Antologia ”Cafea cu Gheață” - Autor Parmena Zirină

Mi s-a făcut sufletul azi mic, mic de tot, parcă ar fi vrut să se ascundă. 

E mare lucru să ajungi să-ți ții cartea în mână, așa ajunsă de dimineață, între două cafele și două ședințe de servici, adusă în prag de un curier tânăr, care habar nu avea ce livra și poate credea că doamna care tocmai îi deschisese ușa și semna avizul de primire, zâmbea larg, doar pentru el.

Cred că a fost unul dintre puținele momente din viața mea, când nu am mai avut cuvinte. Nici de zis și nici de scris.

Ce-i drept, într-o astfel de liniște memoria s-a pus în mișcare, și, în câteva frânturi de secundă, a adus înapoi toate momentele magice care au însoțit conceptul, de la idee până la cartea pe care o țineam strâns în brațe și al cărei miros de tiparniță se împrăștiase în toată casa.

Mi-a trebuit curaj să îmi dezvălui public ideile și l-am găsit. Mi-a trebuit încredere, pe care atunci când am pierdut-o sau pur și simplu am aruncat-o, mi-au adus-o alții înapoi. Și o doză de nebunie, care, slavă Domnului, pare a fi inepuizabilă în cazul meu.

Nu știu dacă acestea sunt sentimentele care îl încearcă pe scriitor atunci când își publică o carte. Știam doar că timpul nu se scurge înapoi și am încercat cât am putut de bine să trăiesc cu intensitate maximă fiecare etapă până azi. Mai grea a fost conștientizarea că în dreptul autorului s-a aliniat cuminte numele meu....

Starea mea până acum spre seară a fost cea a unui șoricel bleg, care nu știe nici încotro s-o apuce și nici ce îi rezervă viitorul. Aș putea spune că a fost un fel de bucurie din nimic, dar nu mai e valabilă această constatare. Am scris o carte. Și am mai și publicat-o.

Pe lista cu mulțumiri se află multă lume, iar cei care au susținut conceptul și pe mine, mai ales, din suflet, se știu și nu au nevoie de ilustrări suplimentare.

Am doar două mari regrete:

Că nu voi mai întâlni niciodată sentimentul resimțit când am terminat ultimul text din prima carte.

Că nu pot publica prima carte decât o singură dată.

Și să nu uit, în încheiere, să mulțumesc felinarelor. Metamorfoză mai frumoasă nu cred că voi reuși să mai cunosc în viața asta. 

Cartea se poate comanda aici:

 http://www.self-publishing.ro/index.php?r=book%2Fview&id=202  
sau prin telefon: Delia Petrescu: 0740.531.108

Violenţa ipocrită a unei culori inverse

Mai demult aveam scuze, insipide ce-i drept, pentru orice lipsă de imaginaţie. Cu motivaţii pentru pauze de scris, momentul de inexistenţă. Habar nu am ce să deriv acum. E ca şi cum aş fi suferit o resetare amnezică a tot ce aveam de gând să înşir printre şi în rânduri. Şi când reuşisem în ultimul zvâcnet de raţionament să strâng două, trei frânturi...  se prosti vremea.

Pornise ploaia de vreo oră şi câteva zile bune. Am perceput-o abia când am auzit undeva pe fundalul  melodiei lui Chilian despre frumuseţea unei zile de luni, scârţâitul defect al ştergătoarelor de parbriz. Ploua ud şi înceţoşat, în frig prea vremelnic.

Nu ştiam la ce să renunţ întâi, la pantofi sau la umbrelă, căci barometrul meu îi adora pe primii şi o respingea vehement pe cea din urmă. Ah, până şi nouă mea coafură fusese adaptată unei zile însorite de toamnă, n-avea niciun chef să se zbârlească în vântul dimineţii.

Am oprit la intersecţie. Se luptau madamele fără personalitate, dar corpuri văratice de invidiat, să mai arate ceva din frumuseţea lor trecătoare pe sub mantalele înfăşurate bine, dar încă nesigur, în jurul taliei. Tocurile se asfixiau în mâzga trecerilor de pieton şi claxoanele ameţite din cauciucurile de vară. Mi-am sprijinit capul în palma stângă, cu cotul înfipt în volan, admirând impropiu mediul în care încercam să avansez.

Doamne, lumea asta răsturnată a cui o fi, că a noastră sigur nu-i...

Trecu dimineaţa în refuzul ulterior la fel de vehement, ca şi al barometrului faţă de umbrelă, al provocării, să arunc măcar o privire pe geamul aburit pe interior şi atât de oripilat pe din-afară. Auzeam sporadic cuvinte din familia lui „a ninge”, pe care în vocabularul meu nu le regăseam, deşi încercasem să mi le reînsuşesc, măcar de dragul complezenţei.

La dracu cu prima zapadă. A, da, asta sigur nu-i a lui Dumnezeu, e venită din vreun iad răzbunător!

Că eu ştiam doar, din hipocampus, că întâi vine bruma să picteze uliţele şi apoi ploaia să spele culorile, pregătindu-şi frontul pentru imaculat. Nu albul să acopere ploaia în strada încă verde.  Ce culoare inversă mai e şi asta?! Şi rece mai ales. Nici măcar Zeul meu cretin nu ar fi putut să gândească o asemenea ipocrizie.

Mi-a trebuit o cantitate impresionabilă de curaj şi avânt infiltrat amar în plămâni să ies dintre betoane în seară. Pe jos mureau crengi cu frunze încă verzui în zloată ameţită, smulse cu sete din pomii ce parcă mai credeau în toamnă. Ce zbucium contrastant. Erau ninse toate dealurile crude. Şi pe străzi numai nebuni. Alergau dezorientaţi, alungând împrăştiat orice urmă de cerebralitate.

Ca şi vecinii mei, din blocul interminabil în norii negri de această dată, care tocmai azi se înghesuiau la lift. Aşa doar, ca să înjur contemplând revocabil treaptă cu treaptă dezordinea de afară.  De data asta nu mai aveam pe cine să dau vina, sigur omul de la meteo îşi demonstra poate pentru prima data inocenţa.

E prea devreme pentru vinuri fierte, doar viile gem sub zloată, încă neculese. Prea devreme pentru înghesuiri în cafenele cenuşii, în care timpul se numără nu doar prin calitatea companiei, ci şi cât va dura până ajungi şi îţi deşiri straturile de haine, să devii comod şi complezent, iar mai apoi să refaci tot ritualul de-a-ndoaselea. Mult prea devreme pentru lanţuri de fumuri neîntrerupte din acoperişele satelor. Şi da, prea timpuriu pentru întuneric atât de curând în zi.

Se pare că terminasem vremelnic cafeaua mea cu gheaţă, în speranţa, deşartă de acum, că-mi voi regăsi inspiraţiile în raiul anotimpului următor. Căci nici prin cap nu mi-ar fi trecut că iarna va viola atât de revoltător vara, ucigând cu o cruzime de-a dreptul neîntemeiată, graniţa care le despărţea în veşnicie: Toamna.

*

Şi când te gândeşti că îmi plăcea ploaia. Măruntă şi rece, care cădea prin noiembrie târziu, transformându-se sporadic în fulgi mici de nea, ce mai apoi încercau să acopere nişte vârfuri anoste de copaci dezveliţi. Şi mai îmi plăceau şi aburii respiraţiei ce se preschimbau în ceaţa toamnei din alte vremuri. Şi jarul în soba de teracotă, troznind a căldura din noi. Pe atunci deschideam foile albe şi le umpleam în neştire cu rânduri alese, nesocotind timpul.

Iubeam ploaia şi toamna şi focul.

Îndrăgeam secunda şi imaculatul.

Acum m-am pierdut în prima zăpadă, răsfrântă înfrigurat deasupra pomilor încă nedezbrăcaţi.

Îndrăgosteşte-te de o proastă!

Ieși la întâlniri cu o fată care nu citește.  Caut-o într-un cotlon cât mai ascuns al unei bodegi de duzină. Găsește-o înconjurată de fum, mirosind a alcool și luminată de diversele culori ale globului de discotecă. Oriunde o găsești, găsește-o zâmbind. Asigură-te că persistă atunci când oamenii care vorbesc cu ea se uită în altă parte. Deschide discuția cu ea, folosindu-te de trivialități nonsentimentale. Folosește replici de agățat. Scoate-o afară când noaptea este în toi. Ignoră atingerea oboselii. Sărut-o în ploaie sub lumina slabă a unui bec stradal, pentru că ai văzut asta într-un film. Fă o remarcă la lipsa de semnificație a acestui lucru. Du-o în apartamentul tău. Termină seara făcând dragoste. Fă dragoste cu ea!

Lasă “contractul” pe care l-ai scris nerăbdător să evolueze încet și neconfortabil într-o relație. Găsește puncte comune și interese pe care le împărtășiți, cum ar fi sushi sau muzica folk. Construiește un bastion indestructibil pe fundația asta! Apoi, fă-l un bastion sacru. Retrage-te sub umbrela sa protectoare ori de câte ori aerul devine apăsător sau serile prea lungi. Vorbește cu ea despre “nimic”. Gândește puțin. Lasă lunile să treacă neobservate. Roag-o să se mute la tine. Las-o să redecoreze. Intră în certuri despre lucruri minuscule, cum ar fi faptul că perdeaua de la duș trebuie să rămână naibii trasă ca să nu mucegăiască. Lasă un an să treacă neobservat.

Îți dai seama că ar trebui, cel mai probabil, să te însori, pentru că altfel vei fi pierdut o grămadă de timp aiurea. Du-o la cină, la un restaurant situat la etajul 45 al unui zgârie nori, un restaurant care depășește cu mult mijloacele tale financiare. Asigură-te că ai și o priveliște bună a orașului. Mielușește, cere-I chelnerului să îi aducă un pahar de șampanie cu un inel în el. Când îl observă, cere-o cu tot entuziasmul de care dispui și cu toată sinceritatea pe care o storci din tine. Nu te îngrijora prea tare, dacă vei simți că inima ta tocmai a trecut printr-un panou de sticlă. Totodata, nu fi îngrijorat nici dacă nu simți nimic. Dacă sunt aplauze, lasă-le să fie. Dacă plânge, zâmbește ca și cum nu ai fi fost niciodată mai fericit. Dacă nu plânge, tu zâmbește la fel de tare.

Lasă anii să treacă, nebăgați în seama. Fă-ți o carieră, ia-ți un job. Cumpără o casă. Fă și doi copii. Încearcă să îi crești cât mai bine. Eșuează frecvent. Cazi într-o indiferență plictisită. Cazi într-o tristețe indiferentă. Ai o criză a vârstei mijlocii. Pune-ți întrebări asupra nerealizărilor tale. Simte-te uneori mulțumit, dar de cele mai multe ori gol pe dinăuntru. Simte-te, în timpul plimbărilor, ca și cum nu te-ai mai întoarce din drum sau ca și cum ai putea să te lași purtat de vânt. Contractează o boală terminală. Mori, dar doar după ce observi că fata care nu citește nu ți-a făcut niciodată inima să tresară cu vreo pasiune semnificativă, că nimeni nu va scrie o poveste despre viața voastră, că și ea va muri, cu un mic regret că nimic nu s-a ales de capacitatea ei de a iubi.

Fă toate astea, dracului, pentru că nimic nu e mai tâmpit pe lume decât o fată care citește. Fă-o, îți spun, pentru că o viață în purgatoriu este mai bună decât o viață în iad. Fă-o, pentru că o fată care citește este în posesia unui vocabular care poate descrie nemulțumirea amorfă a unei vieți neîmplinite – un vocabular care  explică frumusețea lumii și o face o necesitate accesibilă, în loc de o minunăție extraterestră. O fată care citește pune stăpânire pe un vocabular care distinge între frumoasa și urâta retorică a cuiva care nu o poate iubi, și disperarea nearticulată a cuiva care o iubește prea mult. Un vocabular, la naiba, care face din gândirea mea sofisticată, un truc ieftin.

Fă-o, pentru că o fata care citește înțelege sintaxa. Literatura a învățat-o că momentele de tandrețe vin la intervale sporadice și previzibile. O fată care citește stie că viața nu este un drum drept; ea știe, și pe bună dreptate cere, ca fericirea să vină în tandem cu dezamăgirea. O fată care și-a citit sintaxa simte pauzele neregulate – legate de minciuni. O fată care citește percepe diferența între un moment părintesc de furie și obiceiurile cuiva al cărui cinism amar va merge mai departe de orice simț al dreptății sau mai departe de orice scop, mai departe decât momentul în care ea și-a pus lucrurile într-o valiză și a spus un “ADIO” îndoielnic și a decis că eu sunt o elipsă și nu un ciclu.

Fii cu o fată care nu citește, pentru că fata care citește cunoaște importanța intrigii. Ea poate să traseze granițele prologului și să ascută crestele climaxului. Le simte în ea. Dar, deasupra altor lucruri, o fată care citește cunoaște semnificația unui sfârșit. Ea este conștientă de sfârșit. A spus adio miilor de eroi, cu doar o grimasă de tristețe. Așa că nu spera la mai mult!

Nu fi cu o fată care citește, pentru că sunt povestitoare. O să fii cu Joyce, cu Nabokov, cu Woolf. Tu, cea din bibliotecă, cea de pe platforma de la metrou, cea din colțul cafenelei, cea din fața ferestrei. Tu, cea care îmi faci viața atât de a dracului. Tu, fata care citești, mă faci să vreau să fiu tot ce nu sunt. Dar sunt slab și te voi dezamăgi, pentru că tu ai visat la cineva care e mai bun decât sunt eu. Nu vei accepta viața despre care ți-am vorbit la începutul piesei. Tu vei accepta doar pasiunea, perfecțiunea și o viată demnă de povestit. Nimic mai puțin. 

Deci, la naiba cu tine, fată care citești. Urcă-te în următorul tren și ia-l și pe Hemingway cu tine. Sau, poate, stai și salvează-mi viața!

[Autor Charles Wranke - Tradus şi Publicat de Florin Răvdan pe august 4, 2013 în Cu si despre dragoste ] 

P.S.: Text demenţial, scris deosebit de simplu si plin de adevăr. Osciliaţia e iminentă: Să mai citim sau...

Expoziție fotografică Vlad Dumitrescu

Fragment (Dimineaţa cafelei cu gheaţă - 2013)

[...]

Ar fi trebuit să reclădească doar existenţa-i din această lume. Dar când între duritatea osului simţi zloata fermecată la rându-i de reîntregirea sufletului ce devenea tot mai palpabil între răsuflări, nu putu să nu gândească că poate era doar o poveste. Şi nu mai ştia a cui. Sau poate fusese a nimănui. Poate explodase între apusuri, între universuri paralele, care la rândul lor îşi aveau prefăcătoria sculptată-n ipocriţi. 

Câţi nu ştiu ce este o poveste... O cred doar înşirată-n rânduri infinite între coperţi uitate, abia o fantasmă dintr-o minte luminată, aşternută numai prin viziunea altora. 

Imaginaţie oprită în stadiul de cuvânt.

Dar povestea-i interminabilă nu cunoscuse graniţele lumilor şi nici a zeilor. Se desfătase din fiecare sămânţă de floare de fân şi se zbătuse între credinţe şi prejudecăţi. Se colorase din ierni nuanţând prin imaculat şi iad, se răsfirase-n curcubeul de după furtuni. Şi mai la urmă de tot recunoscuse în aceiaşi genunchi, pe care ar fi vrut să se sprijine acum, că fiecare linişte îşi are purgatoriul ei. 

[...]

Prin ochii mei...

Dacă ai vedea lumea prin ochii mei, te-ai întoarce undeva, pe unde paşii tăi de-acum nu au
mai călcat nicicând. Respiraţia te-ar putea purta către alte vieţi pe care nu ţi le mai aminteşti nici
măcar în visele inconştiente, spre zări ce nu au capăt.
Dacă ai vedea lumea cu ochii mei, paşi tăi nu ar mai porni spre drumurile-ţi pietruite. Ci am deschide arzând cu foc umil, tot alte căi, luminând cine-ştie câte vieţi, din vremuri de demult sau ce va să vină.
Dacă ai vedea lumea cu şi prin ochii mei, te-ai opri.
Dar, oare: Ai învăţa să nu mai fii?

Sursa foto: Acasă
Sursa text: Cafea cu gheață

Tic - Tac

 

...

Se obişnuiseră prin mişcările paralele cu ideea, că lumina se va stinge.

Şi la urma urmei oricum ea era paralela lor.

Căci nimic nu-şi întrepătrunde calea fără efortul asiduu al uneia dintre părţi.

Dacă efortul devine nefast, paralela se reface în mod irevocabil.

Există însă munci împletite, care se vor întrepătrunde suav şi lent cu flacăra, ce arde necontenit spre infinit.

Doar ca nu ne-am deschis spre a nu alege şi nici nu ne-am decis să aşteptăm.

Predestinarea a devenit doar o poveste din cărţi ezoterice, de prea demult neînţelese.

De ce să nu alegi, dacă poţi?! De ce să aştepţi, dacă nu vrei?!

E tocmai jocul care te închide dinspre lumea ta spre alte lumi....

Decizia e uriaşa concluzie a luptelor din căutări.
Sublimă e constatarea umilei fiinţe luminate:

Nu aleg.

Aştept.

...

Eu... Tu... Cine... mai ştie ...

Scriitorul căuta ...

Scriitorul căuta într-un sertar ...

Scriitorul căuta într-un sertar prăfuit ...

Scriitorul căuta într-un sertar prăfuit cu balamale scârţâind a plase de păianjen ce se desprindeau acut ...

Scriitorul căuta acut ...

Scriitorul căuta acut într-un sertar ...

Scriitorul căuta prăfuit într-un sertar scârţaind acut a desprinderi de balamale ...

Scriitorul prăfuit căuta acut ...

Într-un sertar scârţâia prăfuit, desprinzând plase de păianjen, stiloul ...

Scriitorul prăfuit căuta într-un sertar acut, printre plase de păianjen, stiloul ...

Stiloul acut căuta prăfuit dintr-un sertar scârţâind a plase de păianjen scriitorul ...

Scriitorul se lepădă de măruntaiele nevolniciei minţii lui ...

Stiloul prăfuit lepădă în mintea lui scriitorul acutizat de măruntaiele nevolniciei sale  ...

Scriitorul deveni una cu stiloul ...

Stiloul căuta ...

 *

Ar fi trebuit să fie altfel... cum altfel nu-ţi spune nimeni, doar că ar fi tebuit să fie altfel... Dar şi acesta e un fel de altfel până la urmă. Niciun stilou nu îţi garantează că nu va zgâria suprafaţa netedă, încrustându-i pentru o eternitate finită, patina personală. De altfel, niciun scriitor nu are pretenţia să dăinuiască în nemurire atâta vreme cât stiloul lui zgârie retina colii, fără cerneală.

Cândva, toate acestea contau. Acum stilourile se prefac că nu zgârie, iar suprafaţa netedă a colii se preface a tăcere. 

De ce oare? Nu era mai simplu ca stiloul să se lase învăluit în coconul păienjenilor din sertar? Cine a ţipat după el? Coala cea netedă sau cerneala scriitorului? Motivaţia ar fi simplă. Cineva s-a exprimat prin strigăt. Undeva, dintr-un ungher întunecat şi mult prea prăfuit, emoţiile au vrut neapărat să ia formă şi nu doar gând. Şi tocmai când credeai că cerneala aceea umedă, lucioasă, plină de vână şi vers va curge în râuri nesfârşite şi va încrusta suprafaţa netedă, timpul ţi-a pus un semn de oprire, lăsând în urmă puncte de suspensie.

Dar emoţiile tale ţipă în continuare. Nimeni nu le aude. Nici măcar tu, care încerci să le astupi gura cea mare cu preşul din sufragerie. Le sufoci în pahare pline de licori transparente. Le amesteci şi ameţeşti cu râsete zgomotoase şi zglobii, până când vei reuşi în final să le faci să tacă. Dar ele mocnesc...nu te vor lăsa niciodată să pui iaraşi stiloul printre păienjenii din sertar. Ţi-l vor scoate pe birou, sau pe masa din bucătărie, sau se vor coborî până într-atat încât îţi vor aduce cea mai buna prietenă la uşă, un cadou de ziua ta...un stilou.

Dar tu nu le auzi... În continuare crezi ca e doar imaginaţia ta....în schimb emoţiile tale nu vor obosi niciodată să îţi amărască fiinţa până când vei deveni suficient de iritată încât vei trânti sertarele. Vei arde toate colile. Vei rupe toate agendele. Vei şterge orice urmă a emoţiilor tale virtuale. Crezând obosită, că ai câştigat.

Iar seara, înainte să închizi triumfătoare ochii, ultima geană de lumină va scoate din ungherul dulapului tău de machiaje.....aparatul de pirogravat. Stiloul!

P.S: Nu a fost niciodată simplu sau motivant să arzi. Simplă, în lipsa sa de motivaţie, este certitudinea că nu te poate inspira doar ceva anume. Motivantă, în lipsa sa de simplitate, este certitudinea că inspiraţia mocneşte din mai multe suflete, ce ştiu cumva, indefinit şi infinit, să-ţi umple colile minţii, să te strige şi să te ardă până va rămâne doar imaginaţia.

Şi astfel, se adeveri pentru cine ştie a câta oară, dreptatea Anizaimei.

Legenda mărțișorului

Se spune că odată soarele a coborât pe pământ, luând chipul unui tânăr ca să participe la o horă dintr-un sat. Zmeul cel rău l-a răpit și l-a închis într-o temniță, provocând suferința întregii naturi. 

Așa că râurile au încetat să mai curgă, păsările să mai cânte... până nici copiii nu mai râdeau.
Într-un târziu, un voinic s-a hotărât să îl înfrunte pe zmeu și să elibereze soarele. a pornit la drum timp de 3 anotimpuri: vara, toamna și iarna. spre sfârșitul iernii, acesta a găsit castelul zmeului, l-a prococat la lupta și l-a învins.

Slăbit și grav ranit, tânărul a reușit să ajungă până la temnița soarelui, l-a eliberat, după care a murit, sângele acestuia curgând pe zăpada albă. soarele a urcat pe cer și a vestit venirea primăverii, umplând de fericire inimile pământenilor.

De atunci, tinerii împletesc doi ciucurași, unul alb și unul roșu, oferindu-i fetelor pe care le iubesc sau celor apropiați. roșul semnifică dragoste pentru tot ce este frumos, iar albul, sănătatea și puritatea ghiocelului, vestitorul primăverii :)

De câte ori, iubito... - Mihai Eminescu

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă - o pată;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

................................................................................

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunesc şi îngheţ,

Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

Poezia eminesciană nu e altceva decât o pledoarie pentru dezalienare. Pentru eliberarea individului şi a colectivităţii de orice servituţi. Premisa fiind identificarea contradicţiilor existenţiale, reductibile la schema bine-rău, la varianta posibil-imposibil, la cel a lui "a voi" şi " a putea". a avea conştiinţa limitelor şi a întrezări dincolo de ele continentul mirobolant al desluşirilor geometrizate cu ochiul fantasticului. 

Aurel Martin, despre Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889)

Sărbători fericite tuturor cititorilor mei şi nu numai

Oricât aş fi încercat în această perioadă să scriu câteva rânduri de sărbători, nu aş fi putut să mă exprim cu atâta simplitate cum am reuşit acum 17 ani. 

Se pare că acest text devine pentru mine o referinţă a inocenţei din lumile cu poveşti. Nu ştiu dacă ar trebui să regret sau nu modul de exprimare de atunci. Vizualizarea imaginilor descrise prin cuvinte nedezvoltate este la fel de vie ca şi cum timpul nu le-ar fi estompat. Se poate, deci, ca sufletul să nu îmbătrânească niciodată.

Sărbători fericite tuturor cititorilor mei şi nu numai. :)

Crăciun - 1995

Flori de gheaţă cerne Domnul

Dimineaţa, în Ajun.

Plini de nori e iarăşi cerul; 

Ninge peste al nost' cătun.

Bradul e împodobit!

Şi noi aşteptăm să vie,

Moş Crăciun, frumos gătit,

Cu daruri să ne-mbie.

Ninge cu flori albe de zăpadă; ninge cu sărbători, cu mese îmbelşugate, ninge cu brazi împodobiţi şi cadouri; ninge cu feţe vesele.

Sănii cu zurgălăi parcă zboară prin sat. Doar clopoţeii îi auzi şi-n urmă rămâne doar aburul cailor. Şi ninge iarăşi... Pe deal vezi copii la săniuş; pentru ei iarna înseamnă zăpadă; zăpada numai bucurii.

Şi ninge... În Ajun toată familia-i adunată în jurul sobei şi bunica citeşte din Cartea Crăciunului povestea unui prunc ce s-a născut în Israel. La geam sunt flori de gheaţă şi afară ninge. 

Şi-un înger dă vestea cea mare:

Că astăzi s-a născut Isus!

Şi se miră, fără de suflare,

Că tatăl e Domnul de Sus.

Într-adevăr, cu mulţi ani în urmă, Fecioara Maria năştea un prunc: Isus. În ieslea cea săracă s-a născut Isus, Fiul Domnului. Un înger a dat de veste tuturor şi o stea i-a călăuzit pe cei trei păstori. Cu daruri au venit la El, L-au preaslăvit, Lui s-au închinat. Bucuria naşterii acestui prunc e mare, căci El a venit să ne elibereze, să ia asupra Sa tot răul. Ave Mariei că L-a născut pe Isus Hristos, Ave Domnului căci este Fiul Lui, Ave Lui că a adus fericire. Bunica a terminat povestea şi începe alta. 

Ninge la fereastră şi în casa mea e fericire. Mama face cozonaci, tata împodobeşte bradul şi noi îl ajutăm. Un brad cu globuri care oglindeşte chipuri vesele, un brad cu dulciuri care aduce bucurii.

Noi tot în jurul sobei stăm şi bunica iar ne povesteşte, cum Moş Crăciun la noapte va veni, pe hoceag se va strecura, de funingine se va scutura, apoi tiptil, daruri sub brad va pune şi va pleca la alţi copii. Târziu, prin ninsoare îl vom vedea în sania lui trasă de reni. După povestea bunicii tata aprinde lumânări în brad. Ninge la fereastră şi-n casa mea e fericire.

În tindă apar colindători. Parcă-i uitasem. Cântecul bucură şi mai mult Crăciunul. Toate încep sub zăpezi, pe cărarea magilor, pe care calcă ei, însoţindu-şi zâmbetul cu un colind. Aşa e datina la noi în sat: să cântăm despre Isus, Maria, despre bradul cu lumânări, despre Moş Crăciun. După ce au colindat tata îi cinsteşte după obicei şi ei pleacă pe la alte case. Aşa e iarna la noi în sat: bat clopotele la biserică, colindători merg pe cărări şi Moş Crăciun cu sania lui aduce bucurie. Aşa e datina la noi în sat.

Păvază lumii - Sărbătoarea.

Că iar s-au închinat

Preasfintei-Sale, Născătoarea.

E iarnă şi clopotele bat.

Noi ne bucurăm, dar undeva pe acest pământ, într-o casă mică, dărăpănată, nici foc în vatră nu-i, darămite un brad cu lumânări. Totuşi Crăciunul le va aduce zâmbetul pe buze.

Şi azi e sărbătoare

Şi toţi s-au rugat.

Ninge cu flori albe,

E Crăciun la noi în sat.

RUGĂ

Doamne, te cunosc demult.
Şi mai demult
Mă rugam îngerilor.
Astăzi doar liniştea îmi aminteşte de ei. 
Căci Doamne, acum
Sufletul mi-e îmbătrânit 
De durerea unei lumi ce plânge...
Dar Tu îi iei în Raiul Tău
Pe cei drepţi.
Şi nu e drept. 
Doar eu ştiu că greşeşti?!
Dar Doamne, Tu-i gândeşti
Şi le clădeşti o soartă cruntă.
Şi ieri şi mâine am să stau
Să Te întreb plângând:
De ce nu-i iei în lumea Ta,
În lumea celor drepţi,
Pe cei care trăiesc,
Pe viii ce-au murit deja?

2001

BACH PENTRU COPII

O călătorie muzicală cu Quintessence Saxophone Quintet/ Germania

Centrul Cultural Reduta

str. Apollonia Hirscher nr.8

Joi, 20 decembrie 2012, ora 11 

 

Centrul Cultural German Brasov va invita la un concert de iarna pentru copii, sustinut de Cvintetul Quintessence Saxophone (Germania), la Centrul Cultural Reduta in data de 20 dec. 2012, ora 11.00.

Vor fi interpretate piese de J.S.Bach, prelucrate pentru saxofon. Impreuna cu copiii, ansamblul va porni intr-o calatorie in epoca barocului, fara a exclude insa prezentul. Astfel, Bach devine compozitor de jazz iar muzica lui primeste o infatisare pe care nici el insusi nu ar fi banuit-o.

Concertul se adreseaza copiilor cu varste de la 8 ani.

Biletele se gasesc la sediul Centrului Cultural German, str Lunga nr. 31 si costa 10 RON.

Pentru rezervari ne puteti suna la 0268-473.104.

Va asteptam cu drag!

[Anunţ preluat în totalitate de la Centrul Cultural German, Braşov]

Arta concediului

Cine ar fi crezut ca a şti să te bucuri de concediu poate deveni o artă? Arta de a-ţi controla simţurile într-atât de mult încât să te concentrezi asupra ta, bucurându-te de nimicuri, în esenţă de lucrurile simple.  

Acum, ce-i drept, învăluiţi în prea mult capitalism şi societate online, am cam uitat să ne desprindem de acestea şi să renunţăm măcar câteva ore la tehnicile de comunicare moderne.

Mă refer la a nu deschide pagina niciunei reţele de socializare şi a nu utiliza telefonul mobil decât în scopul numit exhaustiv „concediu”.

Habar nu am când am luat decizia „fără televizor” pe cât posibil, cu excepţia programelor de relaxare şi fără impunere a gândirii sau „o zi fără laptop”. Dar îmi dau eu seama, uitându-mă în urmă, că exerciţiul pe parcursul câtorva luni bune sau chiar mai mult de un an, dă roade cum se cuvine.

Astfel, concediul de vine o artă în toată măreţia termenului, cu paşi clari stabiliţi, care se urmează cu stricteţe, ca şi cum ar fi o reţetă de compunere absolută a vreunei opere.

Primul pas este de a planifica concediul. Se planifică din timp, în deplină conştienţă de efortul intelectual depus pentru muncă. Doar pentru a înţelege cât de importante sunt acele zile libere şi a le preţui cum trebuie. Este clar că nerăbdarea devine acut de enervantă, mai ales în ultima perioadă înainte, când se aglomerează toate, pentru că este absolut necesar să finalizezi tot ce se poate şi a te scuti ulterior de telefoanele ucigătoare de muncă, când nu ar trebui să fie muncă deloc.

În principiu planificarea se efectuează pentru câteva zile plus o jumătate de zi. Ziua respectivă jumătate muncă, jumătate concediu, este absolut esenţială. Deoarece mentalitatea de capitalist suferă un şoc când se trezeşte la jumătatea zilei în faţa biroului, căutându-şi cheile de la maşină, dându-şi seama că îi lipseşte laptopul şi că a uitat unde este telefonul de servici.

Este un şoc când te ajungi să te întrebi în acea jumătate zi ce să faci cu timpul TĂU. Şi apoi poţi să iei la rând cafenelele, întâlnindu-te cu persoane, care abia îţi aşteptau concediul, sau să te trânteşti agale pe canapea permiţîndu-ţi să gândeşti. Doar aşa pentru că poţi.

Când vine momentul de liberatate absolută este din nou, esenţial, să pleci. Oriunde şi cu orice fel de buget. Deoarece clipele tale, doar ale tale, nu se pot măsura în nicio unitate, darămite în bani. Se măsoară  în tine şi definiţia ta de a fi tu însuţi, cu gândurile tale şi înconjurat doar de ce îţi face plăcere.

Te urci la volan şi îţi însuşeşti plăcerea de a conduce, nu de a te grăbi. Te relaxezi pe măsură ce treci peste dungi negre şi albe şi după un timp mai vezi doar albul.

Apoi respiri în fiecare moment mai adânc, mai lin, mai clar. Te bucuri de fiecare nimic şi de fiecare pas pe care îl faci spre oriunde. Te laşi dus de val şi uiţi pentru câteva zile de tot. Te trezeşti în fiecare dimineaţă cu niciun alt gând decât tu însuţi, în deplinătatea ta, de om, simplu, fără vreun fel de activitate impusă.

Deoarece viaţa se compune din echilibre formate doar de tine, tratate cu calm şi stăpânire atunci când îţi doreşti un moment de libertate.  Trebuie să îţi aduci aminte din vreme în vreme că lumea, în orice fel şi în orice formă, are nevoie de tine aşa cum eşti tu, liber şi gândind. Nu de un mecanism atent educat în societate, care prestează în principii structurale, fără se lua în calcul ca om. E nevoie de tine zâmbind, trăind, înconjurându-te de oameni, pe care să-i respecţi fără automatisme.

Oricum la un moment dat te vei întoarce în capitalism şi societate dând Cezarului, ce este al Cezarului, cu mai multă claritate şi optimism, ştiind că la capătul câtorva luni de muncă va urma o nouă libertate, numită concediu.

Iar dacă ai învăţat modalitatea perfectă de a-l planifica şi petrece, trezindu-ţi fiecare simţ amorţit de mersul societăţii, vei fi învăţat arta de trăi un pic mai mult din fericiri simple.