De la mare am plecat la munte. Si culmea, muntii erau langa mare. Nu ca in strainatate, in anumite locuri, unde valurile se izbesc de stancile unor munti, care cateva mii de metri mai sus sunt acoperitede zapada. Sa zicem foarte aproape de mare, unii numesc aceste locuri Podis, noi le spunem pe romaneste Muntii Dobrogei. Nu au decat un pic mai putin de 500 de metri inaltime, dar faptul ca rocile lor existau acum 1,6 miliarde de ani conteaza mai mult decat orice masura.
Si, Doamne, ce frumuseti rare ne-ai dat. Nici nu iti dai seama cand ajungi la munte, pentru ca pana la primele stanci urci si cobori lin niste vai, in care ai impresia ca nu e nimic. Dar este atata istorie si sunt atatea vremuri, incat iti recunosti infimitatea de trecator prin aceasta lume.
Si cand ajungi la o margine de rapa si indraznesti sa privesti spre campurile cultivate cu atata truda si in rugaciune, acolo in Dobrogea, iti dai seama, ca acesti munti au fost pusi acolo acum mai mult de un miliard de ani, ca sa le poti admira tu acum apusul.
Parcurgand drumul de la Mihail Kogalniceanu, spre Targusor si apoi spre Cheia, treci prin stari total diferite, de la lin, la greu, de la uimire la liniste. Si cand intri in cheile Dobrogei parca uiti si sa respiri. Si daca reusesti cumva sa-ti mai aduci aminte ca respectivele reliefe carstice s-au format in calcar jurasic ,ti se risipeste orice urma de conexiune cu aceasta lume.
Si, ca nu cumva sa uiti ca nu esti singura fiinta in aceste locuri deosebite, niste nevastuici privesc curioase cine este vizitatorul lor, de aceasta data...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu