Pauza de scris

Adica se numeste pauza.... "Cheia marilor succese". Sunt intr-o mega-super criza de timp... dar trece in maxim 2 saptamani. Sa zicem ca imi va fi de folos sa adun material de scris.

O sa revin...

Lucrurile simple

Probabil va intrebati ce legatura au in viziunea mea lucrurile simple cu Codul lui Oreste. Deja incep sa zambesc. Uitasem sa ma mai bucur fara un motiv deosebit, cum am facut de fapt aseara si inca mai percep si in aceasta dimineata buna dispozitie cauzata de un lucru cat de poate de simplu: am reusit ieri sa ajung la lansarea cartii lui Oreste intr-o librarie din centrul Brasovului. Si am chiar si carte cu autograf. Pai cum sa nu ma bucur.... Dar cred ca bucuria mea a venit din recunoasterea ideei ca uitasem de mult sa ma bucur de lucrurile simple. Si ce sanse erau ca Oreste sa fie in libraria pe langa care am trecut ani de-a randul, eleva fiind. Tot un lucru tare simplu.

Oreste a scris pe carte mea: "Pentru Parmena, pace, lumina si iubire".
Pe verso-ul cartii spunea: "Cand oamenii gandesc, e minunat. Cand spun ceea ce gandesc, devin puternici, iar cand fac ceea ce spun, au ajuns intelepti. Astfel, daca ne concentram, facandu-ne din gand, vorba si fapta o coloana a infinitului care urca spre Dumnezeu, vom reusi sa aducem lumina, chiar si in cel mai intunecat colt al universului."

Si astfel concluzia mea, ca lucrurile simple pot aduce mai multa liniste decat lucrurile planificate, poate chiar mai multa satisfactie.

Si sa stiti ca azi zambesc datorita unui lucru foarte simplu.

Semnati petitia, va rog!

Ne-am obisnuit deja ca legile din Romania sa fie foarte ambigue si date pentru cine au vrut parlamentarii, fara a face o analiza clara a interpretarilor posibile datorita unei legi.
Dar cand sunt incalcate drepturi elementare trebuie sa existe un mod de a le schimba. Si cum schimbarea ar trebui sa inceapa cu fiecare dintre noi va rog sa semnati aceasta petitie:

"Petitie privind dreptul la adoptia internationala"

http://www.petitie online.ro/petitie-p26446051.html

Multumesc.

Romania Nimic

Cand iti zici cateodata ca sigur nu se mai poate mai rau... va zic eu ca se poate.

Am observat inca de aseara cand se certau puterea cu opozitia la momentul alegerii noului judecator la Curtea Constitutionala. Si apoi am fost sigura astazi cand am vazut ca n-a picat guvernul. Si da, ne conduc niste parsivi. Numai cativa sunt parsivi, ca restul sunt idioti manipulati de catre cei parsivi. Acei idioti, care au mare frica de parsivi si slugaresc la acestia pentru cateva oase din contractele cu statul, o sa duca tara de rapa. Si se mareste rapa asta repede, repede... Ca imediat nu mai e nimic de furat, niciun os de ros.
Si daca stau sa privesc inainte, apoi chiar nu mai vad nimic. Nimic, nimic, nimic...
Pentru ca legea de taiere a salariilor si a pensiilor va fi promulgata de putere, contestata de opozitie la Curtea Constitutionala si... Supriza! Acolo tot oamenii puterii sunt. Si ,da Doamne, sa ma insel, sa fiu eu o idioata cand zic ca cei de la Curte o sa declare legea constitutionala.
Dar cum ziceam... nimic.
Dar asa se intampla cand parsivii si idiotii habar n-au istorie. Ca istoria de-aia a fost istorie, sa se invete din urmarile ei.
De exemplu, Gustav al III-lea al Sudiei a fost asasinat in 1792 nu de catre rezistenta franceza, cum si-ar fi dorit el pentru a trece in posterioritate ca un martir, ci de catre aristocratii suedezi. Si de ce? Pentru ca daduse niste masuri tare nepopuliste, parca ceva cu productia de bautura traditionala a Suediei (nu mai stiu exact). E... si acest mare rege, Gustav al III-lea, a supravietuit impuscaturii fatale inca cateva zile in care si-a recunoscut toate greselile din trecut. Pentru ca tocmai poporul lui l-a vrut mort. Si ceea ce s-a intamplat atunci si cainta lui au marcat istoria de dupa aceste evenimente si prezentul Suediei. Toti monarhii care au urmat si-au indrumat poporul spre responsabilitate sociala, nu au implicat tara in razboaie inutile (Suedia este marea neutra a tuturor timpurilor, pe parcursul celui de-al doilea razboi mondial au acordat evreilor statut de refugiati). Acum sunt un stat unde monarhia este doar reprezentativa si nu se implica in treburile politice. Nici nu are de ce, pentru ca cei care conduc de fapt tara au fost prezenti la orele de istorie.

Si poate n-ar trebui sa va port atat de parte in tarile nordice si sa va dau un exemplu din ograda noastra. La inceputul marii eri industriale tara noastra era condusa de mosieri si industrialisti. Adica de cei care mostenisera bogatii de pe urma pamanturilor si afacerilor familiilor sau care se imbogatisera punand bazele acestor afaceri. Da, da, de niste afaceristi. Doar ca cea mai de vaza conditie de a ajunge la carma tarii era sa fi deja bogat, nu sa te imbogatesti. Adica aveai bani, primeai functie. nu aveai bani, erai om de rand. Si parca as fi vrut sa traiesc pe vremea acestor domni, tocmai pentru ca se stia clar diferenta. Esti om de rand, trebuie sa muncesti si doar putini din si mai putini ajung mai sus. Sau esti bogat, poti participa la conducerea unei tari, dar trebuie sa dai dovada de raspundere sociala. Si acesti domni chiar au dat: au construit teatre, biserici, si-au transformat casele in muzee, domeniile in ogoare care produceau. Si erau atat de respectati. Pentru ca in marea lor bogatie materiala simteau nevoia de bogatie sufleteasca si aceastea si-o identificau cu bunstarea poporului roman.

Si daca mai gasiti voi in zilele astea vreo identificare a politicianului roman cu bunastarea sau mai bine-zis nevoiele statului roman, eu ii fac lobby. Dar doar sa-mi spuneti ca eu nu mai vad nimic.

Sa va dau un alt exemplu, dar de data aceasta din prezent: in Israel toti adolescentii care doreau sa mearga la concert la Rihanna trebuiau sa presteze cateva ore de munca in folosul comunitatii. Adica cei din administratie n-au asteptat sa vina nepotul nu-stiu-cui, sa semneze un contract la misto, fara licitatie ca sa faca nu-stiu-ce lucrari. Au motivat adolescentii. Si cred ca rezultatul a fost unul in mod clar mai bun decat cel al marilor firmei de nepotisti cu contracte de sute de mii de Euro pentru vopsitul unui gard.

Dupa cum spuneam, eu nu mai vad Nimic. Caci nu-i pot numi decat Nimic pe cei, pe care i-ati votat sa va reprezinte in Parlament, care acum ori tremura de frica in opozitie si nu au mai mult curaj de a face ceva, sau tremura de frica la putere ca-si pierd veniturile. Nu salariile... veniturile alea din banii tarii.... banii tarii care se duc oriunde in alta parte, numai in bunastarea tarii nu.

Nimic raspundere sociala.

Si mare dreptate avea Albert Einstein, desi nu prea a avut el de a face cu politica, cand a spus "Doar o viata traita pentru altii, merita traita!"

Deci dupa cum spuneam la conducerea tarii noastre este nimic. Si nimic va ramane din noi daca continuam.

Va rog....

Poate ar fi bine sa ne amintim ca nu existam pentru cariere si alte lucruri materiale, ci pentru a ne cultiva talentele. Daca unii dintre noi inca nu si le-au descoperit, macar sa-i sprijinim pe altii cat de putin putem.

Va recomand din tot sufletul sa votati una dintre povestile din link-ul urmator. Este o campanie inedita, extraordinara si care, in lumea in care am ajuns sa traim chiar merita un vot macar.

Atentie: se mai poate vota doar azi si maine.

http://www.whiteimage.ro/clients/romania_are_sansa/

Muntele Rosu

Din seria: tara, mandra tara, pacat ca ai locuitori....


De 1 Mai ne-am incheiat concediul cu o mica excursie la Muntele Rosu. Apoi scurta rau a fost excursia pana acolo: am ajuns, am facut poze si am plecat...
In primul rand, pe drumul dinspre Sacele spre Cheia, cand iti arata indicatorul dreapta spre Muntele Rosu, nu e deloc prilej de bucurie. Sunt doar 3 km.. de drum off-road de off-road. Adica iti trebuie curaj nebun sa mergi pe acolo. Noroc ca noi il cam avem.
Cand am ajuns am simtit cel mai ciudat sentiment de mandrie fata de peisaj si rusine fata de cei prezenti.
Stiti ca se spune: romanii isi cam merita soarta... Si asa e..
In viziunea mea, te duci la munte pentru aer, liniste, peisaj...
Noi am gasit masini langa masini, gunoaie, manele si gratare langa gratare... Urat de tot...

Si cum sa nu fi dezamagit; abia am gasit niste unghiuri libere sa ne facem poze cu muntele.
Restul imaginilor vorbesc de la sine:

Am plecat, multumiti macar ca am vazut Muntele Rosu. Am trecut de Cheia si ne-am oprit in singurul locusor liber de gratar pe care l-am mai gasit. Deoarece nu prea era bine pentru copii sa zburde pe o pajiste plina de gunoaie (de la pungi de plastic pana la doze de bere goale se gasea tot ce vroiai si ce nu vroiai), am considerat de cuviinta sa le strangem. A durat 5 minute cred, dar sunt sigura ca toti cei care faceau gratar pe marginea apei se uitau la noi si ne desconsiderau.

Dupa cum spuneam: ne meritam soarta cu varf si indesat, pentru ca habar n-avem ce bogatii detinem de fapt. Urat...
Si totusi:

La Sopa

Cum sa va zic eu?! E cu adevarat surprinzator cand locuiesti undeva vreo 7 ani si habar n-ai ce minunatii se afla in vecinatate. In ultima noastra zi de stat in Sibiu am fost la pescuit, sa ma rog la o tentativa de pescuit la Sopa. Cat timp am stat acolo, habar n-aveam ca exista Sopa. Pentru ca in mintea mea, in spatele monumentului de la Selimbar nu mai exista nimic altceva decat niste dealuri zbarcite, unde s-a dat marea batalie. Dar, iata-ma si eu surprinsa de situatie.
Dupa un pic de drum off-road pe dealuri verzi de primavara, am ajuns la lacul de langa padure.
Si dupa un pic de gratarel :)

si un pic de pescuit (chiar un pic ca pestii cred ca s-au speriat de oi :))

am plecat spre casa.

Si parca asa se intampla, ca sa ti se arate cat de binecuvantat esti si sa primesti incredere deplina din partea a ceea ce nu vezi. Aproape de Fagaras, venind dinspre Sibiu, am trecut pe sub un curcubeu perfect, proliferat pe un nor ce aducea furtuna. Si am inteles, cat de norocosi am fost ca am putut vizita atatea locuri, am putut sta la povesti cu prietenii si ne-am relaxat pe deplin. Si pentru asta n-a fost nevoie sa mergem in celalalt capat al lumii...

Hunedoara - Orasul contrastelor

Doua, lele trei surcele, imi luasei maica margele....
Ce sa fac io iar cu ele???
Sa imi faci mai bre palat...
chit ca suntem in ..... :)
Uite toata lumea are,
Si io vreau, ia 'colo'n vale...
Sa vad tara din picioare....
Saididi si tararara
Ce frumoasa-i tara meaaaaaaa, maaaaaaaaaai....

Faina cladirea din imagine, nu-i asa? Dar ce zice-ti de urmatoarele?

Dupa ce te miri te simplitatea minunatiilor de pe drumul dintre Hateg si Hunedoara, ajungi in orasul huniazilor. E usor de recunoscut, ca intrarea in oras se face prin cartierul romilor. Chiar ramai cu gura cascata. Pozele le-am facut din masina, repede, repede... sa nu fim cumva mustruluiti de conationalii nostri, ca facem poze gratis :) :).

Apoi e si mai frumos. Niste stradute inguste si niste indicatoare abia vizibile catre castel. Noroc ca oamenii aceia de demult s-au gandit ei ca trebuie sa fie un edificiu impunator si astfel aproape de oriunde din oras se vede castelul.

La castel am ajuns intr-o sambata dupa-amiaza plina de agitatie. Se filma. Spre rusinea mea, nu m-am interesat ce film. Dar era plin de decoruri, de domnite si crai, majoritatea figuranti straini. Reflectoare. In curtea castelului cativa actori locali jucau o mica sceneta pentru cei cativa vizitatori mai tineri. Restul auziseram la intrare "Ne scuzati, se filmeaza", "Ne scuzati ca nu se poate vizita tot castelul datorita restaurarii".

Ehei, castelul huniazilor, construit de capete mari ai istoriei, a rezistat atata amar de vreme in masivitatea lui impunatoarea si s-a trezit nu stiu care minister sa restaureze.
Acuma nu zic ca n-ar fi avut nevoie de o mica aranjare: restaurare in interior, transformarea incaperilor in ceea ce erau o data, de la sala mare a consiliului pana la inchisoare si sala de tortura. Da' cu zidurile ce au avut??? Adica au rezistat zidurile sute de ani si acuma s-a dat hotarare de guvern ca nu mai rezista??? Si s-au gandit sa restaureze dupa capu' lor, ca sigur nu restaureaza dupa cum era o data. Trebuie sa se justifice si materialele cumparate cine stie cu cati bani... Priviti poza de mai jos, in special coltul de zid din dreapta. Asa-i ca pare ca n-are ce cauta acolo restaurarea? Mai erau si niste modele pe zid, care chiar nu stim daca fusesera vreodata acolo sau nu... Dar eu cred ca le-au facut restauratorii... sa se vada ce talentati sunt.

Dar in esenta lui castelul e frumos. E atat de frumos, incat iti vine sa te gandesti ca poate nu-i meritam minunatia. In asa o imbinare ciudata a locurilor - oras cu oameni zilnici, furnale comuniste si istorie magnifica - iti pare ca nu esti nicaieri si esti peste tot. Si da, e frumos. Dar, ca de obicei in ultimii ani, romanii fac ce au invatat cel mai bine: isi bat joc.


Noi am fost totusi fericiti. Am mai apucat sa vedem ceva din originalitate. Si ce daca in fundal se vad urmele comunismului? Si asta e o istorie, pe care nu o putem renega, dar nici nu putem sa o uitam. E si ea a noastra. Si cand pleci din Hunedoara pe drumul spre Sibiu chiar te apuca plansul. Sunt hectare cred de cladiri in paragina, care au fost combinate si fabrici. Si nu ma gandeam deloc ce urat arata, ci doar ma intrebam oare cum aratau in prosperitatea lor, cati oameni lucrau acolo.. asa cum erau vremurile acelea. Acum langa ruine stau parca pedepsite blocuri cu 4 etaje pline de someri. Si cum sa nu-ti vina sa plangi?!

Dar cum ziceam, am apucat sa vad. Si sigur povestesc si altora... Pentru ca multe nu mai sunt, dar atata timp cat exista un povestitor, povestea ramane si parca nu se pierd de tot minunatiile care au fost date poporului roman.

Muzeul Brukenthal - Sibiu

In micul nostru concediu ne-am facut putin timp sa vizitam o parte din Muzeul Brukenthal din Sibiu. Doar o parte, pentru ca am avut la dispozitie mai putin de o ora pana la inchidere. Eu am mai fost la acest muzeu in vremurile studentiei si marturisesc ca mi se pare unul dintre cele mai frumoase si mai bine organizate muzee din tara, din punct de vedere al cladirii, al obiectelor de arta si al vernisajelor.
Noi am vizitat acum doar galeria de arta romaneasca. Dar este de o nemaipomenita incantare, deoarece sunt expuse tablouri precum carele cu boi ale lui Grigorescu, florile lui Luchian sau portretele lui Tonitza. N-as putea sa spun care pictura o prefer. Toate, de fapt. Asa o explozie minunata de culori percepute diferit de fiecare artist in parte, expusa cronologic, ca sa recunosti exact evolutia picturii romanesti, iti ofera intr-adevar o relaxare extraordinara. Si daca acest lucru se imbina cu mandria ca acesti pictori sa fie ai tarii tale, inseamna ca vizita de mai putin de-o ora a fost chiar o reusita.
Va mai recomand, daca treceti pe langa Avrig sa va abateti prin oras si sa vizitati si Palatul de Vara al lui Samuel Brukenthal. Sau, ma rog, ce a mai ramas din el. Noi am fost anul trecut. Si am incercat sa lasam in urma toata supararea pentru paragina in care a fost lasat si incet, incet am reusit sa deslusim frumusetile de mult uitate ale gradinii palatului.


Pentru mai multe detalii:
http://www.brukenthal.org/ro/anlage_struktur.php

Actualitatea "Mizerabililor"

Nu ca n-ar fi fost romanul lui Victor Hugo "Mizerabilii" in continuare de actualitate, dar parca vremurile pe care le traim acum amintesc pentru multi de acele timpuri cand existau doar doua paturi sociale: bogatii si saracii. Nu stiu daca saracia este mai usor de indurat in zilele noastre decat in trecut, dar fericirea celor saraci din vremurile de mult apuse este ceva ce probabil nu vom putea intelege si regasi niciodata.
Pare oare o coincidenta ca am descoperit opera "Les Miserables" tocmai de curand si ca imi ofera o relaxare extraordinara???

Recomand sa urmariti in ordine cele trei parti ale operei pe care le gasiti la urmatoarele link-uri si chiar sa remarcati versurile in profunzimea lor. Sper sa fiti de aceeasi parere cu mine.

Vizionare placuta!

http://www.youtube.com/watch?v=CxZoUARPsFc&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=cuS1cCnG8xc&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=Yt-IBJpEMzA&feature=related

Parintele Arsenie Boca

"...am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).

Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.

Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri şi rosturi sunt străin."

R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie.

SFÂNTUL IOAN DE LA PRISLOP (secolele XV-XVI)

Între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din Mănăstirea Prislop-Hunedoara. Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La începutul secolului al XV-lea, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi.

Unul dintre marii sihaştri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului şi din întreaga noastră ţară, este şi Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiţia locală cu numele de „Sfântul Ioan de la Silvaş". Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiţia orală legată de Mănăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop", scrisă în secolele XVII-XVIII.

După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvaşul de Sus, fiu de părinţi foarte credincioşi. Renunţând la căsătorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mănăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia" sau „casa sfântului". Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în „casa sfântului", pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie, 1992, şi se prăznuieşte la 13 septembrie.

Articol preluat de pe site-ul http://www.sfant.ro/.

Fara comentarii...

In anul 2010, vine Dumnezeu la Noe, care traia linistit in ... si-i zice:

- Noe, pamantul s-a umplut de rautate si oamenii M-au uitat. Vreau sa-mi construiesti o noua Arca, pentru ca Potopul va veni iar. Sa iei din fiecare specie cate un exemplar mascul si femela. Ai la dispozitie 6 luni de zile!

Dupa 6 luni se uita Dumnezeu pe pamant si-l vede pe Noe plangand in gradina.
- Noe !!! Sunt pe cale sa incep Potopul, unde este Arca ???
- Iarta-ma Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat intre timp ..... Am nevoie de autorizatie de constructie. Ma tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat in judecata pentru ca am incalcat planul de urbanism construind Arca in gradina mea si nu am respectat normele de inaltime.
Apoi compania de electricitate a cerut sa pun ipoteca pe Arca in vederea acoperirii costurilor de transport si de mutare a liniilor de inalta tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcii pentru a fi lansata la apa. Degeaba le-am spus eu ca va veni marea la mine, ca nu m-au crezut.
Sa fac rost de lemn, a fost o alta problema. Este interzis sa tai lemn din padurile invecinate deoarece acolo traieste bufnita cu pete care-i o specie protejata. Am incercat sa-i conving pe ecologisti ca tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita, dar nici n-au vrut sa stea de vorba cu mine.
Cand am inceput sa adun animalele, am fost dat in judecata de un grup de activisti pentru protectia animalelor. Ei sustineau ca tin animale salbatice sechestrate impotriva vointei lor si de asemenea, au sustinut ca sa pun atatea animale intr-un spatiu atat de mica, inseamna cruzime asupra lor.
Apoi Ministerul Mediului, au spus ca nu am voie sa construiesc Arca pana cand reprezentantii lor nu fac un studiu de mediu si implicatiile pe care Potopul Tau le poate avea asupra mediului..
Inca am un proces in derulare cu Ministerul Muncii deoarce nu m-am hotarat cate minoritati ale grupurilor etnice sa angajez pe santier. Blocul Sindical nu ma lasa sa fiu ajutat de proprii copiii la constructie deoarece acestia nu fac parte din Sindicat si nu au certificare ISCIR pentru constructia de Arce.
Ca sa fie totul si mai rau, Fiscul, mi-a confiscat toate posesiile deoarece ei sustin ca vreau sa parasesc tara cu specii de animale pe cale de disparitie.
Deci Doamne iarta-ma dar, imi trebuie pe putin 10 ani ca sa fac tot ce mi-ai zis!!

Dintr-o data cerul se lumina, norii disparura, iar soarele aparu din nou stralucitor pe cer.

- Doamne, sa inteleg ca nu ne mai distrugi lumea ?

- Nu, Noe, se pare ca mi-a luat-o guvernul inainte...

La Prislop

Undeva, unde se intalnesc drumurile catre Hateg, Densus si Hunedoara se gaseste o comuna, Silvasu de Sus, de unde un drum ingust te poarta prin taramuri mirifice catre un binecuvantat lacas.

Manastirea de la Prislop cu hramul "Sfantul Ioan Teologul" il odihneste pe Parintele Arsenie Boca, la dorinta expresa a acestuia. Este o manastire de maici si tot aici se afla si singurul seminar de fete din tara.
Imi place tare mult, ca totul este foarte exact organizat. Nu ai voie sa vizitezi decat biserica, cimitirul si grota. Restul, desi atrage privirea in mod deosebit, ramane de-o sanctitate neatinsa, tocmai pentru ca nu le poti vedea de aproape. Si sanctitatea se pastreaza pentru maicile care slujesc locul.
Cand intri in curtea manastirii, pasii te poarta domol spre izvorul tamaduitor, de unde se spune ca a baut apa domnita Zamfira (care a zidit lacasul) si s-a vindecat. In zi de sarbatoare e plin de lume, cu bidoane de plastic de diferite marimi, care ia apa de acolo. Dar credinta mea este ca doar daca bei apa in curtea manastirii ai putea sa te "vindeci". Daca duci apa de acolo in lumea rea, ramane apa ca toate apele.
Apoi pasii te indreapta spre cimitirul manastirii. Toate crucile sunt la fel, toate mormintele au aceleasi flori. In afara de unul, sus de tot, al Parintelui Arsenie. Cruce mai mare, din lemn, dar la fel de simpla si flori multe, multe, aduse de cei care se roaga. La mormantul Parintelui nu poti sa nu te opresti, sa gandesti la ale tale sau sa privesti in jur spre linistea Pasului Prislop.

Cand pleci spre grota Sfantului Ioan de la Prislop ai impresia ca drumul va fi lin, prin linistea padurii. Dar nu e deloc asa, nici macar in liniste, pentru ca jos in vale se lovesc zgomotos doua fire de apa si nu-ti lasa loc decat sa te asculti pe tine printre suvoiul lor. Poteca devine insa un adevarat drum al Patimilor cand ploua, dar cand stii ce te asteapta la capatul ei, nu-ti pare nimic mai usor decat sa cauti locurile cele mai potrivite intre radacinile copacilor ca sa-ti odihnesti piciorul pana la urmatorul pas. Ele formeaza trepte fara ordine sau marime corespunzatoare; sunt cum le-a lasat natura, cum le-a fost bine stapanilor lor, copacilor, sa-si intinda tentaculele pana la suvoaiele de jos. Sunt complicate ca si viata, dar ca si in viata trebuie sa fi perseverent sa alegi drumul cel mai bun si cel mai simplu.

La grota te odihnesti, te rogi, gandesti sau nu faci nimic. Cred ca locul face oricum totul pentru noi, si faptul ca ne-am facut timp sa calcam pe urmele acestor oameni speciali, conteaza mai mult decat inchinaciunea.

Apoi pleci cu pasi usori catre manastire. Dar, pentru ca in drumul tau inapoi te intampina tot locul de odihna al Parintelui Arsenie, te mai opresti putin, sa-ti faci curaj sa iesi din lumea buna a Prislopului si sa te intorci in lumea ta.

Parintele Arsenie spunea sa nu ne ducem doar noi la el, ci sa trimitem si pe altii. Le spun si altora despre acest loc in Pasul Prislop, dar imediat ce plec de acolo ma gandesc oare cand as putea sa ma intorc. Pentru ca asa simt si acolo gasesc acel ceva, care nu este de regasit in alta parte.

Mormantul Parintelui Arsenie Boca, poza preluata de pe http://imaginibizare.blogspot.com/.

Biserica din Strei

Dinspre Sibiu spre Deva, pe undeva pe langa Simeria, se face un un drum la dreapta catre Hateg. Dupa cativa kilometrii intri in orasul Calan, sau, ma rog, ce a mai ramas din orasul Calan. Acesta este printre cele mai vechi localitati locuite din Romania, pe vremea romanilor fiind cunoscut ca statiune cu ape termale. Dar a avut vechiul regim grija sa transforme locul in centru industrial. Apoi, cei mai bine de 20 de ani de "libertate", au transformat si combinatul intr-o ruina. Si e de-a dreptul deprimant cand intri in oras. Dar continuand drumul spre Hateg, vezi pe o culme mica, un varf de biserica din piatra. In satul Strei trebuie sa mergi foarte incet cu masina pentru a nu rata straduta cu indicatorul batut de praf care te indreapta catre monumentul istoric.
Se mai merge doar putin pe ulitele inguste din sat si apoi trebuie sa intrebati satenii unde este, pentru ca sigur nu e de gasit. O poarta mare de lemn, parca intrarea in curtea unui boier, iti deschide calea pe o alee verde, umbrita de copaci, printre gradinile oamenilor. Cand realizezi ca lacasul a fost construit la 1200 si ceva, te intrebi cum a rezistat pana acum, cum de nu a fost "pedepsit" de comunisti. Hramul bisericii este "Adormirea Maicii Domnului" si nu se mai slujeste in ea decat o data pe an, la sarbatorirea hramului. Dupa cum spunea batranul care ne-a adus cheia, atunci se aduna in satucul din Strei toata suflarea satelor din jur.
Pictura este de prin 1300 si ceva, a fost la un moment dat acoperita cu var (da, da, in timpul regimului comunist), dar lasata sa bucure privirea dupa restaurare.
Cand se deschide usa grea de lemn, inauntru dai de bezna. Nu este energie electrica. Dar dupa ceva timp, se obisnuieste privirea sa admire cu uimire culorile imaginilor realizate in vremuri de mult apuse.

Eu un loc atat de mic, dar atat de plin de semnificatii, si daca poposesti un pic, chiar te poarta in alta lume, poate una mai buna si sigur mai simpla si mai frumoasa.
Mi-au placut tare mult in cimitir mormintele vechi, inconjurate cu gard din fier forjat si cu o cruce mica, pe care abia desluseam de atata vant si ploi cine se odihneste acolo. Pentru simplitate.
Va recomand ca dupa ce va pierdeti putin in lumea bisericii vechi din Strei, sa plecati spre Densus. Sunt doar cativa kilometrii si acolo puteti vizita cea mai veche biserica din Romania unde inca se slujeste. De asemenea, este o curiozitate arhitecturala rar intalnita, construita tot in secolul 13. Are hramul "Sf. Nicolae", iar N. Iorga spunea despre ea ca este "fara pereche in toata Romanimea".

La Sambata de Sus

Prima oprire a fost la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus. Si nu am fost noi prea hotarati sa ajungem acolo, ci pur si simplu am facut dreapta de pe drumul principal intre Fagaras si Sibiu. A fost un fel de negandite combinat cu "asa trebuia sa fie, sa ne oprim intai la Sambata". Peisajul e mirific imediat ce iesi din Sambata de Jos: primvara cruda, cruda, de un verde orbitor si deasupra ultimele vitregii ale iernii presarate pe piscurile muntilor.

Si am ramas din nou placut impresionata. Nu mai fusesem de ceva ani buni acolo. Mi-a placut ordinea si linistea. Se terminase slujba de Sf. Gheorghe si am putut vizita nederanjati.

E o altfel de manastire. Nici nu are cum sa fie altfel la cata lume isi indreapta rugile spre cer de acolo. Si majoritatea calugarilor si mai marilor bisericii a petrecut acolo o parte din viata in slujba Domnului.

A fost primul pas de a renunta sa ma gandesc la framantarile mele. E uimitor, ca ceea ce te invata sa-ti aduci aminte de lucrurile simple, sa fie un loc cu sute de ani de istorie a dainurii credintei. Ar fi trebuit sa fie incarcat de simboluri si complexitate. Dar pentru a mine ramane ceva cast si necomplicat, o liniste automata a privirii exterioare refulata in interior.

Fost-am in concediu...

Adica, daca am fost in concediu si nu am mai scris. Pentru ca, de obicei in concediu ne plimbam. Nu conteaza unde, dar conteaza sa iesim din cotidian. Se strang informatiile intalnite, ca a fost un obiectiv istoric sau unul natural, si se rumega intens. Apoi, dupa ce trece frenezia momentului de a fi fost undeva, se trag concluziile, se analizeaza concret, ca sa stiu ce sa explic si altora despre cele vazute. Constat doar cat sunt de diferita si cat de diferit "vad" ceea ce altii poate nici nu observa. Deci, a fost doar o pauza pentru a gasi cea mai buna modalitate de prezentare a ceea ce am vizitat.
Si povestile vor continua in zilele ce urmeaza, cu scuzele de rigoare pentru durata indelungata a gandirii.
Stiti cum se spune, e minunat ca oamenii gandesc, dar e extraordinar cand oamenii chiar gandesc ce spun si ce fac.

Ceasul al 11-lea

Nu-i de ras, dar nu m-am putut abtine. Cand ma gandesc cati bani primesc si cat de laudati sunt "marii jurnalisti" ai Romaniei, imi pare totul rupt de realitate si aruncat intr-o penibilitate absoluta. Totul insemnand eruptia acelui vulcan din Islanda, al carui nume nici macar nu-l pot copia corect, daramite sa-l pronunt. Acuma, toata atentia presei se indreapta asupra vulcanului vecin, Katla. Pai normal, ala micu' scuipa fum, acolo sa intrerupa traficul aerian, ala mare e mare si e rau de rau daca erupe. Si nu ma pot abtine sa nu dau citate:

"Pentru ca este un vulcan mai mare, Katla are si un potential de eruptie mai mare" sau "Nu intotdeauna vulcanii transmit semnalele precursoare inainte de a erupe. Uneori, pot erupe fara niciun avertisment". Cata informatie noua pe cm patrat!
Apoi vine un specialist, nu stiu de unde, si zice ca daca erupe cel mic, cel mare face la fel, ca exista nu stiu ce canale comune de magma. Apoi vine alt specialist, si chiar nu mai conteaza de unde, si zice ca nu existe cai de comunicare intre cel mic si cel mare si ca cel mare si-a facut de cap si singur. Si cand a erupt asta din urma in sec. XVIII (sper sa nu gresesc) au inghetat mai multe ape, culturi nexam etc.

Na-ti-o buna! Astia ne cred prosti. Dar daca stau sa ma gandesc mai bine, suntem chiar prosti. Adica ar trebui sa preluam din presa, cum o fi ea, scrisa, vazuta sau auzita, doar informatia bruta. Erupe un vulcan de dimensiuni mai mici, norul de cenusa aruncat in aer pluteste deasupra Europei. Daca erupe un vulcan mai mare, putem sa ne gandim si singuri ce se poate intampla.

Acum, ecologistii sunt tare fericiti. Oprirea traficului aerian a redus consistent poluarea. Si pe bune ca m-am pierdut: adica incalzirea globala este incetinita datorita consecintelor naturale ale eruptiei sau datorita consecintelor economice asupra infrastructurii?!

In modernitatea lui, Internetul nu-mi permite sa gasesc o insemnare a unui aristocrat din sec. XIX, care isi descria inflorirea gradinii inainte de eruptia vulcanului Katla, si ulterior pustietatea acesteia lasata in urma de norul de cenusa asternut pe pamant.

Nu mai conteaza ce zice presa. Pentru ca suntem atat de infimi, atat de ignoranti si atat de infumurati ca oameni, incat majoritatea dintre noi cred ca banii, afacerile, concediile, buna-stare te scapa de urmarile naturii. Pai cum sa nu rad?!

Atat de puternica si stapanitoare este Natura in creatia Domnului, incat ne atrage atentia asupra lucrurilor evidente. Suntem nimic in fata ei si ar trebui sa plecam capul. Doar Natura poate transforma minunatia de peisaj din poza de mai sus, vulcanul Katla, intr-o furie asupra a tot.

Si indiferent cat ne opunem si cat o distrugem si cat nu ne gandim la ea, Natura primeaza si va invinge. Pot sa existe nenumarate statii de monitorizare a activitatii vulcanice, a poluarii aerului, a cutremurului. Ceea ce se trebuie, se va intampla oricum. Ramane doar sa ne canalizam energiea asupra ceea ce trebuie si este cu adevarat important.

Va recomand cu tristete, din pacate, sa vedeti documentarul "Ceasul al 11-lea". Concluziile le gandeste fiecare.

Casa cu sapte frontoane - N.H.

"Casa cu sapte frontoane" de Nathaniel Hawthorne este o carte absolut uimitoare datorita descrierilor. Am citit-o pe vremea cand eram la Master si inca mai aveam timp pentru nimic.

De aceea m-am bucurat foarte mult cand am avut ocazia sa scriu o recenzie a acestei carti.

Recenzia a fost publicata ieri pe blogul anticariatului online, Coltul Colectionarului.

Aici aveti linkul: http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/casa-cu-sapte-frontoane-%E2%80%93-nathaniel-hawthorne/

Va doresc lectura placuta... si cine stie, poate veti citi si cartea :)

Omul rau

Omul rau este exteriorizarea luptelor interioare intre bine si rau. Omul rau poate fi analizat din doua perspective: cea cu intentie si cea fara intentie.

Omul care face rau intentionat trebuie sa fi pamitit ceva anume in trecutul vietilor sale. Pentru ca rautatea acerba nu vine din rautatile unei singure vieti. Si acest om priveste tot ceea ce face ca o stare de fapt, ca asa trebuie sa actioneze. Si daca cumva, printr-o anumita intamplare face bine, i se pare ca a facut ceva rau. De oamenii acestia ne ferim inertial, pentru ca am fost avertizati prin raul facut altora sau am simit acest lucru pe propria noastra piele.

Omul care face rau neintentionat se afla intr-o stare mai putin degradanta. Pentru ca isi vede propriul interes doar si uita pur si simplu ca mai exista si altii in jurul sau. Daca ramane prins in jocul negativ, se va transforma in omul care face rau intentionat.
Daca la un moment dat va realiza cat rau a facut, incarcarea constiintei sale este o pedeapsa mai mare decat orice Judecata de Apoi. Pentru ca nimic nu poate fi mai nefericit, decat seara, atunci cand incearca sa adoarma, sa il ajunga din urma faptele sale rele, constientizate.

Si iertarea sinelui e mult mai grea decat iertarea altora.

Asa ca trebuie sa invatam in primul rand sa-i iertam pe ceilalti orice ar fi facut. E greu, dar sentimentul e inaltator. Apoi sa ne iertam pe noi insine ca l-am judecat si ponegrit pe omul rau. La urma urmei e si el doar un om, ce-i drept foarte slab, daca luptele interioare nu si le poate controla si aluneca pe panta neagra a vietii sale. Iar, daca nu poate iesi din intunecimea lui, ramane un nefericit, care va plati in vietile viitoare inconstienta actiunilor rau-voite.

Invat ca fiecare lucru care ne inconjoara, fie acesta un pom, o floare, o piatra, un om, sa nu fie analizat din perspectiva exteriorului. Invat ca totul in jurul nostru are suflet, mai mult sau mai putin vizibil, mai mult sau mai putin fericit sau chinuit, si ca trebuie respectat.

Ca si baza de coloana din poza. A fost o coloana inalta. Si mecanismele macrocosmosului - vant, apa, soare - au transformat-o intr-o ruina. Ce suflet o fi inchis in microcosmosul din ea, asteptand sa se transforme in ultima farama de praf pierduta in vant, pregatindu-se pentru o viata viitoare in regretarea si meditatia sa asupra faptelor care l-au inchis in acea piatra ?!

Voi cat de des vedeti sufletele din jur?

P.S.: Baza de coloana se afla in cimitirul bisericii din Densus, langa o alee, sa poata fi vazuta de oricine urca spre biserica.