Parcă devenise într-un fel o banalitate. Am absolvit la gimnaziul şi liceul care se află în curtea acestei biserici. Astfel că Biserica Neagră a fost întotdeauna, şi nu cred că doar pentru mine, o stare de fapt. Singurul lucru pe care cred că a trebuit să-l învăţ a fost că mai mulţi oameni la un loc care vizitează un obiectiv istoric constituie un grup de turişti.
Şi edificator a fost faptul că astfel am "cunoscut" culorile şi rasele oamenilor "pe viu", nu doar din poze. Cred că toţi ştiam deja să facem deosebirea între chinezi şi japonezi. Doar îi privisem îndelung pe fereastră în orele de plictiseală din gimnaziu şi mai târziu din liceu.
De aceea, nu am conştientizat niciodată în ce loc cu încărcătură istorică studiam. Pentru mine era doar punctul spre care plecam de acasă şi punctul din care mă întorceam acasă. Intram în Biserica Neagră de două ori pe an. Cât eram copil mi se părea o obligaţie fără noimă. Mai ales, deoarece confesiunea mea religioasă este alta. Mă întrebam pentru ce? Dar probabil că aceştia au fost primii paşi spre conştientizarea că toate religiile trebuie să fie la fel. Intram pentru binecuvântare la început de an şcolar, să ne fie paşii luminaţi, şi apoi înainte de Crăciun.
De evenimentul de la început de an şcolar nu îmi aduc prea bine aminte. Parcă văd vag că păşeam pe lespezile de piatră ale podelei originale. Acum aceasta este acoperită cu scânduri, pentru protecţie probabil. Şi mai ştiu doar că înainte de renovarea bisericii au înconjurat-o cu nişte bare de fier, ca un fel de balustradă, pentru a proteja elevii de eventualele căderi de piatră. Bineînţeles că noi tot acolo ne jucam în pauză. Renovarea mi-o amintesc şi mai vag, printre schele şi panouri de şantier şi schelete. Deoarece, ca orice biserică, fusese o dată, de mult, înconjurată de un cimitir, clădirile din jur fiind construite peste acesta. Aşa că, la orice săpătură se descopereau schelete umane. La început a fost curiozitate, apoi rutină. Mi se părea normal să trec pe lângă craniile aşezate pe marginea unei gropi în drumul meu spre clasă. Ce-i drept, şi aceasta este o formă de educaţie, doar viaţa şi moartea sunt pereche. Şi nu ni se părea deloc nelalocul ei acest mod de predare. Devenise tot parte din cotidian.
Concertele de Crăciun nu am cum să le uit. La început, când eram în gimnaziu, cântam şi eu în corul şcolii. Şi-mi plăcea tare mult, pentru că biserica mi se părea atât de mare încât eram sigură că nu mi se auzea vocea până în partea cealaltă. Şi astfel cântatul în frig a colindelor de Crăciun devenea altceva. Pentru mine era deosebit să stau în balcon, unde se află corul de obicei, şi să mă simt deasupra tuturor. Deşi doar copil, păream mare, mare.
Acum sunt mare, dar privesc de jos spre balconul corului. Şi consider că acolo se află oameni speciali. Cu dăruire. Care aduc linişte de deasupra tuturor. Aceasta este senzaţia mea de câţiva ani, de când am revenit în acest oraş. Şi încerc pe cât posibil să ajung în Biserica Neagră, măcar la concertele de Crăciun.
Duminică , la concert nu a mai fost loc să stăm jos. Şi am stat în picioare. Am reuşit să număr în biserică cam 700 de persoane, cred că erau şi mai multe. Pare o cifră banală, se spune că în Biserica Neagră încap 5.000. Am zâmbit privind spre ecranul imens de sub balcon pe care se putea vedea exact ce se întâmpla în acesta. O idee bună pentru cei care încă nu am învăţat doar să auzim şi să simţim, ci mai trebuie să şi vedem.
Îmi părea curios cum atârna acel ecran de proiecţie pe lângă covoarele orientale. Biserica numără 156 de covoare într-o colecţie, care este cea mai mare din Europa şi a doua din lume, după cea a muzeului Top Kapi din Istanbul. Desigur, când eram copil nu înţelegeam de ce au conectat la ele un sistem de alarmă, de ce nu aveam voie să le atingem. Şi aşa, probabil, ni se predat şi lecţia valorii inestimabile. Ca şi orga mare, Buchholz, construită între anii 1836 - 1839, la vremea aceea cea mai mare şi mai importantă orgă din Europa. Pentru mine, ca şi copil, era mult prea mare. Am reuşit să o admir în complexitatea ei, doar de ceva timp, de când merg cu plăcere la concertele de Crăciun.
Reflectam pe muzica lui Bach, cât de normal mi se pare că am crescut lângă o clădire cu o turlă de 65 de metri înălţime, auzind zilnic clopotul acesteia, din bronz, vestind orele şi minutele, ca şi cum nu ar fi contat că este cel mai mare din România (aprox. 6 tone). Îmi pare evident că perioada de construcţie a bisericii se întinsese aproape la o sută de ani, că fusese înainte de rit catolic, numindu-se Marienkirche, că datorită reformelor lui Johannes Honterus devenise biserică evanghelică, că arsese la 1689, şi din cauza funinginii de pe pereţi primise numele de "Biserica Neagră". Am învăţat ce înseamnă însă valoarea. M-am maturizat prin valoarea ei.
Şi am realizat, în mod edificator, duminică seara, pe muzica lui Bach, în Biserica Neagră, stând în picioare, ce lucru deosebit am înfăptuit în copilărie şi adolescenţă: plecam de acasă, zilnic, din satul natal, străbăteam douăzeci de kilometri dus, douăzeci întors, numai ca să învăţ în curtea celei mai importante construcţii sacrale dintre domul Sf. Ştefan din Viena şi moscheea Hagia Sofia din Istanbul, curtea celui mai mare lăcaş de cult în stil gotic din sud-estul Europei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu