Expoziție fotografică Vlad Dumitrescu

Fragment (Dimineaţa cafelei cu gheaţă - 2013)

[...]

Ar fi trebuit să reclădească doar existenţa-i din această lume. Dar când între duritatea osului simţi zloata fermecată la rându-i de reîntregirea sufletului ce devenea tot mai palpabil între răsuflări, nu putu să nu gândească că poate era doar o poveste. Şi nu mai ştia a cui. Sau poate fusese a nimănui. Poate explodase între apusuri, între universuri paralele, care la rândul lor îşi aveau prefăcătoria sculptată-n ipocriţi. 

Câţi nu ştiu ce este o poveste... O cred doar înşirată-n rânduri infinite între coperţi uitate, abia o fantasmă dintr-o minte luminată, aşternută numai prin viziunea altora. 

Imaginaţie oprită în stadiul de cuvânt.

Dar povestea-i interminabilă nu cunoscuse graniţele lumilor şi nici a zeilor. Se desfătase din fiecare sămânţă de floare de fân şi se zbătuse între credinţe şi prejudecăţi. Se colorase din ierni nuanţând prin imaculat şi iad, se răsfirase-n curcubeul de după furtuni. Şi mai la urmă de tot recunoscuse în aceiaşi genunchi, pe care ar fi vrut să se sprijine acum, că fiecare linişte îşi are purgatoriul ei. 

[...]

Prin ochii mei...

Dacă ai vedea lumea prin ochii mei, te-ai întoarce undeva, pe unde paşii tăi de-acum nu au
mai călcat nicicând. Respiraţia te-ar putea purta către alte vieţi pe care nu ţi le mai aminteşti nici
măcar în visele inconştiente, spre zări ce nu au capăt.
Dacă ai vedea lumea cu ochii mei, paşi tăi nu ar mai porni spre drumurile-ţi pietruite. Ci am deschide arzând cu foc umil, tot alte căi, luminând cine-ştie câte vieţi, din vremuri de demult sau ce va să vină.
Dacă ai vedea lumea cu şi prin ochii mei, te-ai opri.
Dar, oare: Ai învăţa să nu mai fii?

Sursa foto: Acasă
Sursa text: Cafea cu gheață

Tic - Tac

 

...

Se obişnuiseră prin mişcările paralele cu ideea, că lumina se va stinge.

Şi la urma urmei oricum ea era paralela lor.

Căci nimic nu-şi întrepătrunde calea fără efortul asiduu al uneia dintre părţi.

Dacă efortul devine nefast, paralela se reface în mod irevocabil.

Există însă munci împletite, care se vor întrepătrunde suav şi lent cu flacăra, ce arde necontenit spre infinit.

Doar ca nu ne-am deschis spre a nu alege şi nici nu ne-am decis să aşteptăm.

Predestinarea a devenit doar o poveste din cărţi ezoterice, de prea demult neînţelese.

De ce să nu alegi, dacă poţi?! De ce să aştepţi, dacă nu vrei?!

E tocmai jocul care te închide dinspre lumea ta spre alte lumi....

Decizia e uriaşa concluzie a luptelor din căutări.
Sublimă e constatarea umilei fiinţe luminate:

Nu aleg.

Aştept.

...

Eu... Tu... Cine... mai ştie ...

Scriitorul căuta ...

Scriitorul căuta într-un sertar ...

Scriitorul căuta într-un sertar prăfuit ...

Scriitorul căuta într-un sertar prăfuit cu balamale scârţâind a plase de păianjen ce se desprindeau acut ...

Scriitorul căuta acut ...

Scriitorul căuta acut într-un sertar ...

Scriitorul căuta prăfuit într-un sertar scârţaind acut a desprinderi de balamale ...

Scriitorul prăfuit căuta acut ...

Într-un sertar scârţâia prăfuit, desprinzând plase de păianjen, stiloul ...

Scriitorul prăfuit căuta într-un sertar acut, printre plase de păianjen, stiloul ...

Stiloul acut căuta prăfuit dintr-un sertar scârţâind a plase de păianjen scriitorul ...

Scriitorul se lepădă de măruntaiele nevolniciei minţii lui ...

Stiloul prăfuit lepădă în mintea lui scriitorul acutizat de măruntaiele nevolniciei sale  ...

Scriitorul deveni una cu stiloul ...

Stiloul căuta ...

