La malul marii, la Esmahan Sultan

Un lucru pe care-l consider foarte important este obiectivitatea. Si ca sa fiu obiectiva trebuie sa laud eforturile administratiei din Mangalia de a pastra in buna-stare si de a include in circuitul turistic moscheea Esmahan Sultan din centrul orasului. Este cel mai vechi lacas de cult musulman de pe teritoriul tarii noastre, construit in sec. al XVI-lea (anul ar fi 1525, dar diferite surse dau ani diferiti, de aceea o sa ma rezum la secol). Moscheea a fost construita de catre fiica sultanului Selim al II-lea, in zidurile acesteia fiind incorporate pietre din vechea cetate Callatis.

Cand am ajuns acolo, nu-mi puteam imagina cum de in vremea regimului comunist locul fusese lasat in paragina. Este o minunatie. Chiar nu puteam vizualiza ca cimitirul vechi de 300 de ani sa fi fost exact in strada... pierdut printre balarii.

Nu am mai vazut pana acum un cimitir musulman si nici nu stiam ca orientarea lor este cea inversa decat a moscheei. Este foarte interesant.... Turbane sculptate in piatra pe cele doua coloane, cate una la fiecare capat al mormantului, morminte mici, mici, pentru copii.

Din fantana de acolo se lua apa pentru spalarea persoanelor decedate. Si fantana este reconstruita din pietrele unui vechi mormant.

Acum locul este restaurat in totalitate, multumita administratiei orasului Mangalia. Si ma bucur foarte mult de acest efort depus pentru comunitatea turca. De fapt nu doar pentru ei, ci pentru noi toti. Cu un bilet in valoare de 4 lei avem ocazia sa intram in lumea lor.

Desigur dupa ce ne descaltam la intrare. Comparativ cu moscheea din Constanta, unde ni s-au dat fuste si baticuri, aici singura conditie a fost sa ne lasam incaltamintea afara, frumos ordonata.

Chiar imam-ul a inceput sa ne povesteasca cate un pic despre moschee si istoria ei si un pic mai mult despre obiceiurile musulmane. 

Interiorul este simplu, altarul este indreptat in cea mai deplina simplitate catre Mecca. Singurul lucru mai altfel este locul femeilor, separat de cel al barbatilor. Cu asta mi-e cam greu sa ma obisnuiesc, dar trebuie respectat si cultul lor, asa cum este.

Chiar citeam pe o hartie, pusa pe masa de la intrare in moschee, ca religia islamica vine in completarea tuturor celorlaltor religii, iar Coranul este in aceasta credinta o desavarsire a tuturor celorlaltor carti sfinte. Acest aspect va fi disecat de subsemnata, dupa o aprofundare mai variata ale acestora din urma.

Ca si o completare: nu conteaza ca lacasul de cult sa fie aurit, plin de bogatii si lucruri nepretuite din punct de vedere material. Lacasul ar trebui sa adune credinciosii la un loc, indiferent de rit, doar pentru puterea rugaciunii colective. Si musulmanii, la chemarea imam-ului strigata suav si totodata puternic din minaret - Allahu Akbar - , se roaga impreuna, indiferent daca sunt la acea ora in moschee sau nu. 

 

Pentru a ca asa sunt ei invatati de mici. Si stiu ce putere are rugaciunea lor. Desigur, aici ii includ pe credinciosii, care stiu ce inseamna adevarata credinta, si nu pe fanaticii religiosi. Pentru ca nu toti musulmanii sunt oameni rai, asa cum vrea sa ne invete Occidentul. Din contra, cred ca printre ei se gasesc mai multi oameni buni decat printre noi. Noi, care mergem la biserica noastra duminica dimineata, ca sa ne vada comunitatea, nu mergem cu sufletul, mergem cu mintea, nu ne imbracam in credinta, ne imbracam in materialism, ca sa nu fim judecati de ceilalti ca am avea un aspect saracacios, necorespunzator "averii" actuale. Noi, majoritatea, ne rugam mecanic, ca asa trebuie, nu ca asa vrem. Trebuie sa invatam de la ceilalti ce putere are unitatea in credinta.

De aceea, pentru tot ce am insirat mai sus, moscheea Esmahan Sultan, mi-a inspirat un deosebit respect. 

Si am mai invatat ceva in acea calatorie scurta. Pe langa spiritualitatea castigata, am inteles ca se poate inveseli un cimitir vechi de 300 de ani cu o cultura colorata de dovlecei.

La malul marii...

La malul Marii Negre, undeva la malul acestei mari deosebite, isi intinde plajele o tara cum nu s-a mai vazut. Si nu s-a mai vazut nici acum si nici in vremuri de demult. Pentru ca acum atat de uimiti suntem de minunatia acestui mal, incat ramanem prea consternati si supusi vremurilor si nu mai facem nimic. Nici macar nu incercam sa ne recunoastem trecutul, ca am fost candva supusi unui mare imperiu si am prosperat in deplinatatea lui.

Stiati ca cetatea - port Callatis a fost singura care a acceptat de buna-voie protectia imperiului roman, si chiar daca prosperase si in decursul ocupatiei bizantine, cand se aliase cu cetatea Histria pentru a cuceri portul Tomis, a prosperat in continuare. Pana cand, evident slavii au dorit ceva mai mult decat li se cuvenea, urmarea fiind parasirea orasului in secolul 1 d.C. Asaaaaaaa. Si dupa ei potopul!!! Sau, ma rog, un fel de potop, caci o mare parte din orasul vechi este sub apa. Sub aceeasi Mare Neagra. Un arheolog roman a descoperit de curand, ca paralel cu plaja actuala se intinde sub apa un vechi drum roman. Doar nu credeti ca a primit fonduri pentru a-si continua cercetarile si pentru a include intr-un fel sau altul aceste vestigii in vreun circuit turistic. De ce oare sa acceptam ca putem sa ne facem singuri un renume bun, ca am putea exploata ce ne-a lasat trecutul.

In schimb, in Mangalia actuala, facem tot posibilul sa distrugem tot ce nu a putut distruge timpul. Cu doua foarte mici exceptii, Hotelul President, unde la demisol sunt pazite cu sfintenie o parte din ruinele orasului, si se pot vizita gratuit. Si Muzeul de Arheologie Callatis, care adaposteste in minusculai incinta pe langa obiecte descoperite in oras un mormant de origine greaca. Si in rest, degeaba ne laudam cu zidurile cetati, movile funerare etc., daca domnii din administratia locala fac sapaturi pentru canal si alte feluri de conducte prin ruine, fara vreo supraveghere autorizata. Adica, distrugeti in interesul actual. Si ca sa fie tacamul complet, analizand pe harta ca de la Mangalia pana departe in Bulgaria se gasesc peste tot vestigii antice, am intrebat-o pe doamna de la muzeu unde se gasesc asemenea ruine la Vama Veche (pe harta erau marcate). Numai privirea care mi-a aruncat-o m-a lamurit. Parca intrebasem de cine stie ce chestiune SF, nu de un loc la 10 km de punctul unde ne aflam. De ce ne-ar interesa cate popoare au trecut pe aceste meleaguri si cate bogatii au lasat in urma. Pentru ca bogatiile nu se numara in aur si in bani, ci in ce dainuie peste veacuri.

Dar, cu mare usurinta am gasit vestigiile antice de la Limanu. Si am ramas chiar impresionata. Nu stiu sa zic pe ce suprafata se intinde acest asezamant, pentru ca este imens. Presarate cu precizie pe marginea unei vai care se inchide cu un lac, gasesti numai pietre, caci doar pietre au ramas. Nu stiu daca s-au facut sapaturi arheologice in acest loc. Poate ca s-au speriat de intindere, complexitate si tunelurile care sunt peste tot. Singura protectie a acestui loc este o padura tanara de pini. Caci in jur, pe colinele de la Limanu, se intind gunoaiele, parca al lor ar fi fost locul acolo, si nu al istoriei. Cu exploatarea minima s-ar putea aduce un venit destul de bun administratiei locale. Dar cine sunt eu sa-mi dau cu parerea? 

Doar un trecator care se incapataneaza sa-si vada frumusetile tarii, chiar daca sunt ingropate la zeci de metri sub pamant.

Si am scris in mare parte la plural, despre noi toti, care ne incapatanam in ignoranta si nu facem nimic. Nici eu nu fac mare lucru, doar scriu. Dar asta stiu sa fac. Si voluntar! Voi, voluntari ?! Sunt in mana noastra, dar lasam tot prada timpului. Si ce timpuri crunte traim.

Cultura gratis

Da, da... Inca mai exista in Romania oameni de cultura, care ofera cultura si altora, fara a o supune vreunor biruri. 

Deoarece niste idioti din familia statului au cheltuit pe cine stie ce achizitii bugetul pentru festivalul "Cerbul de Aur" de la Brasov, filarmonica si opera din Brasov sustin in aceste zile spectacole pe o scena incropita la repezeala in Piata Sfatului. Gratis! Si aseara, la spectacolul operei, Piata Sfatului a fost plina de lume. 

Concluzie: inca mai exista in Romania oameni de cultura, care ofera, si oameni de cultura, dornici sa o primeasca. Pacat ca suntem totusi prea putini.

Acesta este programul pentru urmatoarele zile: 

 

Joi,la ora 19.30:  „Felicia-Fata din vis“. Spectacolul va reuni, alături de protagonista Felicia Filip, muzică rock reprezentată de formaţia „Compact“ şi blues-ul  susţinut de Mike Godoroja & The Blue Spirit.

 

Vineri la ora 19.30: „Farmecul dansului“. În cadrul acestuia soliştii şi corpul de balet ai Operei Braşov vor prezenta fragmente din spectacole clasice şi moderne. 

 

Sambata la ora 19.30: Filarmonica Braşov va prezenta spectacolul „Muzică şi dans“ sub bagheta maestrului dirijor Ilarion Ionescu Galaţi va fi presărat de dansul dansatorilor profesionişti.

ş

Drumul

Drumul de care o sa va povestesc in urmatoarele randuri este unul drept... caci asa sunt toate drumurile dinspre centrul tarii inspre sud-est. Asa am plecat noi in concediu pe un drum drept. Atat de drept de parca l-a uitat soarta lumii. Dinspre Buzau spre Slobozia si apoi spre Harsova. Frumuseti uitate ale unor vremuri care pareau ca nu mai exista. 

Noi n-avem un bolid greu, care se poarta cu viteza pe drumurile tarii. Noi mergem intotdeauna molcom, spre oriunde, admirand. Si asa am admirat potecile existentei romanesti, fascinante. Acolo nu pare a exista o criza financiara, un guvern morbid sau dari la stat acute. Caci nu au ce. Oamenii aceia traiesc doar din munca lor. Din roadele pamantului. Si asta de mult timp incoace. Pe sosea trec molcomi biciclisti, parca uimiti ca-i depaseste o masina cu alt numar decat al judetului lor. Depasesti la nesfarsit carute trase de cai, ce dau un farmec si mai pitoresc acestor locuri, Simti miros de vara tarzie printre miristile arse. Din loc in loc ii gasesti ganditori langa o gramada de pepeni sau la taclale cu vecinii langa o taraba incropita din te miri ce in fata portii, la care vand ca mari pietari tot ce au crescut cu truda prin gradini si campuri. Copii inocenti care mana carduri de gaste in contrast cu tatii lor, care beau o bere pe santul dupa-amiezii, unde au scos la vanzare captura de somotei din Dunare. 

- Am barca cu motor, imi spuse unul dintre ei. Am zambit. Vroiam sa-i spun ca-l vedeam mai degraba intr-o barca cu vasle, asa cum se potrivea mai bine firii lui si curtii saracacioase. 

Mult timp am sa raman cu gandul la acele locuri. La casele cu pridvoare vechi, cu coloane de lemn sculptate de cine stie care strabunic si mostenite cu sfintenie de familie. La  bancile din fata caselor, unde seara are loc un fel de sezatoare. La curtile pline de meri si pruni, la stiuletii de porumb si la pepenii dusi in carute inalte, special facute pentru asa o recolta.

Acolo timpul pare ca s-a oprit in loc si nici nu vrea sa mai treaca. Mai vezi totusi niste batranei, surzi, dar incatanti de vara tarzie, toamna timpurie. Si cate o doamna tinerica care isi plimba bebelusul agale pe o strada asfaltata, ca asa trebuie in aceasta era, nu ca ar fi fost neaparat nevoie. E parca un alt fel de rai, pe care nu-l gasesti descris in nicio carte si niciun crez. Treci in lumea moderna la cele doua capete ale drumului drept. Un capat este la barajul de pe Siriu, altul, undeva in Dobrogea, unde rasar rand pe rand morile eoliene.

Dar in rest e doar culoare in simplitate si liniste. Si ar trebui sa ne dea de gandit, pentru ca va veni o vreme cand o sa ne intoarcem la pamant. Sa-l respectam si sa-l mangaiem, ca sa ne dea inapoi suflul vietii.

As lasa tot si m-as aseza pe o banca in mijlocul sezatorii lor de seara, sa ma odihnesc de prea multa truda, dar zambind. As insipra adanc fumul gros al miristilor arse alergand in ras fericit dupa gaste si as imparti un bot de imbucat din truda zilnica cu un batran si o batrana, care sa-mi povesteasca de vremurile de mult apuse pana adorm. Asa ar trebui sa fie drumul meu drept.

Uniunea Europeana - Realitate vs. vis

Imi este tot mai clar ca sursele inspirative se pot gasi oriunde, mai ales unde sunt mai putin de asteptat. Incercasem timp de mai multe zile sa ma gandesc la un mod elegant de a prezenta realitatea Uniunii Europene. Si realitatea aparu exact cand renuntasem la subiect. Steagul din poza de mai sus se gaseste in Vama Veche, pe dealul de deasupra baracilor pescarilor. Acolo, unde se sfideaza orice legislatie europeana, se scot pestii direct din barca si se prajesc pe plita sub privirile pofticioase ale celor care se mai plimba inca prin Vama Veche. Si nu exista coincidente. Stiu ... Nu e o coincidenta ca un steag sfasiat al acestei "mari uniuni" se afla exact la granita dintre Romania si Bulgaria.

Nici n-as mai sti ce sa zic, pentru ca imaginile vorbesc de aceasta data de la sine. Cu cat se vrea un control mai acerb asupra tuturor lucrurilor, cu atat se pierde acest control. Exemplele nu se pot da din tarile fondatoare ale acestei uniuni, ci din ultimele tari care au aderat sau din cele care vor sa adere. Sa nu vorbim de a noastra, e o tara mai frumoasa si mai interesanta ca oricare alta, dar pacat ca e populata de o natie de parveniti. Sa vorbim despre libertatea presei din Bulgaria... adica nu-mi convine ce a zis cutare jurnalist despre mine, il execut... Sau in Bosnia si Herzegovina au ucis cu o cruzime greu de inteles mii de oameni... si s-a intamplat in '95... Dar acum aceasta tara doreste sa adere la U.E.... Si tot asa mai departe... De fapt asta lipseste: disciplina si respectul fata de ceilalti. Pentru ca orice fel de grup... fie familie, grup de prieteni, congregatie, partid, popor, stat, uniune, este format din indivizi. Si de la unul porneste tot si tot la unul se intoarce. Modalitatea tine de actiunile fiecarui individ in parte, rasfrante asupra fiecarui grup. Sa ne amintim vechiul proverb "Buturuga mica rastoarna carul mare". Doar ca pe vremuri cei mici aveau ambitie crunta, de ii plecau pe cei mari... Si nu le trebuia prea mult timp. Doar vointa. Trebuie sa vrei, sa vrem... caci altfel vom fi sfasiati de vantul celor mari, ucisi de anotimpurile celor care cred ca au putere. Si dupa cum spuneam... puterea vine de unde nu te astepti... ca si inspiratia... Optimism.

Uniunea Europeana - Vis vs. realitate

Intr-adevar, in 2004 eram deja destul de interesati de integrarea in Uniunea Europeana. Sau cel putin eu....

In decursul a sase ani recunosc ca mi-a trecut. Si nu vorbesc de interesul integrarii, ci de ciudatele directive ale acestei uniuni pe care nu le inteleg si care nu isi au rostul. Sunt sigura ca nu ne vom integra. Si ma refer la integrare asa cum se cuvine... De aliniat ne vom alinia... Cu legi si ordonante... cu libera trecere... cu liberatatea individului... etc etc. Au trecut 3 ani de cand s-a semnat tratatul de aderare si suntem deja prea obositi. Prea obositi de atatea conditii... si tocma' cand intram si noi in randul lumii... apare criza economica. Dupa principiul: o nenorocire nu vine niciodata singura!

Cu cat citesc mai mult "actualitatile" acestei uniuni, ma intreb unde s-a pierdut acel vis uimitor al lui Schuman?! A nu se confunda cu Schuhmann, compozitorul german, pentru ca acest Schuman este un fost ministru francez. Un domn, in toata puterea cuvantului, cu o putere de convingere uimitoare. Si spun asta, pentru ca convins popoare intregi sa-si doreasca o uniune. Doar ca el spunea asa prin 1949 (mai precis 16 mai):

"We are carrying out a great experiment, the fulfillment of the same recurrent dream that for ten centuries has revisited the peoples of Europe: creating between them an organization putting an end to war and guaranteeing an eternal peace. ... The European spirit signifies being conscious of belonging to a cultural family and to have a willingness to serve that community in the spirit of total mutuality, without any hidden motives of hegemony or the selfish exploitation of others.... Our century, that has witnessed the catastrophes resulting in the unending clash of nationalities and nationalisms, must attempt and succeed in reconciling nations in a supranational association. This would safeguard the diversities and aspirations of each nation while coordinating them in the same manner as the regions are coordinated within the unity of the nation."

Si cu ce am ramas... un discurs istoric... si atat. Pentru ca supranationalism nu exista!!! Asta am observat in cadrul cursului de vara, la care am participat in urma concursului de literatura in cauza. Un coleg, francez, spunea tot timpul "noi, Europenii, voi restul". Pana cand a trebuit sa-i sustin o lectie de geografie elementara: Europa nu este Uniunea Europeana, Europa este un continent de pe glob cu impartire teritoriala exacta, adica in mai multe tari: unele membre ale Uniunii, altele nu! Si... nu m-am ales cu nimic... pentru ca marele doamne si marii domni din cadrul institutiilor UE tot asa se exprima..."Europenii"...  Intre timp romanii au avut "sansa" sa devina "Europeni"... Si ceilalti? Ii taiem de pe harta, ii dam altor continente? Le luam identitatea de popoare ale Europei pentru ca au avut "nesansa" sa nu devina cetatenii ai Uniunii Europene? Stergem istoria? Adica nu ne-am luptat cu turcii? Schimbam geografia, ii aruncam pe toti in Asia si uitam ca o data cucerisera Europa... Hmmm... in vremurile acestea este tot posibil... Sau am putea sa scufundam Norvegia, pentru ca au refuzat sa adere la Uniune din cauza directivei care impunea restrictionarea pescuitului... Sau rupem Elvetia in trei, dam o parte Germaniei, una Frantei si una Italiei, conform existentei minoritatilor, si o stergem de pe harta... Ori sunteti "Europeni" ori nu mai sunteti!!!

Visul lui Schumann spunea ceva despre pace, liberatate, respectarea istoriei comune si respectarea tuturor popoarelor ca unul, dar fara sa pierdem aceste popoare undeva in transformare. 

Imi amintesc de profesorii mei de la master (Studii interlingvistice si interculturale europene). Aveau o varsta respectabila. Se nascusera pe vremea cand visul acestul francez devenea un tel, un motiv de constructie a unei uniuni. Am invatat despre limbile germanice si romanice, despre migratia popoarelor, despre transformari din barbari in oameni civilizati. Lectii de lingvistica combinate cu lectii de istorie si geografie, lectii de comunicare, intr-un fel sau altul.

Vorbeam despre colaborare lipsita de interese, fraternitate, egalitate, respect...

Si visele raman doar vise, daca nu exista putere si constiinta comuna pentru a le indeplini...

Ploua in Europa II

Liniştea este din nou întreruptă. Pe coridor se aud paşi, de data aceasta paşi eleganţi, paşii unei studente la Facultatea de Drept. Oricare dintre noi o poate recunoşte din cauza pantofilor italieneşti cu tocuri înalte. Întâi se uită la noi după care se aşează în faţa televizorului şi începe să tuşească:

-Nu ştiu ce mi se întâmplă. Am răcit din nou. Mănâncă o portocală. Pe coajă pot vedea o etichetă: „Spania”.

Discuţia continuă:

-Gândiţi-vă! Dacă am adera la U.E. fiecare sport ar putea fi practicat conform standardelor Uniunii şi cu corectitudine. Dar în sistemul nostru fiecare poate fi corupt şi astfel nu mai găsim nici o plăcere în a urmării competiţiile sportive şi meciurile, spuse unul dintre studenţii de la Facultatea de Sport.

- Vorbiţi despre procesul de integrare?, întrebă ultima venită. Fără să aştepte răspuns, spuse:

- Este foarte dificil să se realizeze alinierea sistemelor legislative nu doar cel al României cu cel al U.E., ci şi al ţărilor deja membre. Pentru aceasta este nevoie de foarte multa muncă şi voinţă, nici un stat nu doreşte să renunţe la ceva ce îi aparţine. Gândiţi-vă, U.E. este un stat relativ nou şi pâna va ajunge „ţara de vis” cum este SUA va mai trece mult timp. Fiecare ţară trebuie să dispună de un sistem legislativ propriu, dar care să fie subordonat constituţiei U.E. Voi, tablagiilor, ce credeţi despre asta?

Aceştia nu prea mai vorbeau coerent din cauza vinului de Bordeaux:

- Uniunea Europeană, integrare.. Cum? Eu pot fi pe scenă cine vreau: o plantă, un lucru, un om, un român, un european, ce şi cine vreau de fapt. Susţineţi cumva că nu suntem europeni?

Cei doi studenţi, unul la Facultatea de Psihologie, celălalt la Facultatea de Istorie nu spuseseră nimic. Cel din urma ne adresă însă o întrebare:

- Ce înseamnă de fapt U.E.?

Se făcu linişte. Colegii mei se uitau surprinşi unul la altul. Dar nimeni nu răspunse. Linişte.

La televizor prognoza meteo: „În următoarele 24 de ore va ploua în întreaga  Europă.” Şi aşa ştirile ajunseră la sfârşit. Ca şi discuţia despre Uniunea Europeană, despre procesul de integrare şi despre România. Fiecare îşi duse cărţile înapoi în cameră, uşile se închiseră încă o dată, dar acum foarte încet, fără să acopere sunetul ploii.

Ceasul din sala de lectură, pe care scria „Made in Switzerland” arăta deja miezul nopţii. Rămăsesem singură. Eu şi gândurile mele şi ploaia... Întrebările se îngrămădeau ameţitor în mintea mea. Colegii mei beau vin franţuzesc, mâncau portocale din Spania sau purtau pantofi italieneşti. Eu însumi mă uitam la un ceas elveţian. Întrebările: Câte persoane din Europa savurează vinul românesc, o carte care urmăreşte linia ideilor lui Cioran sau poveştile cu vampiri? Ce semnifică de fapt inteligenţă românească? Nu suntem şi noi europeni? Ce înseamna U.E.?
 În singurătatea acestor întrebări mai pot doar percepe ploaia. Şi da, plouă în întreaga Europă, nu doar în România... 


Ora opt dimineaţa. Plouă iaraşi. În toată Europa, desigur.. Şi din nou îmi duc gândurile în sala de lectură să beau o cafea înainte de a pleca la şcoală. Aici însă cei doi studenţi care nu spuseseră nimic în seara dinainte continuau discuţia. 
- Noi, ca studenţi, nu avem acces complet la informaţii, de aceea nu ştim ce înseamnă U.E. De remarcat este discrepanţa între aspectul teoretic şi cel practic al acestei Uniuni, cetatenii nu se bucură de o interacţiune interculturală, aflăm doar din mass media ce se întâmplă pe plan economic şi politic. Ca protectori ai unor tradiţii istorice şi socio – culturale simţim o anumită teamă în ceea ce priveşte integrarea europeană, deoarece acestă modificare a unui sistem valoric ar putea aduce cu sine pierderea unor anumite aspecte identitare. Şi aceasta pentru a se realiza o identitate europeană comună, susţinu studentul la Facultatea de Istorie. 


Celălalt, student la Psihologie, răspunse: 
- Prin acestă Uniune se încearcă realizarea unei alinieri economice, politice şi legislative. Dar nici un politician U.E.. nu se gândeşte la cel mai important element în acest proces: cetăţenii. Nu este vorba doar de o identitate comună ca europeni, ci despre individ, care nu are voie să-şi piarda identitatea ca cetăţean al unei anumite ţări, dar să-şi recunoască identitatea şi coonştiinţa ca membru al U.E. Această integrare este evaluată din punctul  de vedere al sistemului, al statului şi nu din punctul de vedere al cetăţeanului... 


Fără să vreau am fost martora unor afirmaţii, care poate ar trebui luate în consideraţie în procesul de integrare. Din păcate persoanele răspunzătoare de acesta nu sunt interesate de opinia cetăţeanului de rând, ceea ce în acest caz ar trebui să fie cel mai important. S-a putut remarca în discuţia serii trecute încrederea în sistemul românesc şi ce fel de interese există în cazul aderării României la U.E. Nu trebuie uitat ca aceste păreri aparţin unor studenţi simpli. 


Pornesc pe drumul către şcoală. Paşii mă poartă pe o stradă oarecare din România, o stradă oarecare din Europa.... Şi plouă mai departe...

Ploua in Europa I

Conform cerintelor, in cadrul a doua postari o sa public traducerea articolului pentru care am primit premiul II in cadrul concursului de literatura oragnizat de catre DAAD si Ambasada Germaniei la Bucuresti in anul 2004 (Premiul a constat in faptul ca am avut permisiunea sa aleg oricare curs de vara la o universitate din Germania si evident, am ales Heidelberg).

Sper sa va placa.

Plouă în Europa

Stropi de ploaie se lovesc de fereastra mea. Apa scurgându-se pe acoperiş sună ca un cântec de mult uitat. Paşi grăbiţi se aud pe alei, unii studenţi se întorc destul de târziu în cămin. O discuţie aprinsă despre prima ploaie de primăvara. Pe coridor uşile sunt trântite, prea zgomotos pentru unii, prea uşor pentru ceilalţi...Plouă mai departe...

Şi mai trec câteva ore până se obişnuiesc toţi cu atmosfera căminului, până când mirosul mâncării gătite rapid şi cel al ţigărilor fumate doar de jumătate se împrăştie peste tot, până când se poate percepe liniştea dorită. În cămin se face linişte doar la zece seara, pentru că doar atunci, cei care nu au ieşit în oraş se pregătesc să doarmă sau încep să scrie la proiecte şi lucrări, sau citesc. Eu sunt prima care îndrăznesc să mă îndrept cu paşi înceţi spre sala de lectură. Aprinzându-mi o ţigară, încerc să mă gândesc ce să mai scriu astăzi. Din păcate, o totală lipsă de inspiraţie.

Şi acum apar: fără paşi grăbiţi, ci un mers încet, greoi...Dragii mei colegi, toţi studenţi la aceeaşi universitate, toţi se confruntă cu aceleaşi greutăţi şi totuşi nu sunt la fel, nu sunt identici...Unii cară cărţi, cărţi grele, zâmbesc sub greutatea lor..., le aşează pe masa şi încep să citească. Îmi pot imagina ce studiază fiecare. Cei doi tineri din colţ lucrează la un proiect pentru înfiinţarea unei fabrici ecologice de prelucrare a lemnului, studentul la Facultatea de Arhitectură schiţeaza planul unui zgârie – nori, unde va funcţiona noua filială a băncii Raiffeisen; un băiat mai slăbuţ citeşte foarte interesat ceva într-o carte de medicină, cel de lângă el lucrează la un model pentru  o instalaţie automată de producerea pastei de ficat. In faţa lor stă comod un student la Facultatea de Psihologie şi citeste o carte de Kant, lângă el un student la Facultatea de Istorie încearcă să descifreze culisele celui de-al doilea război mondial. În faţa mea, cei doi studenţi la Facultatea de Teatru încep să joace table. După cum se poate observa nu au chef de învăţat şi încep o sticla de vin de Bordeaux.

Mă retrag la o masă izolată şi încerc să-mi fac ordine în gânduri, încerc să nu observ ce se petrece în jurul meu. Pentru câteva minute este linişte. Toţi putem auzi ploaia. Plouă mai departe...

Din nou râsete.Acum însă paşi grăbiţi. Cei trei studenţi la Facultatea de Sport aproape aleargă pe coridor. Ei doresc să vadă ştirile de la ora unsprezece.Se porneşte televizorul. Prima ştire: „Baroneasa Emma Nicholson rectifică câte ceva la declaraţia sa despre integrarea României în Uniunea Europeană.”

În acest moment liniştea dispare. Toţi au aşteptat un subiect de discuţie. Cuvintele cheie – procesul de integrare, România, Uniunea Europeana – par a răsuna cu ecou în mintea fiecăruia. Şi...

- Părerea politicienilor U.E. despre noi este greşită. Noi nu suntem destul de inteligenţi pentru ei? Pot să pun pariu că proiectele noastre pentru instalaţii ecologice ar putea concura cu oricare proiect similar din orice ţară a U.E. este de părere studentul la Facultatea de Inginerie Economică.

Studentul la Medicină răspunde fără să ridice ochii din carte:

- Dacă stai să te gândeşti, în multe ţări din U.E. lucreaza doctori români, şi pot să susţin că sunt cu siguranţa cei mai buni. Acest fapt demonstrează o aşa-zisă recunoaştere a inteligenţei româneşti.

- Aşa deci...! exclamă studentul care iaraşi greşise ceva la modelul instalaţiei automate, şi atunci de ce nu există încredere în producţia românescă de alimente? Crezi că dacă vom fii acceptaţi vreodată în U.E. se poate schimba ceva? Nu! Întreaga industrie românească va fi stopată, va trebui să importăm toate alimentele până se vor pune în funcţiune instalaţii moderne în fabricile româneşti. Şi numai atunci va produce România ceva, desigur sub stricta supraveghere a specialiştilor U.E.

- Dar uită-te la mine! Eu mănânc doar la cantina studenţească, doar alimente româneşti, şi ce? Nu sunt sănătos? Eu aşa mă simt., spuse studentul la Facultatea de Arhitectură. Continuând să lucreze la schiţa sa, spuse:

- În România există deja foarte multe clădiri, care conform arhitecturii sunt mult mai bune decât altele din Europa. Nu doar cele noi, ci şi cele vechi. Sper ca într-o bună zi să devin un arhitect renumit pe întreg continentul.

Un vis...Şi acest vis aduce linişte. Fiecare se gândeşte cum va fi viaţa după încheierea studiului. Dacă vor fi consideraţi europeni, sau doar români... Noi toţi visăm şi plouă mai departe...

Jurnal de calatorie V - continuare

Asa ca de final ar fi mare pacat sa nu va delectez cu imagini deosebite ale parcurilor din Bruxelles. Exista multa verdeta, fara a fi interzisa stationarea pe gazon, cladiri cu o arhitectura impresionanta si multa relaxare prin definitie. Cand ajungi in oricare din parcurile acestui oras, pare ca esti in total alta lume. Si oricum se poate remarca deosebita consideratie a oamenilor pentru aceste locuri.

Noua ne-au placut in mod deosebit cele 3 zile de plimbare hai-hui prin Bruxelles.

Jurnal de calatorie V

Va las de fapt sa va delectati cu cateva poze... . Doua lucruri ne-au placut insa foarte mult:

In Bruxelles se intuneca destul de tarziu, adica pe la orele 23 iti dai seama ca este seara, la miezul noptii nu este chiar bezna. Pozele de mai jos sunt facute pe la orele 22 si ceva.... Minunata plimbare...

Doar ca la un moment dat ne gandeam, ca daca am trai undeva unde se intuneca atat de tarziu, probabil ca ziua noastra de munca s-ar prelungi cam prea mult. Prea ne-am obisnuit sa nu mai observam frumusetea unui apus de soare oarecare, deoarece ne-am lasit prinsi in mrejele activitatiilor societatii actuale. Noroc ca mai exista mici evadari prin alte lumi ....

Jurnal de calatorie IV - Monumentul Everard't Serclaes

Chiar in capatul unei stradute ce da in Piata Mare a capitalei Belgiei, exact straduta care iti poarta pasii catre Manneken Pis, gasesti un monument ciudat. Este incorporat in peretele unei cladiri cu o arhitectura deosebita. Cand dai cu ochii de acesta, ramai consternat. Nici nu stii la ce sa te gandesti. Cat de bine s-a pastrat, cat de venerat este sau cum de se intampla acolo minunea ca din ochii statuii sa curga lacrimi de sange.

Monumentul il reprezinta pe Everard t'Serclaes, un erou local, care a contribuit la aducerea pe tron a mostenitorilor de drept Joanna si Wenceslaus de Brabant (sec.14). Ulterior a fost ales conducator al orasului de 5 ori. In anul 1388, dupa o disputa acerba cu Lordul de Gaasbeek cu privire la drepturile orasenesti, acesta a fost asasinat de catre fiul lordului. Pe cat de sublima este atractia fata de acest monument, pe atat de infioratoare a fost moartea eroului reprezentat. A fost asteptat pe un drum laturalnic in afara orasului si i-au fost taiate limba si un picior. A murit in chinuri groaznice. Poate de aceea si acum isi arata din cand in cand lacrimile de sange. Sa aminteasca de cata cruzime dispune omenirea cand vine vorba de lupta pentru putere.

Cat am fost noi acolo nu am vazut-o sa lacrimeze, dar pe caldaram si pe peretele de sub monument este o imensa pata maronie, indicand totusi ca ce se spune este adevarat.

Pentru localnici insa statuia pare a le indeplini dorintele. Cei care trec pe acesta straduta in drumul lor spre oriunde, se opresc cateva minute la statuie, o ating si par a se ruga. Se spune ca trebuie sa atingi statuia, ingerul, cainele si sobolanul. Si atunci o sa ai noroc. Datorita acestor atingeri, atat din partea belgienilor cat si a turistilor, figurile enumerate mai sus si-au pastrat stralucirea originala intr-un adevarat contrast cu restul monumentului, care isi arata varsta.

Jurnal de calatorie III - Notre-Dame du Sablon

Aceasta biserica este cea mai veche din Bruxelles. Pe locul unde se afla, in anul 1300 era doar un tinut nisipos, ce servea drept cimitir, in interiorul acestuia aflandu-se o capela de dimensiuni reduse. A devenit loc de pelerinaj si rugaciune doar dupa ce in 1348, o doamna din aristocratie (nu i-am retinut numele), a adus din Antwerpen o statuie facatoare de miniuni, a Fecioarei Maria. Era tocmai perioada epidemiei de ciuma si se dorea cumva protejarea orasului din partea divinitatii. Se spune ca statuia ar fi fost adusa pe apa, pana aproape la capela. De acolo cred, si motivul unei statui suspendate, deosebit de detaliata, care doreste sa redea acest moment.

Ulterior, deoarece pelerinii faceau foarte multe donatii pentru acest lacas, una dintre bresle primeste aprobare sa extinda capela si sa o transforme intr-o biserica. De asemenea, in perioada care urmeaza devine un loc special si deosebit de respectat. De aceea si starea perfecta in care se afla acum. Numele si l-a pastrat, deoarece acolo se mai afla inca statui ale Fecioarei.

Vizitatul nu costa nimic, eventual se pot face donatii. Din cand in cand mai au loc si concerte.
Este un loc deosebit de linistitor si este o adevarata exaltare sufleteasca sa te afli acolo. Un pic de pace in mijlocul obiectivelor tursitice animate.

28 iulie - o zi mai altfel

În aceasta luna în ziua a douazeci si opta, pomenirea Sfintilor Apostoli si diaconi: Prohor, Nicanor, Timon si Parmena.

Sfintii Apostoli din cei 70, Prohor, Nicanor, Timon si Parmena au fost printre primii diaconi ai Bisericii lui Hristos.

In Faptele sfintilor Apostoli (6, 1-6) se spune ca sfintii doisprazece Apostoli au ales sapte barbati plini de Duhul Sfânt si de intelepciune - Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae - si i-au hotarât in slujba de diaconi.

Sfanta Biserica face pomenirea lor împreuna in aceasta zi de 28 iulie, chiar daca ei au propovaduit cuvântul credintei si marturiseau pe Domnul Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu si om desavârsit in locuri si timpuri diferite.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie28.htm

Apostolul Parmena

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Parmena a fost unul din primii Şapte Diaconi aleşi de Cei Doisprezece Apostoli să slujească în Biserica din Ierusalim , după cum este precizat în Faptele Apostolilor. El a fost, de asemenea, unul din Cei Şaptezeci de Apostoli trimişi de Isus Hristos să propovăduiască, aşa cum se precizează în Evanghelia dupa Luca în capitolul 10. După ce a propovăduit mulţi ani în Asia Mică, el s-a stabilit în Macedonia. Hipolit spune că Parmena a fost episcopul din Soli Se crede că a avut moarte de mucenic în Filipi, Macedonia, în anul 98 AD, în timpul persecuţiilor creştinilor ale Împăratului Traian. Biserica îl pomeneşte pe Apostolul Parmena în 4 ianuarie împreună cu Cei Şaptezeci şi în 28 iulie cu cei Şapte Diaconi.

Sursa: http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Parmena

Jurnal de calatorie II

Ne-am continuat periplul turistic prin cea mai frumoasa piata din Europa, asa se spune. O piata superba din punct de vedere arhitectural, impresionanta din punct de vedere istoric, multiculturala din punct de vedere al turistilor si boema din toate punctele de vedere.

Este atestata documentar din secolul 12, fiecare cladire avand cate o poveste. In imagine sunt cladirile breslelor. Reconstruite in secolul 18, dupa mare incediu, provocat de atacul armatei franceze din 1695 asupra orasului Bruxelles. Si-au reconstruit intocmai simbolul orasului, singura cladire care nu fusese macinata de flacari este cea de mai jos (Casa Regelui).

Cea mai impresionanta cladire ramane insa primaria orasului. Prea inalta sa o poti cuprinde intr-o singura poza:

Este intr-adevar un loc extraordinar. Ai atatea de vazut intr-un spatiu atat de mic, de nu-ti ajung nici pozele si nici minutele. Ramai intr-adevar cu o amintire superba. Cat eram noi acolo, un cor de copii din Spania, care canta muzica religioasa, au cantat cateva piese in mijlocul pietei. Asa am remarcat acustica spatiului pietei. Pentru cateva minute am parut ca suntem in total alta lume, desprinsi de realitate. Va las sa va delectati cu detaliile cladirilor. E atat de frumos acolo, incat orice cuvinte sunt de prisos. Trebuie sa vezi si atat.