cu cateva poze... . Doua lucruri ne-au placut insa foarte mult:

In Bruxelles se intuneca destul de tarziu, adica pe la orele 23 iti dai seama ca este seara, la miezul noptii nu este chiar bezna. Pozele de mai jos sunt facute pe la orele 22 si ceva.... Minunata plimbare...

Doar ca la un moment dat ne gandeam, ca daca am trai undeva unde se intuneca atat de tarziu, probabil ca ziua noastra de munca s-ar prelungi cam prea mult. Prea ne-am obisnuit sa nu mai observam frumusetea unui apus de soare oarecare, deoarece ne-am lasit prinsi in mrejele activitatiilor societatii actuale. Noroc ca mai exista mici evadari prin alte lumi ....

luni, 2 august 2010

Jurnal de calatorie IV - Monumentul Everard't Serclaes

Chiar in capatul unei stradute ce da in Piata Mare a capitalei Belgiei, exact straduta care iti poarta pasii catre Manneken Pis, gasesti un monument ciudat. Este incorporat in peretele unei cladiri cu o arhitectura deosebita. Cand dai cu ochii de acesta, ramai consternat. Nici nu stii la ce sa te gandesti. Cat de bine s-a pastrat, cat de venerat este sau cum de se intampla acolo minunea ca din ochii statuii sa curga lacrimi de sange.

Monumentul il reprezinta pe Everard t'Serclaes, un erou local, care a contribuit la aducerea pe tron a mostenitorilor de drept Joanna si Wenceslaus de Brabant (sec.14). Ulterior a fost ales conducator al orasului de 5 ori. In anul 1388, dupa o disputa acerba cu Lordul de Gaasbeek cu privire la drepturile orasenesti, acesta a fost asasinat de catre fiul lordului. Pe cat de sublima este atractia fata de acest monument, pe atat de infioratoare a fost moartea eroului reprezentat. A fost asteptat pe un drum laturalnic in afara orasului si i-au fost taiate limba si un picior. A murit in chinuri groaznice. Poate de aceea si acum isi arata din cand in cand lacrimile de sange. Sa aminteasca de cata cruzime dispune omenirea cand vine vorba de lupta pentru putere.

Cat am fost noi acolo nu am vazut-o sa lacrimeze, dar pe caldaram si pe peretele de sub monument este o imensa pata maronie, indicand totusi ca ce se spune este adevarat.
Pentru localnici insa statuia pare a le indeplini dorintele. Cei care trec pe acesta straduta in drumul lor spre oriunde, se opresc cateva minute la statuie, o ating si par a se ruga. Se spune ca trebuie sa atingi statuia, ingerul, cainele si sobolanul. Si atunci o sa ai noroc. Datorita acestor atingeri, atat din partea belgienilor cat si a turistilor, figurile enumerate mai sus si-au pastrat stralucirea originala intr-un adevarat contrast cu restul monumentului, care isi arata varsta.

vineri, 30 iulie 2010

Jurnal de calatorie III - Notre-Dame du Sablon

Aceasta biserica este cea mai veche din Bruxelles. Pe locul unde se afla, in anul 1300 era doar un tinut nisipos, ce servea drept cimitir, in interiorul acestuia aflandu-se o capela de dimensiuni reduse. A devenit loc de pelerinaj si rugaciune doar dupa ce in 1348, o doamna din aristocratie (nu i-am retinut numele), a adus din Antwerpen o statuie facatoare de miniuni, a Fecioarei Maria. Era tocmai perioada epidemiei de ciuma si se dorea cumva protejarea orasului din partea divinitatii. Se spune ca statuia ar fi fost adusa pe apa, pana aproape la capela. De acolo cred, si motivul unei statui suspendate, deosebit de detaliata, care doreste sa redea acest moment.

Ulterior, deoarece pelerinii faceau foarte multe donatii pentru acest lacas, una dintre bresle primeste aprobare sa extinda capela si sa o transforme intr-o biserica. De asemenea, in perioada care urmeaza devine un loc special si deosebit de respectat. De aceea si starea perfecta in care se afla acum. Numele si l-a pastrat, deoarece acolo se mai afla inca statui ale Fecioarei.