 *

Ar fi trebuit să fie altfel... cum altfel nu-ţi spune nimeni, doar că ar fi tebuit să fie altfel... Dar şi acesta e un fel de altfel până la urmă. Niciun stilou nu îţi garantează că nu va zgâria suprafaţa netedă, încrustându-i pentru o eternitate finită, patina personală. De altfel, niciun scriitor nu are pretenţia să dăinuiască în nemurire atâta vreme cât stiloul lui zgârie retina colii, fără cerneală.

Cândva, toate acestea contau. Acum stilourile se prefac că nu zgârie, iar suprafaţa netedă a colii se preface a tăcere. 

De ce oare? Nu era mai simplu ca stiloul să se lase învăluit în coconul păienjenilor din sertar? Cine a ţipat după el? Coala cea netedă sau cerneala scriitorului? Motivaţia ar fi simplă. Cineva s-a exprimat prin strigăt. Undeva, dintr-un ungher întunecat şi mult prea prăfuit, emoţiile au vrut neapărat să ia formă şi nu doar gând. Şi tocmai când credeai că cerneala aceea umedă, lucioasă, plină de vână şi vers va curge în râuri nesfârşite şi va încrusta suprafaţa netedă, timpul ţi-a pus un semn de oprire, lăsând în urmă puncte de suspensie.

Dar emoţiile tale ţipă în continuare. Nimeni nu le aude. Nici măcar tu, care încerci să le astupi gura cea mare cu preşul din sufragerie. Le sufoci în pahare pline de licori transparente. Le amesteci şi ameţeşti cu râsete zgomotoase şi zglobii, până când vei reuşi în final să le faci să tacă. Dar ele mocnesc...nu te vor lăsa niciodată să pui iaraşi stiloul printre păienjenii din sertar. Ţi-l vor scoate pe birou, sau pe masa din bucătărie, sau se vor coborî până într-atat încât îţi vor aduce cea mai buna prietenă la uşă, un cadou de ziua ta...un stilou.

Dar tu nu le auzi... În continuare crezi ca e doar imaginaţia ta....în schimb emoţiile tale nu vor obosi niciodată să îţi amărască fiinţa până când vei deveni suficient de iritată încât vei trânti sertarele. Vei arde toate colile. Vei rupe toate agendele. Vei şterge orice urmă a emoţiilor tale virtuale. Crezând obosită, că ai câştigat.

Iar seara, înainte să închizi triumfătoare ochii, ultima geană de lumină va scoate din ungherul dulapului tău de machiaje.....aparatul de pirogravat. Stiloul!

P.S: Nu a fost niciodată simplu sau motivant să arzi. Simplă, în lipsa sa de motivaţie, este certitudinea că nu te poate inspira doar ceva anume. Motivantă, în lipsa sa de simplitate, este certitudinea că inspiraţia mocneşte din mai multe suflete, ce ştiu cumva, indefinit şi infinit, să-ţi umple colile minţii, să te strige şi să te ardă până va rămâne doar imaginaţia.

Şi astfel, se adeveri pentru cine ştie a câta oară, dreptatea Anizaimei.

Legenda mărțișorului

Se spune că odată soarele a coborât pe pământ, luând chipul unui tânăr ca să participe la o horă dintr-un sat. Zmeul cel rău l-a răpit și l-a închis într-o temniță, provocând suferința întregii naturi. 

Așa că râurile au încetat să mai curgă, păsările să mai cânte... până nici copiii nu mai râdeau.
Într-un târziu, un voinic s-a hotărât să îl înfrunte pe zmeu și să elibereze soarele. a pornit la drum timp de 3 anotimpuri: vara, toamna și iarna. spre sfârșitul iernii, acesta a găsit castelul zmeului, l-a prococat la lupta și l-a învins.

Slăbit și grav ranit, tânărul a reușit să ajungă până la temnița soarelui, l-a eliberat, după care a murit, sângele acestuia curgând pe zăpada albă. soarele a urcat pe cer și a vestit venirea primăverii, umplând de fericire inimile pământenilor.

De atunci, tinerii împletesc doi ciucurași, unul alb și unul roșu, oferindu-i fetelor pe care le iubesc sau celor apropiați. roșul semnifică dragoste pentru tot ce este frumos, iar albul, sănătatea și puritatea ghiocelului, vestitorul primăverii :)

De câte ori, iubito... - Mihai Eminescu

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă - o pată;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

................................................................................

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunesc şi îngheţ,

Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

Poezia eminesciană nu e altceva decât o pledoarie pentru dezalienare. Pentru eliberarea individului şi a colectivităţii de orice servituţi. Premisa fiind identificarea contradicţiilor existenţiale, reductibile la schema bine-rău, la varianta posibil-imposibil, la cel a lui "a voi" şi " a putea". a avea conştiinţa limitelor şi a întrezări dincolo de ele continentul mirobolant al desluşirilor geometrizate cu ochiul fantasticului. 

Aurel Martin, despre Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889)

Sărbători fericite tuturor cititorilor mei şi nu numai

Oricât aş fi încercat în această perioadă să scriu câteva rânduri de sărbători, nu aş fi putut să mă exprim cu atâta simplitate cum am reuşit acum 17 ani. 

Se pare că acest text devine pentru mine o referinţă a inocenţei din lumile cu poveşti. Nu ştiu dacă ar trebui să regret sau nu modul de exprimare de atunci. Vizualizarea imaginilor descrise prin cuvinte nedezvoltate este la fel de vie ca şi cum timpul nu le-ar fi estompat. Se poate, deci, ca sufletul să nu îmbătrânească niciodată.

Sărbători fericite tuturor cititorilor mei şi nu numai. :)

Crăciun - 1995

Flori de gheaţă cerne Domnul

Dimineaţa, în Ajun.

Plini de nori e iarăşi cerul; 

Ninge peste al nost' cătun.

Bradul e împodobit!

Şi noi aşteptăm să vie,

Moş Crăciun, frumos gătit,

Cu daruri să ne-mbie.

Ninge cu flori albe de zăpadă; ninge cu sărbători, cu mese îmbelşugate, ninge cu brazi împodobiţi şi cadouri; ninge cu feţe vesele.

Sănii cu zurgălăi parcă zboară prin sat. Doar clopoţeii îi auzi şi-n urmă rămâne doar aburul cailor. Şi ninge iarăşi... Pe deal vezi copii la săniuş; pentru ei iarna înseamnă zăpadă; zăpada numai bucurii.

Şi ninge... În Ajun toată familia-i adunată în jurul sobei şi bunica citeşte din Cartea Crăciunului povestea unui prunc ce s-a născut în Israel. La geam sunt flori de gheaţă şi afară ninge. 

Şi-un înger dă vestea cea mare:

Că astăzi s-a născut Isus!

Şi se miră, fără de suflare,

Că tatăl e Domnul de Sus.

Într-adevăr, cu mulţi ani în urmă, Fecioara Maria năştea un prunc: Isus. În ieslea cea săracă s-a născut Isus, Fiul Domnului. Un înger a dat de veste tuturor şi o stea i-a călăuzit pe cei trei păstori. Cu daruri au venit la El, L-au preaslăvit, Lui s-au închinat. Bucuria naşterii acestui prunc e mare, căci El a venit să ne elibereze, să ia asupra Sa tot răul. Ave Mariei că L-a născut pe Isus Hristos, Ave Domnului căci este Fiul Lui, Ave Lui că a adus fericire. Bunica a terminat povestea şi începe alta. 

Ninge la fereastră şi în casa mea e fericire. Mama face cozonaci, tata împodobeşte bradul şi noi îl ajutăm. Un brad cu globuri care oglindeşte chipuri vesele, un brad cu dulciuri care aduce bucurii.

Noi tot în jurul sobei stăm şi bunica iar ne povesteşte, cum Moş Crăciun la noapte va veni, pe hoceag se va strecura, de funingine se va scutura, apoi tiptil, daruri sub brad va pune şi va pleca la alţi copii. Târziu, prin ninsoare îl vom vedea în sania lui trasă de reni. După povestea bunicii tata aprinde lumânări în brad. Ninge la fereastră şi-n casa mea e fericire.

În tindă apar colindători. Parcă-i uitasem. Cântecul bucură şi mai mult Crăciunul. Toate încep sub zăpezi, pe cărarea magilor, pe care calcă ei, însoţindu-şi zâmbetul cu un colind. Aşa e datina la noi în sat: să cântăm despre Isus, Maria, despre bradul cu lumânări, despre Moş Crăciun. După ce au colindat tata îi cinsteşte după obicei şi ei pleacă pe la alte case. Aşa e iarna la noi în sat: bat clopotele la biserică, colindători merg pe cărări şi Moş Crăciun cu sania lui aduce bucurie. Aşa e datina la noi în sat.

Păvază lumii - Sărbătoarea.

Că iar s-au închinat

Preasfintei-Sale, Născătoarea.

E iarnă şi clopotele bat.

Noi ne bucurăm, dar undeva pe acest pământ, într-o casă mică, dărăpănată, nici foc în vatră nu-i, darămite un brad cu lumânări. Totuşi Crăciunul le va aduce zâmbetul pe buze.

Şi azi e sărbătoare

Şi toţi s-au rugat.

Ninge cu flori albe,

E Crăciun la noi în sat.

RUGĂ

Doamne, te cunosc demult.
Şi mai demult
Mă rugam îngerilor.
Astăzi doar liniştea îmi aminteşte de ei. 
Căci Doamne, acum
Sufletul mi-e îmbătrânit 
De durerea unei lumi ce plânge...
Dar Tu îi iei în Raiul Tău
Pe cei drepţi.
Şi nu e drept. 
Doar eu ştiu că greşeşti?!
Dar Doamne, Tu-i gândeşti
Şi le clădeşti o soartă cruntă.
Şi ieri şi mâine am să stau
Să Te întreb plângând:
De ce nu-i iei în lumea Ta,
În lumea celor drepţi,
Pe cei care trăiesc,
Pe viii ce-au murit deja?

2001

BACH PENTRU COPII

O călătorie muzicală cu Quintessence Saxophone Quintet/ Germania

Centrul Cultural Reduta

str. Apollonia Hirscher nr.8

Joi, 20 decembrie 2012, ora 11 

 

Centrul Cultural German Brasov va invita la un concert de iarna pentru copii, sustinut de Cvintetul Quintessence Saxophone (Germania), la Centrul Cultural Reduta in data de 20 dec. 2012, ora 11.00.

Vor fi interpretate piese de J.S.Bach, prelucrate pentru saxofon. Impreuna cu copiii, ansamblul va porni intr-o calatorie in epoca barocului, fara a exclude insa prezentul. Astfel, Bach devine compozitor de jazz iar muzica lui primeste o infatisare pe care nici el insusi nu ar fi banuit-o.

Concertul se adreseaza copiilor cu varste de la 8 ani.

Biletele se gasesc la sediul Centrului Cultural German, str Lunga nr. 31 si costa 10 RON.

Pentru rezervari ne puteti suna la 0268-473.104.

Va asteptam cu drag!

[Anunţ preluat în totalitate de la Centrul Cultural German, Braşov]

Arta concediului

Cine ar fi crezut ca a şti să te bucuri de concediu poate deveni o artă? Arta de a-ţi controla simţurile într-atât de mult încât să te concentrezi asupra ta, bucurându-te de nimicuri, în esenţă de lucrurile simple.  

Acum, ce-i drept, învăluiţi în prea mult capitalism şi societate online, am cam uitat să ne desprindem de acestea şi să renunţăm măcar câteva ore la tehnicile de comunicare moderne.

Mă refer la a nu deschide pagina niciunei reţele de socializare şi a nu utiliza telefonul mobil decât în scopul numit exhaustiv „concediu”.

Habar nu am când am luat decizia „fără televizor” pe cât posibil, cu excepţia programelor de relaxare şi fără impunere a gândirii sau „o zi fără laptop”. Dar îmi dau eu seama, uitându-mă în urmă, că exerciţiul pe parcursul câtorva luni bune sau chiar mai mult de un an, dă roade cum se cuvine.

Astfel, concediul de vine o artă în toată măreţia termenului, cu paşi clari stabiliţi, care se urmează cu stricteţe, ca şi cum ar fi o reţetă de compunere absolută a vreunei opere.

Primul pas este de a planifica concediul. Se planifică din timp, în deplină conştienţă de efortul intelectual depus pentru muncă. Doar pentru a înţelege cât de importante sunt acele zile libere şi a le preţui cum trebuie. Este clar că nerăbdarea devine acut de enervantă, mai ales în ultima perioadă înainte, când se aglomerează toate, pentru că este absolut necesar să finalizezi tot ce se poate şi a te scuti ulterior de telefoanele ucigătoare de muncă, când nu ar trebui să fie muncă deloc.

În principiu planificarea se efectuează pentru câteva zile plus o jumătate de zi. Ziua respectivă jumătate muncă, jumătate concediu, este absolut esenţială. Deoarece mentalitatea de capitalist suferă un şoc când se trezeşte la jumătatea zilei în faţa biroului, căutându-şi cheile de la maşină, dându-şi seama că îi lipseşte laptopul şi că a uitat unde este telefonul de servici.

Este un şoc când te ajungi să te întrebi în acea jumătate zi ce să faci cu timpul TĂU. Şi apoi poţi să iei la rând cafenelele, întâlnindu-te cu persoane, care abia îţi aşteptau concediul, sau să te trânteşti agale pe canapea permiţîndu-ţi să gândeşti. Doar aşa pentru că poţi.

Când vine momentul de liberatate absolută este din nou, esenţial, să pleci. Oriunde şi cu orice fel de buget. Deoarece clipele tale, doar ale tale, nu se pot măsura în nicio unitate, darămite în bani. Se măsoară  în tine şi definiţia ta de a fi tu însuţi, cu gândurile tale şi înconjurat doar de ce îţi face plăcere.

Te urci la volan şi îţi însuşeşti plăcerea de a conduce, nu de a te grăbi. Te relaxezi pe măsură ce treci peste dungi negre şi albe şi după un timp mai vezi doar albul.

Apoi respiri în fiecare moment mai adânc, mai lin, mai clar. Te bucuri de fiecare nimic şi de fiecare pas pe care îl faci spre oriunde. Te laşi dus de val şi uiţi pentru câteva zile de tot. Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu niciun alt gând decât tu însuţi, în deplinătatea ta, de om, simplu, fără vreun fel de activitate impusă.

Deoarece viaţa se compune din echilibre formate doar de tine, tratate cu calm şi stăpânire atunci când îţi doreşti un moment de libertate.  Trebuie să îţi aduci aminte din vreme în vreme că lumea, în orice fel şi în orice formă, are nevoie de tine aşa cum eşti tu, liber şi gândind. Nu de un mecanism atent educat în societate, care prestează în principii structurale, fără se lua în calcul ca om. E nevoie de tine zâmbind, trăind, înconjurându-te de oameni, pe care să-i respecţi fără automatisme.

Oricum la un moment dat te vei întoarce în capitalism şi societate dând Cezarului, ce este al Cezarului, cu mai multă claritate şi optimism, ştiind că la capătul câtorva luni de muncă va urma o nouă libertate, numită concediu.

Iar dacă ai învăţat modalitatea perfectă de a-l planifica şi petrece, trezindu-ţi fiecare simţ amorţit de mersul societăţii, vei fi învăţat arta de trăi un pic mai mult din fericiri simple.

Pozele lui Vlad

Cine a văzut deja pozele lui Vlad ştie că "Privirile înăuntru" sunt mai pătrunzătoare din orice punct de vedere, nu doar atunci când le admirăm ca imagini de blog şi alte mijloace media, ci mai ales când se transformă într-o expoziţie. 

Să nu pierdem această ocazie a admiraţiei deosebite. Felicitări Vlad!

La cerere expresă...

La cerere expresă, o frântură din ce va urma, cu condiţia să nu existe întrebarea "când?", căci lucrurile bune nu se întâmplă nici când vrem noi, nici când vor alţii. Sunt orânduite de puteri mai mari, ce nu lasă loc de alte mersuri decât cele care trebuie. Iar răbdarea devine în acest sens cuvântul de ordine. 

De asemenea, corecturile pe text nu există până când nu se vor aduna rândurile în pagini frumos aranjate pentru cine ştie care editură.

Astfel, am găsit de cuviinţă să nu prezint rândurile de toamnă, care vor durea în toată frumuseţea lor, ci pe cele de primăvară care sper că vor deschide curiozităţi care vor rezista cine ştie până în care anotimp. Lectură plăcută!

Mă aştepta stând pe treptele casei, sprijinită într-un cot, în soarele dimineţii. Privea spre mine, în sus un pic chiorâş, absorbită de lumina soarelui sau poate de mine... Începusem să zâmbesc o dată cu acest gând. Mă privi în continuare, urmărindu-mi paşii, treaptă cu treaptă, până am ajuns lângă ea. Când m-am aşezat, fără niciun cuvânt mă îmbrăţişă.. nu ca altă dată, de dor şi în poveşti. Mă îmbrăţisă singură, cu tot corpul urlând parcă a... nu ştiu ce. Înţelesesem parcă tot şi nimic. Nici îmbrăţişarea mea nu era de dor şi ca altă dată. Înţelegea că înţelegeam doar o mică parte din întregul ei actual, că nu vroiam explicaţii anume, ci doar că îmi atinsesem scopul de o găsi, aşa cum era. Că pentru mine nu mai era loc de întors şi nici înainte nu ştiam cum va fi. Auzeam în jur tumult de primăvară, cu primele albine şi păsări prea vesele comparativ cu inexplicabilul nopţii dinainte. În priveliştea, care îmi părea total diferită faţă de ieri, când sosisem, îşi făcură apariţia doi fluturi, mici, albi-gălbui, zburând agale printre tufele de trandafiri care abia se trezeau în primăvară. O pufni râsul. Cum privirea mea era mai mult decât nelămurită, îmi spuse:

- Ştii, străbunica mea spunea că atunci când vezi doi fluturi alături primăvara, nu vei fi singur până în iarnă . Râdea într-o veselie obscură. Continuă, având parcă acelaşi timbru ca altă dată:

- Ce spui tu de un mic dejun în doi, departe de casa asta? Adică nu foarte departe... O sunăm pe tanti Maria să ne aştepte cu masa la casa din oraş.

Am dat aprobabor din cap:

- Şi nişte poveşti?

- Şi nişte poveşti.

Urcă rapid treptele, două câte două, trecu în fugă prin hol, şi intrând în sufragerie le strigă celorlalţi luându-şi cheile şi telefonul că o sa fie cu mine în oraş. În timp ce ne îndreptam pe aleea din faţa casei, spre parcare, se justifică:

- Nu că mi-ar cere ei mie socoteală, doar că mai ales în ultima vreme, trebuie să cam ştie pe unde sunt şi ce fac. Ei zic ca spre binele meu, eu mă simt prea dădăcită. Nu cred oricum, că mi-ar fi mai uşor fără ei, doar că sunt lucruri pe care le învăţ şi le fac singură. Poate că aşa trebuie.

În maşină nu vorbi sau poate că spusese ceva, din complezenţă doar. Eu îmi aminteam doar cum mă duceam mai demult oriunde îmi părea că ajunge în oraş, să o iau cu maşina şi să o duc acasă. Oricând se întoarcea în oraşul nostru, orice motive ar fi avut... mie îmi păreau scuze invocate doar ca să ne vedem. Îmi era drag de ea când o vedeam înainte să ajung, pe o margine de trotuar, zâmbind în praf, lângă veşnica valiză neagră cu o dungă verde închis. Mă aştepta neştiind de unde o să apar sau cum. Ştiam că pentru ea era important că vin să o iau, pentru mine era important că venea ea. Se urca în maşină cu un strop de fericire, aruncându-şi bagajul pe bancheta din spate, şi atunci ne zâmbeam fără să mai fie rost de cuvinte. Nu mai conta unde mergeam.

La fel ne zâmbirăm şi acum când am oprit în faţa casei de la oraş. Aşteptă pe trotuar, tot în praf, să vină tanti Maria să ne deschidă poarta. Tanti, la fel ca şi cu o zi înainte, veni spre noi în sorţul ei alb, ca laptele.

- Haideţi, copii, haideţi. Că trebuie să vă fie foame.

Am lasat-o să intre prima pe portiţa îngustă, nu de alta, dar braţele din jurul şorţului alb abia aşteptau să o primească. Pe obrazul Mariei se întrezări o lacrimă când oftă spunând:

- Va trece, căci toate se aşează într-un fel sau altul. 

Ne luă apoi pe fiecare de braţ şi ne conduse în casă. La o analiză mai atentă casa de la ţară îmi părea o copie la scară mult mai mare a celei de aici. Am intrat într-un fel de verandă, cu două fotolii împletite şi o masă la fel, asupra cărora pluteau perdelele în vântul dimineţii. A urmat un hol destul de lung, dar foarte îngust, şi abia în capătul celălalt mi-am dat seama că era îngust datorită rafturilor de lemn, transformate în bibliotecă. Căci şi aici era o bibliotecă din tavan până în podea, cu cărţi legate în acelaşi fel, cu însemnele familiei.

 *

Mă aprind în urma ta. În contradicţii inepuizabile, dezechilibrate şi turbate. Mă-nchin şi vântului şi ploii şi oamenilor noi. Căci dau crezare oricărei minciuni.