Avusese Crinul atâta răbdare cât nu avusesem eu probabil în multe
vieţi răsfirate la un loc.
Şi se gândise Crinul să-mi dea o lecţie tocmai când îmi pierdusem orice fel
de răbdare, orice fel de scop şi ţintă, orice fel de umbre, orice fel de
imaginaţii.
Crinul are şi el o poveste destul de lungă. Îl cunoscusem o dată cu mutarea
mea la Braşov, atunci când îi văzusem prima dată frunzele firave, răsfirate pe
un pervaz prăfuit într-o încăpere rece, care urma să devină sala noastră de
şedinţe. O dată cu mutarea mea venise şi vremea mutării lui, într-un ghiveci
alb cu pământ proaspăt şi negru, care lăsa loc de inspiraţii. Stătuse el în
frunze multă vreme, până când ne adunarăm în biroul respectiv mai multe
personalităţi compatibile cu firavul Crin. Şi din minunatele lui frunze
răsăriră multe, multe flori portocalii aprinse, atât de multe, parcă pentru
fiecare dintre noi.
Evident că el crescuse atât de mult în pământul lui negru şi proaspăt încât
veni vremea împărţirii. Şi astfel am primit şi eu trei frunze firave, într-un
ghiveci vechi de lut, mai vechi decât mi-aş fi putut aduce aminte.
A durat aproape 2 ani şi ceva, acest „ceva” fiind irelevant de mult,
perioadă în care nu văzusem mai mult de cinci frunze in ghiveci. Firave,
firave, precum firul de nisip pierdut în briză. Evident, că o dată cu venirea
acestei ierni, când a trebuit să-l mut din balcon în locul lui de iarnă, din
bibliotecă, îl ameninţasem în gând, că la primăvară îl mut la ţară.
Mi-o fi auzit el gândul sau nu... Nu ştiu. Doar că la câteva zile după
această subtilă ameninţare am zărit ceva verde crud, răsărind din abur de
pământ de ţară închis în ghiveci de lut. Mi se oprise respiraţia în absolută
uimire şi întrebare.. oare ce să fie???
După şi mai multă răbdare cultivată cu greu şi în mod nefast, crescu
verdeaţa într-un boboc mic, dar sublim. Nu şi-ar putea închipui nimeni starea mea din cele câteva zile până crescu bobocul. Era o inerţie
cumulată din răbdările lui de peste ani, cu inspirări de verde tot mai închis
până la explozia mirifică de portocaliu aprins.
Se desfăcu în patru flori mari, atât de mari, încât ar fi putut cuprinde
toate lumile mele. Atât de răbdător îmi arătase el că răbdarea nu se
dobândeşte, doar se cultivă, că trebuie să o caut exact în momentele
inexistenţei ei. Răbdarea părea a fi în mine un foc, precum pasiunea.
Trecătoare. Dar mă învaţă Crinul şi acum, când îmi împrăştie în sufragerie
petale de portocaliu pierdut, că răbdarea se trage din pământuri negre,
inspirate, că răbdarea există încă din vremuri din lut.
Răbdarea aduce cu ea linişti controlate pe drumuri îndelungate şi grele,
iar atunci când ea consideră îţi dăruieşte fapte nemaigândite, cum ar fi o
floare de crin, portocaliu, crescută din verde aprins, atunci când niciun gând
nu o mai aştepta.