Vizitatul nu costa nimic, eventual se pot face donatii. Din cand in cand mai au loc si concerte.
Este un loc deosebit de linistitor si este o adevarata exaltare sufleteasca sa te afli acolo. Un pic de pace in mijlocul obiectivelor tursitice animate.

miercuri, 28 iulie 2010

28 iulie - o zi mai altfel

În aceasta luna în ziua a douazeci si opta, pomenirea Sfintilor Apostoli si diaconi: Prohor, Nicanor, Timon si Parmena.

Sfintii Apostoli din cei 70, Prohor, Nicanor, Timon si Parmena au fost printre primii diaconi ai Bisericii lui Hristos.

In Faptele sfintilor Apostoli (6, 1-6) se spune ca sfintii doisprazece Apostoli au ales sapte barbati plini de Duhul Sfânt si de intelepciune - Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae - si i-au hotarât in slujba de diaconi.

Sfanta Biserica face pomenirea lor împreuna in aceasta zi de 28 iulie, chiar daca ei au propovaduit cuvântul credintei si marturiseau pe Domnul Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu si om desavârsit in locuri si timpuri diferite.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie28.htm


Apostolul Parmena

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Parmena a fost unul din primii Şapte Diaconi aleşi de Cei Doisprezece Apostoli să slujească în Biserica din Ierusalim , după cum este precizat în Faptele Apostolilor. El a fost, de asemenea, unul din Cei Şaptezeci de Apostoli trimişi de Isus Hristos să propovăduiască, aşa cum se precizează în Evanghelia dupa Luca în capitolul 10. După ce a propovăduit mulţi ani în Asia Mică, el s-a stabilit în Macedonia. Hipolit spune că Parmena a fost episcopul din Soli Se crede că a avut moarte de mucenic în Filipi, Macedonia, în anul 98 AD, în timpul persecuţiilor creştinilor ale Împăratului Traian. Biserica îl pomeneşte pe Apostolul Parmena în 4 ianuarie împreună cu Cei Şaptezeci şi în 28 iulie cu cei Şapte Diaconi.
Sursa: http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Parmena

joi, 22 iulie 2010

Jurnal de calatorie II


Ne-am continuat periplul turistic prin cea mai frumoasa piata din Europa, asa se spune. O piata superba din punct de vedere arhitectural, impresionanta din punct de vedere istoric, multiculturala din punct de vedere al turistilor si boema din toate punctele de vedere.

Este atestata documentar din secolul 12, fiecare cladire avand cate o poveste. In imagine sunt cladirile breslelor. Reconstruite in secolul 18, dupa mare incediu, provocat de atacul armatei franceze din 1695 asupra orasului Bruxelles. Si-au reconstruit intocmai simbolul orasului, singura cladire care nu fusese macinata de flacari este cea de mai jos (Casa Regelui).

Cea mai impresionanta cladire ramane insa primaria orasului. Prea inalta sa o poti cuprinde intr-o singura poza:
Este intr-adevar un loc extraordinar. Ai atatea de vazut intr-un spatiu atat de mic, de nu-ti ajung nici pozele si nici minutele. Ramai intr-adevar cu o amintire superba. Cat eram noi acolo, un cor de copii din Spania, care canta muzica religioasa, au cantat cateva piese in mijlocul pietei. Asa am remarcat acustica spatiului pietei. Pentru cateva minute am parut ca suntem in total alta lume, desprinsi de realitate. Va las sa va delectati cu detaliile cladirilor. E atat de frumos acolo, incat orice cuvinte sunt de prisos. Trebuie sa vezi si atat.

luni, 19 iulie 2010

Jurnal de calatorie I



Sa nu credeti ca am scris ceva de genul unui jurnal. Inca nu am ajuns in stadiul in care sa fac excursii pentru a scrie. Pentru ca nu mi se permite. Sper sa vina si acest moment. Dar excursiile inspirative au devenit o obisnuita. Am tinere de minte si Alin are un aparat de fotografiat. Intotdeauna avem si o harta. Nu de alta, dar nu mai sunt atat de inspirata cand trebuie sa aleg intre o straduta la stanga sau una la dreapta. Mai ales in Bruxelles.
Asa ca am sa fac doar cateva insemnari despre locurile care ne-au placut cel mai mult. "Cateva" e intr-adevar putin spus... Dar ... pauzele lungi si dese... cheia marilor succese, mai ales cand vine vorba de inspiratie.

Intai o sa va povestesc despre domnul din imagine, deloc pudic, ba chiar mandru, parca ar fi fost constient de importanta pe care o are pentru una dintre frumoasele capitale ale Europei. El este Manneken Pis, adica nenea care face pisu'. Scuzati exprimarea, dar asa este si asa i se spune.

Este micut de tot, cocotat pe un piedestal sprijinit de o casa mica si are costumase. Adica costume, multe, multe, vreo 800 la numar. Printre care si costumul lui Nelson Mandela, un costum de astronaut si cel al lui Elvis Presley. In poza de mai sus poarta echipamentul echipei nationale de fotbal a Belgiei, deoarece era chiar perioada campionatului mondial.
A doua seara l-am gasit gol-golut, cum il lasase sculptorul si asa ni l-am si cumparat ca magnet de frigider. Parca de cate ori am treaba in bucatarie si ma uit la dansul zambesc.... Da ce zambeste el smecher inapoi ... habar n-aveti.

In a treia zi ne-am intalnit iar. La muzeu de data asta. Imbracat ca dl. Goe. si cu diploma de onoare. Apoi cum sa nu-ti placa. Ca e o mica statueta vizitata de mii de turisti saptamanal si contribuie la veniturile orasului. Deci nu mai conta deloc faptul ca locuinta de care este lipit piedestalul este de vanzare. Mi se pare normal... Nici eu nu as vrea sa stau intr-o casa si sa cred ca toti trecatorii de pe strada privesc in sus, spre mine. Evident, daca as locui in acea cladire, Manneken Pis ar deveni o statuie banala si intersectia din jurul ei un loc mult prea aglomerat. Undeva, pe acele stradute, este si o statueta care reprezinta o fetita facand acelasi lucru. Din pacate nu am gasit-o.

Si apoi cum sa o gasesti.... Ca in jurul lui Manneken Pis se vand numai wafe belgiene cu tot felul de topinguri: ciocolata, frisca, fructe si nici nu mai sti ce-i acolo. Si ca sa fie tacamul complet, tot acolo sunt magazinele de ciocolata belgiana.


Sa nu credeti ca noi, romanii de rand, ne putem permite tot ce ne vad ochisorii in aceste magazine. Sunt echivalentul celor mai scumpe magazine de parfumuri frantuzesti, pe care te multumesti sa le testezi si atat, dar apoi sa visezi la ele cu nostalgie.
Dar important este ca exista si ca tot ne putem delecta, macar putin. Asa ca ne-am luat de 2 Euro 3 bomboane de ciocolata... nu pot sa va descriu cat de bune erau... Deci belgienii stiu meserie. Si apoi ne-am plimbat fericiti prin Piata Mare a capitalei Belgiei.


luni, 28 iunie 2010

Pauza de scris

Adica se numeste pauza.... "Cheia marilor succese". Sunt intr-o mega-super criza de timp... dar trece in maxim 2 saptamani. Sa zicem ca imi va fi de folos sa adun material de scris.

O sa revin...

vineri, 25 iunie 2010

Lucrurile simple

Probabil va intrebati ce legatura au in viziunea mea lucrurile simple cu Codul lui Oreste. Deja incep sa zambesc. Uitasem sa ma mai bucur fara un motiv deosebit, cum am facut de fapt aseara si inca mai percep si in aceasta dimineata buna dispozitie cauzata de un lucru cat de poate de simplu: am reusit ieri sa ajung la lansarea cartii lui Oreste intr-o librarie din centrul Brasovului. Si am chiar si carte cu autograf. Pai cum sa nu ma bucur.... Dar cred ca bucuria mea a venit din recunoasterea ideei ca uitasem de mult sa ma bucur de lucrurile simple. Si ce sanse erau ca Oreste sa fie in libraria pe langa care am trecut ani de-a randul, eleva fiind. Tot un lucru tare simplu.

Oreste a scris pe carte mea: "Pentru Parmena, pace, lumina si iubire".
Pe verso-ul cartii spunea: "Cand oamenii gandesc, e minunat. Cand spun ceea ce gandesc, devin puternici, iar cand fac ceea ce spun, au ajuns intelepti. Astfel, daca ne concentram, facandu-ne din gand, vorba si fapta o coloana a infinitului care urca spre Dumnezeu, vom reusi sa aducem lumina, chiar si in cel mai intunecat colt al universului."

Si astfel concluzia mea, ca lucrurile simple pot aduce mai multa liniste decat lucrurile planificate, poate chiar mai multa satisfactie.

Si sa stiti ca azi zambesc datorita unui lucru foarte simplu.

joi, 17 iunie 2010

Semnati petitia, va rog!

Ne-am obisnuit deja ca legile din Romania sa fie foarte ambigue si date pentru cine au vrut parlamentarii, fara a face o analiza clara a interpretarilor posibile datorita unei legi.
Dar cand sunt incalcate drepturi elementare trebuie sa existe un mod de a le schimba. Si cum schimbarea ar trebui sa inceapa cu fiecare dintre noi va rog sa semnati aceasta petitie:

"Petitie privind dreptul la adoptia internationala"



http://www.petitie online.ro/petitie-p26446051.html

Multumesc.

marți, 15 iunie 2010

Romania Nimic

Cand iti zici cateodata ca sigur nu se mai poate mai rau... va zic eu ca se poate.

Am observat inca de aseara cand se certau puterea cu opozitia la momentul alegerii noului judecator la Curtea Constitutionala. Si apoi am fost sigura astazi cand am vazut ca n-a picat guvernul. Si da, ne conduc niste parsivi. Numai cativa sunt parsivi, ca restul sunt idioti manipulati de catre cei parsivi. Acei idioti, care au mare frica de parsivi si slugaresc la acestia pentru cateva oase din contractele cu statul, o sa duca tara de rapa. Si se mareste rapa asta repede, repede... Ca imediat nu mai e nimic de furat, niciun os de ros.
Si daca stau sa privesc inainte, apoi chiar nu mai vad nimic. Nimic, nimic, nimic...
Pentru ca legea de taiere a salariilor si a pensiilor va fi promulgata de putere, contestata de opozitie la Curtea Constitutionala si... Supriza! Acolo tot oamenii puterii sunt. Si ,da Doamne, sa ma insel, sa fiu eu o idioata cand zic ca cei de la Curte o sa declare legea constitutionala.
Dar cum ziceam... nimic.
Dar asa se intampla cand parsivii si idiotii habar n-au istorie. Ca istoria de-aia a fost istorie, sa se invete din urmarile ei.
De exemplu, Gustav al III-lea al Sudiei a fost asasinat in 1792 nu de catre rezistenta franceza, cum si-ar fi dorit el pentru a trece in posterioritate ca un martir, ci de catre aristocratii suedezi. Si de ce? Pentru ca daduse niste masuri tare nepopuliste, parca ceva cu productia de bautura traditionala a Suediei (nu mai stiu exact). E... si acest mare rege, Gustav al III-lea, a supravietuit impuscaturii fatale inca cateva zile in care si-a recunoscut toate greselile din trecut. Pentru ca tocmai poporul lui l-a vrut mort. Si ceea ce s-a intamplat atunci si cainta lui au marcat istoria de dupa aceste evenimente si prezentul Suediei. Toti monarhii care au urmat si-au indrumat poporul spre responsabilitate sociala, nu au implicat tara in razboaie inutile (Suedia este marea neutra a tuturor timpurilor, pe parcursul celui de-al doilea razboi mondial au acordat evreilor statut de refugiati). Acum sunt un stat unde monarhia este doar reprezentativa si nu se implica in treburile politice. Nici nu are de ce, pentru ca cei care conduc de fapt tara au fost prezenti la orele de istorie.

Si poate n-ar trebui sa va port atat de parte in tarile nordice si sa va dau un exemplu din ograda noastra. La inceputul marii eri industriale tara noastra era condusa de mosieri si industrialisti. Adica de cei care mostenisera bogatii de pe urma pamanturilor si afacerilor familiilor sau care se imbogatisera punand bazele acestor afaceri. Da, da, de niste afaceristi. Doar ca cea mai de vaza conditie de a ajunge la carma tarii era sa fi deja bogat, nu sa te imbogatesti. Adica aveai bani, primeai functie. nu aveai bani, erai om de rand. Si parca as fi vrut sa traiesc pe vremea acestor domni, tocmai pentru ca se stia clar diferenta. Esti om de rand, trebuie sa muncesti si doar putini din si mai putini ajung mai sus. Sau esti bogat, poti participa la conducerea unei tari, dar trebuie sa dai dovada de raspundere sociala. Si acesti domni chiar au dat: au construit teatre, biserici, si-au transformat casele in muzee, domeniile in ogoare care produceau. Si erau atat de respectati. Pentru ca in marea lor bogatie materiala simteau nevoia de bogatie sufleteasca si aceastea si-o identificau cu bunstarea poporului roman.

Si daca mai gasiti voi in zilele astea vreo identificare a politicianului roman cu bunastarea sau mai bine-zis nevoiele statului roman, eu ii fac lobby. Dar doar sa-mi spuneti ca eu nu mai vad nimic.

Sa va dau un alt exemplu, dar de data aceasta din prezent: in Israel toti adolescentii care doreau sa mearga la concert la Rihanna trebuiau sa presteze cateva ore de munca in folosul comunitatii. Adica cei din administratie n-au asteptat sa vina nepotul nu-stiu-cui, sa semneze un contract la misto, fara licitatie ca sa faca nu-stiu-ce lucrari. Au motivat adolescentii. Si cred ca rezultatul a fost unul in mod clar mai bun decat cel al marilor firmei de nepotisti cu contracte de sute de mii de Euro pentru vopsitul unui gard.

Dupa cum spuneam, eu nu mai vad Nimic. Caci nu-i pot numi decat Nimic pe cei, pe care i-ati votat sa va reprezinte in Parlament, care acum ori tremura de frica in opozitie si nu au mai mult curaj de a face ceva, sau tremura de frica la putere ca-si pierd veniturile. Nu salariile... veniturile alea din banii tarii.... banii tarii care se duc oriunde in alta parte, numai in bunastarea tarii nu.

Nimic raspundere sociala.

Si mare dreptate avea Albert Einstein, desi nu prea a avut el de a face cu politica, cand a spus "Doar o viata traita pentru altii, merita traita!"

Deci dupa cum spuneam la conducerea tarii noastre este nimic. Si nimic va ramane din noi daca continuam.



joi, 10 iunie 2010

Va rog....

Poate ar fi bine sa ne amintim ca nu existam pentru cariere si alte lucruri materiale, ci pentru a ne cultiva talentele. Daca unii dintre noi inca nu si le-au descoperit, macar sa-i sprijinim pe altii cat de putin putem.

Va recomand din tot sufletul sa votati una dintre povestile din link-ul urmator. Este o campanie inedita, extraordinara si care, in lumea in care am ajuns sa traim chiar merita un vot macar.

Atentie: se mai poate vota doar azi si maine.

http://www.whiteimage.ro/clients/romania_are_sansa/

miercuri, 9 iunie 2010

Muntele Rosu



Din seria: tara, mandra tara, pacat ca ai locuitori....


De 1 Mai ne-am incheiat concediul cu o mica excursie la Muntele Rosu. Apoi scurta rau a fost excursia pana acolo: am ajuns, am facut poze si am plecat...
In primul rand, pe drumul dinspre Sacele spre Cheia, cand iti arata indicatorul dreapta spre Muntele Rosu, nu e deloc prilej de bucurie. Sunt doar 3 km.. de drum off-road de off-road. Adica iti trebuie curaj nebun sa mergi pe acolo. Noroc ca noi il cam avem.
Cand am ajuns am simtit cel mai ciudat sentiment de mandrie fata de peisaj si rusine fata de cei prezenti.
Stiti ca se spune: romanii isi cam merita soarta... Si asa e..
In viziunea mea, te duci la munte pentru aer, liniste, peisaj...
Noi am gasit masini langa masini, gunoaie, manele si gratare langa gratare... Urat de tot...

Si cum sa nu fi dezamagit; abia am gasit niste unghiuri libere sa ne facem poze cu muntele.
Restul imaginilor vorbesc de la sine:



Am plecat, multumiti macar ca am vazut Muntele Rosu. Am trecut de Cheia si ne-am oprit in singurul locusor liber de gratar pe care l-am mai gasit. Deoarece nu prea era bine pentru copii sa zburde pe o pajiste plina de gunoaie (de la pungi de plastic pana la doze de bere goale se gasea tot ce vroiai si ce nu vroiai), am considerat de cuviinta sa le strangem. A durat 5 minute cred, dar sunt sigura ca toti cei care faceau gratar pe marginea apei se uitau la noi si ne desconsiderau.


Dupa cum spuneam: ne meritam soarta cu varf si indesat, pentru ca habar n-avem ce bogatii detinem de fapt. Urat...
Si totusi: