Am crescut la ţară, dar "mirificul" societăţii actuale m-a făcut să mă mut la oraş. Şi chiar dacă aş fi locuit în continuare la ţară, tot la oraş ar fi trebuit să fac naveta. Deci, vreau, nu vreau, oraşul devine o stare a cotidianului actual. Şi vrem, nu vrem, trebuie să ne integrăm.
Spuneam în postarea anterioară că la oraş lumea este egoistă. Am constatat prin experienţele personale: cu cât este oraşul mai mare, cu atât egoismul este mai pronunţat. Pentru că se dă o luptă pentru a avea şi a fi incomparabilă cu orice altă luptă, nedreaptă de altfel. Şi atunci oamenii devin egoişti, pentru că uită de alţii şi luptă doar pentru ei. Nimeni nu a spus că omenirea nu trebuie să evolueze. Dar evoluţia nu înseamnă apartamente mai luxoase, case mai mari, conturi tot mai valoroase, haine de marcă, cumpărături în hypermarketuri. Există o limită a supravieţurii pe care o depăşim continuu, dar cine evoluează în acest fel nu va ajunge niciodată să se întrebe de ce şi pentru ce.
Pentru că în activitatea noastră de zi cu zi poate uităm că şi oraşul este frumos. Străzile nu sunt doar nişte linii drepte pe care trebuie să alergăm fără popas. Pot deveni promenade spectaculoase, de relaxare şi bucurie, aşa doar în ideea de plimbare. Muzeele şi locurile istorice nu trebuie să rămână obiective doar pentru turişti. Câteodată uităm că oraşul a fost cândva un loc frumos şi interesant, şi că mai există încă oameni care preţuiesc ceea ce a fost odinioară. Şi neocolind aceste locuri este un fapt deosebit de apreciere pentru ei. Cafenelele şi restaurantele nu sunt doar locuri simple de băut o cafea sau de servit masa. Ci devin adevărate reţele de socializare reale, dar doar atunci când vrem.
Dacă ne conştienzăm rolul în oraş şi rolul oraşului pentru noi, excluzând a avea şi a fi, putem redeveni oameni. Oameni fericiţi şi încântaţi de oraş. Pentru că lupta de fapt nu este cu ceilalţi şi nici nu concurăm cu ceilalţi. Ar trebui să luptăm şi să concurăm cu noi înşine. Şi dacă există voinţă, atunci oraşul nu va scoate ce e mai rău din noi, ci doar ce este mai bun. Şi tot oraşul ne va învăţa că respectul nu este o povară, că zidurile lui nu sunt reci şi limitante, cum suntem noi acum. Oraşul ne spune poveşti atât de multe, la orice pas... Şi atunci când lupta cu noi înşine este la un pas de a fi câştigată, atunci când suntem deschişi spre învăţare, sigur ne vom da seama de frumuseţea oraşului şi a oamenilor care trăiesc acolo. Pentru că oraşul nu vrea să fie şi nici nu este egoist. Se dăruieşte în totalitate nouă. Şi chiar dacă pe ici, pe colo, mai are câteva defecte, ne-a aruncat în lupta cu noi înşine tocmai ca să i le corectăm.
Oraşul înseamnă oameni. Ei l-au construit şi format cum este acum. Şi spectaculozitatea lui nu se ascunde în clădiri, pe străzi, nici în muzee sau restaurante. Ci în oameni.
Doar că oraşul plânge câteodată în dezamăgire că oamenii l-au uitat. Şi se grăbesc spre oriunde, aşa doar pentru ei, în egoism, uitând că pentru tot ce sunt şi au ar trebui din când în când să mulţumească oraşului: printr-o simplă plimbare, printr-o cafea servită pe o terasă în centru sau printr-un simplu gând frumos adresat lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu