COLINDE, COLINDE Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglinzilor Şi tremură brazii Miscând ramurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele. Se bucur copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariei Işi piaptană pletele, De dragul Mariei Ş-a Mântuitorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului. Publicat în ziarul Universul - 1933 |  |  |
joi, 22 decembrie 2011
Colind - Mihai Eminescu
luni, 19 decembrie 2011
Expoziţie cu pozele lui Vlad
Pentru mine întotdeauna vor fi simplu "pozele lui Vlad", pentru ca mă apropie de ceea ce îmi este drag mie: România, la ţară. Sunt sigură că nu doar eu am aşteptat o nouă expoziţie cu pozele lui. Şi nici că se putea un loc mai plăcut şi mai cultural.
joi, 15 decembrie 2011
miercuri, 14 decembrie 2011
Florin Chilian - La mulţi ani şi cât mai multă inspiraţie românească!
Articol preluat de pe: http://www.jurnalul.ro/calendar/la-multi-ani-florin-chilian-599085.htm
"Sunt Florin Chilian şi am telefonul ascultat pe mandat de siguranţă naţională. Şi emailurile îmi sunt urmărite de imbecili.”
www.chilian.ro
"Mi-am trăit viaţa ca un dement, fără plasă de siguranţă şi fără menajamente...”
"M-am întrebat la un moment dat dacă să mă bucur sau să mă întristez pentru că respir în anii ăştia. Fireşte că, la nivel mental, e o bucurie, prea sunt demente vremurile doar că se intersectează cu trăirile din real... Aici e mai dificil.... Ce să spun? Le trec ca un om viu, uneori mai scap dârlogii şi o iau razna pentru că trebuie să decomprim cumva, însă, mai întotdeauna am noroc că în momentele astea să fie lângă mine oameni, prieteni dragi. Faptul că pot fi atât de imbecil câteodată şi atât de dobitoc că nu poţi crede că-s eu dacă raportezi la muzica mea idioţeniile pe care le fac, tocmai astea mă ţin pe o linie de relativă plutire, de aproapele meu echilibru. Nu pot fi un om «normal>, n-am cum să fiu normal şi să fac muzica pe care o fac. Cine se aşteaptă de la mine să fiu un cetăţean exemplu e un tâmpit şi se înşală grav.
Cei care citesc aceste rânduri trebuie să ştie că am trişat tot timpul. Că eram foarte aproape de Cernobâl atunci când a avut loc dezastrul ăla nuclear, la Firiza, mai sus puţin de Baia Mare şi niciodată nu am crezut că o să ajung să trăiesc atât de mult, ăsta este unul dintre motivele pentru care o iau razna când aud despre copii de doi sau trei ani cu forme de cancer deşi ştiu... cesiul... perioada de înjumătăţire... Tot nu mi se pare drept. Am avut un accident în adolescenţă în care am avut un episod de moarte clinică şi n-am murit... pentru că o voce din lumina aceea, din tunel, mi-a spus că nu este momentul să ajung acolo, pentru că mai am foarte multe de făcut aici - motiv pentru care mi-am trăit viaţa ca un dement, fără plasă de siguranţă şi fără menajamente. Tot timpul aveam sentimentul că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău şi mă simt protejat cumva... Se mai întâmplă să am câte un vis care se tot împlineşte, ştii?! Nu este nimic glorios în asta ci numai egoism cinic. Frica aceea adevărată de ochii din oglindă şi de propria mea judecată. Faptul că ştiu m-a făcut mereu să nu pot să mă înşel, nu m-a lăsat. De aici «curajul> meu nebun de a trăi decent în raport cu ochii din oglindă, dintr-o înşelăciune, dintr-un trişat.
Viaţa de artist în România zilelor noastre? Zău că nu ştiu. Sunt atât de amestecate realităţile aici că o iei razna. Dacă mă gândesc la «colegi> e un business relativ ok - viaţă uşoară, femei, băutură..., dacă mă gândesc la artişti - care sunt îngrozitor de puţini - este şi o vină a lor pentru că nu reuşesc să găsească o cale prin care să ne facă cunoscută arta lor de care avem atâta nevoie, deşi într-o lume normală asta ar fi treaba altcuiva, a socialului... Cred că la noi arta nu mai înseamnă altceva decât o inimă ţinută în mâini în faţa lumii care trece grăbită şi prea nepăsătoare pe lângă, având mare grijă ca nu cumva să fie atinsă de inima asta. Încă mai au decenţa de a nu o călca în picioare. Artistul român este privit aici, la noi, aşa cum priveau demult oamenii un urs cu laţ în nas, trecând pe străzi printre ei, cu teamă, cu respect, cu bucurie sau cu o imensă curiozitate. Niciodată cu dorinţa de-al elibera şi de a fi liber asemenea lui sau de a-i respecta puterea.
Cât datorez acestei ţări şi acestui popor? Dacă mă gândesc la propriu - nimic. Dacă însă judec cu mintea mea îi datorez totul. Nu pot respira în altă limbă, alta decât limba română. Tot ce ţine de spiritualitatea acestui neam prea tare hulită şi batjocorită m-a făcut să fiu «A fi>.
Ştiu că era 21 Decembrie şi că eram alături de Vali Sterian, la Sala Palatului. O femeie cobora cu o pâine îî mâini, strigând: «Pâine pentru Timişoara!>. Am făcut pasul în stradă, alături de ea. Nu ştiu ce am judecat eu cu mintea mea de 20 de ani, dar ştiu că am judecat şi că mi-am asumat pasul acela cu toate consecinţele lui. Şi acum cred că la origine a fost vorba numai despre egoism în gestul meu. Cunoşteam implicaţiile, vedeam rândurile de soldaţi cu armele îndreptate spre noi şi mai vedeam şi camerele care filmau totul din spatele lor. Nu mi-a păsat de nimeni şi nimic în afară de gândul că nu mă mai pot privi în oglindă dacă nu fac pasul acela după ce privirile mi s-au intersectat cu cele ale femeii care striga frângând pâinea în mâini. O altă zi în faţa Televiziunii, tot Decembrie 1989. Am auzit o rafală de armă automată grea, precum cea de TAB, şi un băiat de vârsta mea a căzut secerat chiar de lângă umărul meu. Atunci s-a întâmplat. Am fugit îngrozit, rupând pământul, către Piaţa Dorobanţi. Nu mi-a mai păsat de nimic, nu mai eram raţional, nu mai judecam. Frica, groaza şi fuga de acolo, atât! Nu eram nimic. Un animal dominat de o frică înspăimântătoare. Nu-mi mai asumam nimic, nu mai raţionam. Numai frica mă stăpânea, atât. Tot timpul cât am fugit am ştiut că trebuie să-l iau şi pe el de acolo, dar nu mă puteam opri din alergat. Cu numai o clipă înainte vorbeam amândoi. Nu am fost în stare să mă opresc şi mă mai amăgeam la gândul că oricum era mort şi că nu mai puteam să-l ajut în nici un fel. 50, 100 de metri, atât am alergat să mă pun la adăpost. Am început să rog oamenii să meargă cu mine înapoi pentru a lua copilul acela de acolo. M-am întors şi, ajutat de doi oameni, am luat acel trup de lângă gardul Televiziunii, rugând pe cineva cu o Dacie papuc acoperită să-l ducă la spital. Un băiat înalt şi slab m-a întrebat ce s-a întâmplat. L-am privit şi dintr-o dată mi-au revenit în minte toate amănuntele zilelor trecute de pe 21. I-am spus că totul e o farsă, un aranjament, că nimic nu-i adevărat şi că plec acasă pentru că eram foarte obosit Mai târziu, pe 17 ianuarie, am scris un cântec, «Atac la persoană>, şi a intrat pe decalog la a doua poruncă.
E un înţeles în toate, fără îndoială. E un rost, undeva, în respiraţia mea de acum aici. În altă naştere, ca ţară vorbesc, nu existam. Despre destin... încă se trece, înca se zideşte, înca se naşte, zic eu.
Am deja cam toate premiile, de la cadoul pe cere mi-l face viaţa în fiecare clipa din care am decis să fac muzică, la cele trei mai realizari ale mele pe care numai de curând le-am conştientizat şi anume: 1. Există un atelier - sper să existe încă - unde copii din puşcăria de chirpici de la Tichileşti învaţă să faca termopane ca să nu se mai întoarca acolo. 2 - Este o fetiţă de trei ani, Ioana care şi datorită unui infim aport al meu, la ideea unui om tare drag, Mihai Mărgineanu - are acum şi a doua mânuţă şi 3. - Un chirurg de inimi de copii din Boston are ca ton de apel pe telefon «Zece>. Fetiţa pe care a operat-o în singura lui zi liberă, după doi ani şi jumătate, de un Crăciun, este acum bine. Tatăl ei mi-a spus asta săptămâna trecută şi m-am bucurat tare mult. Sunt bucurii tare sincere într-un ocean de tristeţi şi de prea multe cazuri şi prea grave, prea fără speranţă. Am spus asta atunci unei prietene şi m-a acuzat că-s prea trist... e un alt cuvânt spus de ea, dar nu-mi vine acum.
Nu cred că noi, ca neam avem apenticele recunoştinţei sau al memoriei, legat de o valoare a noastră, aşa că, cu atât mai puţin nu cred că ar avea de ce şi pentru ce să-şi amintească cineva despre mine. Poate doar - ca exerciţiu de vanitate - să ştie că sunt singurul om care a pus pe muzică cele zece porunci.... altfel nu. Lucruri interzise nu există că doar n-am muncit atât pentru a crea controversatul personaj numit Chilian. Sunt mai mult decât asumat cu toate... Am luat tot nefirescul dintr-o societate românească profund bolnavă, mi l-am însuşit şi m-am folosit de valenţele lui demente pentru a inventa personajul controversat Chilian, personaj care a adus în cele din urmă muzica mea aici, în lumea reală. Îmi asum tot ce am făcut, aşa cum îmi asum şi consecinţele acţiunilor mele! Ce este cu adevărat important pentru mine nu prea are legătură cu ceea ce valorizează ceilalţi. Asta e farmecul «controversei> - ţine vie întrebarea.
E o apetenţă ce frizează cretinismul performant al media din România, în ceea ce priveşte dispariţia artiştilor care nici măcar nu au existat pentru ei atâta vreme cât au trăit. Deşi este evident că eu sunt deja nemuritor... Dacă idioţii ăştia din media vor face circ atunci când voi pleca, le promit că mă întorc şi îi bântui cât vor mai avea de trăit, şi pe ei şi pe neamurile lor. Cu mine se vor culca, cu mine se vor trezi şi vor sta la masă. De nu le scot peri albi lor şi neamurilor lor pâna la a şaptea spiţă, să vedeţi voi! De nu-i fac să se roage să vină lângă mine decât să mai trăiască o zi aşa cu mine pe capul lor!
Am răspuns întotdeauna în interviuri, mai ales la întrebările care nu mi-au fost puse vreodată.
«Hai priveşte în jur/sigur există ceva curat ceva nepătat de cuvinte şi
gesturi fără contur...>”
Astăzi, de ziua sa, Florin Chilian va participa alături de Mihai Mărgineanu şi Răzvan Simion la o întâlnire, în cadrul proiectului internaţional - "Mândri de clasa noastră, de şcoala noastră, de ţara noastră, noi am început să construim!”, iniţiat şi coordonat de Andrei Bădin, la Liceul Cervantes http://www.starttobuild.org/evenimente.html
şi la Club Princess, unde va cânta pentru un eveniment caritabil. Toţi banii stânşi de la intrare vor merge la fundaţia Metropolis, fundaţie de care sărbătoritul noastru este foarte apropiat. Aceasta are un orfelinat particular, de 16 ani, unde au grijă cam de 114 copii, unii în centru, alţii în familii - www.princessclub.ro
www.fundatiametropolis.ro
www.chilian.ro
"Mi-am trăit viaţa ca un dement, fără plasă de siguranţă şi fără menajamente...”
"M-am întrebat la un moment dat dacă să mă bucur sau să mă întristez pentru că respir în anii ăştia. Fireşte că, la nivel mental, e o bucurie, prea sunt demente vremurile doar că se intersectează cu trăirile din real... Aici e mai dificil.... Ce să spun? Le trec ca un om viu, uneori mai scap dârlogii şi o iau razna pentru că trebuie să decomprim cumva, însă, mai întotdeauna am noroc că în momentele astea să fie lângă mine oameni, prieteni dragi. Faptul că pot fi atât de imbecil câteodată şi atât de dobitoc că nu poţi crede că-s eu dacă raportezi la muzica mea idioţeniile pe care le fac, tocmai astea mă ţin pe o linie de relativă plutire, de aproapele meu echilibru. Nu pot fi un om «normal>, n-am cum să fiu normal şi să fac muzica pe care o fac. Cine se aşteaptă de la mine să fiu un cetăţean exemplu e un tâmpit şi se înşală grav.
Cei care citesc aceste rânduri trebuie să ştie că am trişat tot timpul. Că eram foarte aproape de Cernobâl atunci când a avut loc dezastrul ăla nuclear, la Firiza, mai sus puţin de Baia Mare şi niciodată nu am crezut că o să ajung să trăiesc atât de mult, ăsta este unul dintre motivele pentru care o iau razna când aud despre copii de doi sau trei ani cu forme de cancer deşi ştiu... cesiul... perioada de înjumătăţire... Tot nu mi se pare drept. Am avut un accident în adolescenţă în care am avut un episod de moarte clinică şi n-am murit... pentru că o voce din lumina aceea, din tunel, mi-a spus că nu este momentul să ajung acolo, pentru că mai am foarte multe de făcut aici - motiv pentru care mi-am trăit viaţa ca un dement, fără plasă de siguranţă şi fără menajamente. Tot timpul aveam sentimentul că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău şi mă simt protejat cumva... Se mai întâmplă să am câte un vis care se tot împlineşte, ştii?! Nu este nimic glorios în asta ci numai egoism cinic. Frica aceea adevărată de ochii din oglindă şi de propria mea judecată. Faptul că ştiu m-a făcut mereu să nu pot să mă înşel, nu m-a lăsat. De aici «curajul> meu nebun de a trăi decent în raport cu ochii din oglindă, dintr-o înşelăciune, dintr-un trişat.
Viaţa de artist în România zilelor noastre? Zău că nu ştiu. Sunt atât de amestecate realităţile aici că o iei razna. Dacă mă gândesc la «colegi> e un business relativ ok - viaţă uşoară, femei, băutură..., dacă mă gândesc la artişti - care sunt îngrozitor de puţini - este şi o vină a lor pentru că nu reuşesc să găsească o cale prin care să ne facă cunoscută arta lor de care avem atâta nevoie, deşi într-o lume normală asta ar fi treaba altcuiva, a socialului... Cred că la noi arta nu mai înseamnă altceva decât o inimă ţinută în mâini în faţa lumii care trece grăbită şi prea nepăsătoare pe lângă, având mare grijă ca nu cumva să fie atinsă de inima asta. Încă mai au decenţa de a nu o călca în picioare. Artistul român este privit aici, la noi, aşa cum priveau demult oamenii un urs cu laţ în nas, trecând pe străzi printre ei, cu teamă, cu respect, cu bucurie sau cu o imensă curiozitate. Niciodată cu dorinţa de-al elibera şi de a fi liber asemenea lui sau de a-i respecta puterea.
Cât datorez acestei ţări şi acestui popor? Dacă mă gândesc la propriu - nimic. Dacă însă judec cu mintea mea îi datorez totul. Nu pot respira în altă limbă, alta decât limba română. Tot ce ţine de spiritualitatea acestui neam prea tare hulită şi batjocorită m-a făcut să fiu «A fi>.
Ştiu că era 21 Decembrie şi că eram alături de Vali Sterian, la Sala Palatului. O femeie cobora cu o pâine îî mâini, strigând: «Pâine pentru Timişoara!>. Am făcut pasul în stradă, alături de ea. Nu ştiu ce am judecat eu cu mintea mea de 20 de ani, dar ştiu că am judecat şi că mi-am asumat pasul acela cu toate consecinţele lui. Şi acum cred că la origine a fost vorba numai despre egoism în gestul meu. Cunoşteam implicaţiile, vedeam rândurile de soldaţi cu armele îndreptate spre noi şi mai vedeam şi camerele care filmau totul din spatele lor. Nu mi-a păsat de nimeni şi nimic în afară de gândul că nu mă mai pot privi în oglindă dacă nu fac pasul acela după ce privirile mi s-au intersectat cu cele ale femeii care striga frângând pâinea în mâini. O altă zi în faţa Televiziunii, tot Decembrie 1989. Am auzit o rafală de armă automată grea, precum cea de TAB, şi un băiat de vârsta mea a căzut secerat chiar de lângă umărul meu. Atunci s-a întâmplat. Am fugit îngrozit, rupând pământul, către Piaţa Dorobanţi. Nu mi-a mai păsat de nimic, nu mai eram raţional, nu mai judecam. Frica, groaza şi fuga de acolo, atât! Nu eram nimic. Un animal dominat de o frică înspăimântătoare. Nu-mi mai asumam nimic, nu mai raţionam. Numai frica mă stăpânea, atât. Tot timpul cât am fugit am ştiut că trebuie să-l iau şi pe el de acolo, dar nu mă puteam opri din alergat. Cu numai o clipă înainte vorbeam amândoi. Nu am fost în stare să mă opresc şi mă mai amăgeam la gândul că oricum era mort şi că nu mai puteam să-l ajut în nici un fel. 50, 100 de metri, atât am alergat să mă pun la adăpost. Am început să rog oamenii să meargă cu mine înapoi pentru a lua copilul acela de acolo. M-am întors şi, ajutat de doi oameni, am luat acel trup de lângă gardul Televiziunii, rugând pe cineva cu o Dacie papuc acoperită să-l ducă la spital. Un băiat înalt şi slab m-a întrebat ce s-a întâmplat. L-am privit şi dintr-o dată mi-au revenit în minte toate amănuntele zilelor trecute de pe 21. I-am spus că totul e o farsă, un aranjament, că nimic nu-i adevărat şi că plec acasă pentru că eram foarte obosit Mai târziu, pe 17 ianuarie, am scris un cântec, «Atac la persoană>, şi a intrat pe decalog la a doua poruncă.
E un înţeles în toate, fără îndoială. E un rost, undeva, în respiraţia mea de acum aici. În altă naştere, ca ţară vorbesc, nu existam. Despre destin... încă se trece, înca se zideşte, înca se naşte, zic eu.
Am deja cam toate premiile, de la cadoul pe cere mi-l face viaţa în fiecare clipa din care am decis să fac muzică, la cele trei mai realizari ale mele pe care numai de curând le-am conştientizat şi anume: 1. Există un atelier - sper să existe încă - unde copii din puşcăria de chirpici de la Tichileşti învaţă să faca termopane ca să nu se mai întoarca acolo. 2 - Este o fetiţă de trei ani, Ioana care şi datorită unui infim aport al meu, la ideea unui om tare drag, Mihai Mărgineanu - are acum şi a doua mânuţă şi 3. - Un chirurg de inimi de copii din Boston are ca ton de apel pe telefon «Zece>. Fetiţa pe care a operat-o în singura lui zi liberă, după doi ani şi jumătate, de un Crăciun, este acum bine. Tatăl ei mi-a spus asta săptămâna trecută şi m-am bucurat tare mult. Sunt bucurii tare sincere într-un ocean de tristeţi şi de prea multe cazuri şi prea grave, prea fără speranţă. Am spus asta atunci unei prietene şi m-a acuzat că-s prea trist... e un alt cuvânt spus de ea, dar nu-mi vine acum.
Nu cred că noi, ca neam avem apenticele recunoştinţei sau al memoriei, legat de o valoare a noastră, aşa că, cu atât mai puţin nu cred că ar avea de ce şi pentru ce să-şi amintească cineva despre mine. Poate doar - ca exerciţiu de vanitate - să ştie că sunt singurul om care a pus pe muzică cele zece porunci.... altfel nu. Lucruri interzise nu există că doar n-am muncit atât pentru a crea controversatul personaj numit Chilian. Sunt mai mult decât asumat cu toate... Am luat tot nefirescul dintr-o societate românească profund bolnavă, mi l-am însuşit şi m-am folosit de valenţele lui demente pentru a inventa personajul controversat Chilian, personaj care a adus în cele din urmă muzica mea aici, în lumea reală. Îmi asum tot ce am făcut, aşa cum îmi asum şi consecinţele acţiunilor mele! Ce este cu adevărat important pentru mine nu prea are legătură cu ceea ce valorizează ceilalţi. Asta e farmecul «controversei> - ţine vie întrebarea.
E o apetenţă ce frizează cretinismul performant al media din România, în ceea ce priveşte dispariţia artiştilor care nici măcar nu au existat pentru ei atâta vreme cât au trăit. Deşi este evident că eu sunt deja nemuritor... Dacă idioţii ăştia din media vor face circ atunci când voi pleca, le promit că mă întorc şi îi bântui cât vor mai avea de trăit, şi pe ei şi pe neamurile lor. Cu mine se vor culca, cu mine se vor trezi şi vor sta la masă. De nu le scot peri albi lor şi neamurilor lor pâna la a şaptea spiţă, să vedeţi voi! De nu-i fac să se roage să vină lângă mine decât să mai trăiască o zi aşa cu mine pe capul lor!
Am răspuns întotdeauna în interviuri, mai ales la întrebările care nu mi-au fost puse vreodată.
«Hai priveşte în jur/sigur există ceva curat ceva nepătat de cuvinte şi
gesturi fără contur...>”
Astăzi, de ziua sa, Florin Chilian va participa alături de Mihai Mărgineanu şi Răzvan Simion la o întâlnire, în cadrul proiectului internaţional - "Mândri de clasa noastră, de şcoala noastră, de ţara noastră, noi am început să construim!”, iniţiat şi coordonat de Andrei Bădin, la Liceul Cervantes http://www.starttobuild.org/evenimente.html
şi la Club Princess, unde va cânta pentru un eveniment caritabil. Toţi banii stânşi de la intrare vor merge la fundaţia Metropolis, fundaţie de care sărbătoritul noastru este foarte apropiat. Aceasta are un orfelinat particular, de 16 ani, unde au grijă cam de 114 copii, unii în centru, alţii în familii - www.princessclub.ro
www.fundatiametropolis.ro
joi, 1 decembrie 2011
1 Decembrie - România, tărâm de poveste
Există anumite minunăţii în ţara noastră care nu pot fi exprimate în cuvinte. Câtă binecuvântare i-a fost dat acestui tărâm de poveste... Pentru că noi încă mai credem în poveşti...
Pozele lui Vlad vorbesc astăzi mai mult decât oricâte descrieri aş putea exprima eu:
Sursa: http://vlad-dumitrescu.blogspot.com/
miercuri, 30 noiembrie 2011
vineri, 25 noiembrie 2011
miercuri, 23 noiembrie 2011
Festivalul de Dramaturgie Contemporană - Brasov
Tradiţia ultimilor ani, pe care reprezentanţii Teatrul „Sică Alexandrescu" au încercat să nu o încalce nici la a XXIII-a ediţie, este ca pe scena braşoveană să poposească spectacole ce şi-au demonstrat valoarea şi succesul, iar publicul să aibă posibilitatea întâlnirii cu mari artişti, vedete ale scenei româneşti, iar semnăturile regizorale să fie unele de consistenţă.
În cele şapte zile de festival vor fi puse în scenă zece spectacole produse de Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul „Bulandra", Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie, Teatrul „Nottara", Teatrul ACT, regizate de către: Felix Alexa, Vlad Massaci, Cristian Juncu, Gelu Colceag sau Nicolae Scarlat, şi în care îi veţi putea vedea jucând pe: Horaţiu Mălăele, Dorina Lazăr, Ştefan Bănică Jr, Emilia Popescu, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu sau Vlad Zamfirescu.
Spectacolele vor fi completate şi cu alte evenimente culturale, cum ar fi lansări de carte, spectacol lectură, expoziţie de fotografie. Publicul este invitat lunea viitoare, în foaierul teatrului, de la orra 18.00, la o seara de excepţie, o întâlnire cu marea actriţă Mariana Mihuţ, ce va fi prezentă la lansarea volumului dedicat carierei sale artistice: „Cu şi despre Mariana Mihuţ" de Mircea Morariu, dar şi la alte asemenea surprize.
MIERCURI, 23 NOIEMBRIE
Sala Mare, ora 19.00 / Deschiderea oficial
Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin (1h 20')
Regia: Felix Alexa
Teatrul „Bulandra", Bucureşti
JOI, 24 NOIEMBRIE
Sala Mare - foaier, ora 18.30
Lansare de carte
Silvan. Portretistul
George Löwendal, un aristocrat în luminile rampei
(Editura ICR, 2011)
Sala Mare, ora 19.00
Omul hazardului de Yasmina Reza (1h 20')
Regia: Cristian Juncu
Teatrul „Nottara", Bucureşti
VINERI, 25 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 17.00
Vieţaşii, după Vieţaşii de pe Rahova. Din mărturia unor condamnaţi pe viaţă de
Eugen Istodor (1h 15')
Regia: Cătălin Chirilă
Teatrul „Sică Alexandrescu", Braşov
Sala Mare - foaier, ora 18.30
Vernisajul expoziţiei de fotografie FOTOdRAME, semnată: Zomir Dimovici
Sala Mare, ora 19.00
Tectonica sentimentelor de Eric Emmanuel-Schmitt (2h 30' cu pauză)
Regia: Nicolae Scarlat
Teatrul Naţional Bucureşti
SÂMBĂTĂ, 26 NOIEMBRIE
Sala Mare, orele 17.00 şi 20.00
XXL - Fat Pig de Neil LaBute (2h)
Regia: Cristian Juncu
O producţie Asociaţia Culturală Catharsis, Teatrul ACT şi Teatrul „George Ciprian", Buzău
DUMINICĂ, 27 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 17.00
Metoda G de Jordi Galcerán (1h 30')
Regia: Cristian Dumitru
Teatrul „Sică Alexandrescu", Braşov
Sala Mare - foaier, ora 19.00
Lansare de carte
Actorii care ard fără rest de Miruna Runcan
(Fundaţia Culturală „Camil Petrescu" - Revista Teatrul Azi, 2011)
Sala Mare, ora 19.30
Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru (1h 20')
Regia: Eugen Făt
Teatrul Odeon, Bucureşti
LUNI, 28 NOIEMBRIE
Sala Mare - foaier, ora 18.00
Lansare de carte
Cu şi despre Mariana Mihuţ de Mircea Morariu
(Fundaţia Culturală „Camil Petrescu" - Revista Teatrul Azi, 2011)
Sala Mare, ora 19.00
Cui i-e frică de Virginia Woolf de Edward Albee (2h 45' cu pauză)
Regia: Gelu Colceag
Teatrul de Comedie, Bucureşti
SPECTACOL ÎN AFARA CONCURSULUI
MARŢI, 29 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 16.00
Spectacol lectură (piesă din dramaturgia contemporană poloneză)
Absint de Magda Fertacz
Regia: Claudiu Goga
Sala Mare, ora 19.00
Elling, dramatizare de Axel Hellstenius în colaborare cu Petter Naess
după romanul Fraţi de sânge de Ingvar Ambjornsen (1h 50')
Regia: Vlad Massaci
Teatrul de Comedie, Bucureşti
MIERCURI, 30 NOIEMBRIE
Sala Mare, ora 19.00
Măscăriciul, după A.P. Cehov (1h 30')
Regia: Horaţiu Mălăele
Teatrul „Bulandra", Bucureşti
SPECTACOL DE GALĂ
Articol preluat: http://www.adevarul.ro/locale/brasov/Festivalul_de_Dramaturgie_Contemporana-la_start-_Vedeti_aici_programul_evenimentului_0_595740855.html
duminică, 6 noiembrie 2011
Eu şi Bacovia
Cred că-mi regăsesc inspiraţia. A apărut subtil şi inutil la început, a răscolit ceva cu o întrebare ce-mi suna a rugă. Mi-a cerut un vers. Apoi a devenit o inspiraţie mică, mică, precum flacăra lumânării când vrea să se stingă, sau poate nu, poate se va răzgândi şi-mi va da lumină. Tot mai aprinsă şi ajunsă în zări care nu au crezut că o vor întâlni vreodată.
Dar a ştiut cum să-mi ceară un vers. Am căutat în hipocampus. Ştiţi voi, cel din canapea. Am zâmbit. Mi-am amintit. Îl iubeam într-un timp pe Bacovia. aşa melancolic şi deprimat, cum era el. Ne înţelegeam unul pe altul. L-am şi scris pe Bacovia cândva, am încercat apoi să scriu ca el. În jurnalul meu de versuri am regăsit cuvinte de care nu mă mai credeam în stare, căci îl părăsisem pe Bacovia pentru Coşbuc. Cum poţi părăsi un suflet pustiu pentru unul pierdut? Nu voi încerca să găsesc răspuns, căci nimic nu e întâmplător.
În jurnalul de versuri din canapea sunt două file: Noiembrie 1998
SINTEZĂ BACOVIANĂ
Nu am văzut mai frumoase concerte,
Acord care mari taine ascunde:
Văd doar lumea plină de regrete,
Acord de lumină-mi răspunde.
Sufletul în "Nervi de primăvară"
Pierdut ţi-a fost, acum şi pe vecie;
Văd plumb din cer cum se coboară
Şi ştiu că ţi-e destinat doar ţie.
Picături de ploaie aurite
Văd în amurg de toamnă violet,
Sunet, parfum, de muză, amăgite,
Toate apar într-un peisaj cochet.
Lumea plină de regrete
Acord de lumină-mi răspunde,
Acord care mari taine ascunde:
Tot mai frumoase concerte.
ROMANŢA UNUI SUFLET STINS
Gol îţi este tainicul mormânt,
Argint tomnatic te învăluie,
Doină sau romanţă vreau să-ţi cânt...
Dar sufletul tău purtat de vânt
Nu stă s-asculte tainicul meu cânt,
Să dăinuie.
Decor de frunze colorate,
Căci văd pământul negru cum e zeu,
Pe deal... crucile izolate
Scârţăie frunze-nfrigurate
Şi-şi cântă doine-nsingurate.
Le aud şi eu.
Sufletul tău purtat de vânt
Stă să asculte tainicul meu cânt:
Doină sau romanţă
De argint.
marți, 25 octombrie 2011
Regele meu - Lucian Avramescu 25.10.2011 Jurnalul National
Regele meu
Majestatea Sa ne face darul de a reaminti lumii că existăm
Autor: LUCIAN AVRAMESCU
25 octombrie 2011
Foto: Cristian MarcuÎl ştiu de când eram ţânc, iar în mintea mea ştiutele şi neştiutele se amestecau toate. „Înaintarăm – până-n zăpezi, prin amară vreme, şi încă nu ştim că iubim”, scria poetul din Lancrăm. Am învăţat să-l iubesc ca sfânt, zugrăvit în pronaosul bisericii din Sângeru, unde bunica mă căra înaintea Paştelui, să mă împărtăşesc şi să comit sperjurul spovedaniei. De ce sperjur? Preotul mă întreba dacă am fost cuminte, iar eu minţeam, aşa cum făceau toţi copiii, că da, iar faţa blajină a bătrânului paroh mă încuviinţa nu fără o anafură de ironie. Sfântul cel mai frumos, de pe peretele bisericii zidite de un boier din neamul Văcăreştilor şi refăcută, pe cheltuiala lui, de bunicul meu de tată, era Majestatea Sa Regele Mihai, personaj nou, încadrat de sfinţii cu aură, pe care lăcaşul îl acceptase la iniţiativa ctitorului regalist. Ambele perechi de bunici ai mei au fost şi au rămas până la săvârşirea lor din viaţă, iubitori de Rege, supuşi ai coroanei, chiar şi atunci când coroana a fost dată jos, ca într-o crudă răstignire, nu numai de pe capul monarhului, ci de pe fruntea României, lăsând-o cheală şi pustie.
Îmi plăcea portretul sfântului tânăr care rămânea în spate, atunci când eu înaintam spre icoane şi altar, şi-l regăseam majestuos la ieşirea din sfântul lăcaş, pentru că se deosebea de ceilalţi, mai toţi bătrâni, încruntaţi şi asceţi. Haina lui militară, faţa gravă dar luminoasă, semeţia unui chip care se uita departe, peste timp, mi-l aşezau, fără concurenţă, în suflet. Mărindu-mă, am aflat de la şcoala acelor timpuri, timpuri care-mi alungaseră bunicii din casele zidite de ei, iar pe uşa odăii în care aveam un pian şi în care stăteau părinţii mei era mai mereu un sigiliu roşu, că Regele era un trădător (parcă şi azi mi-a fost dat să aud această netrebnicie), că a fugit cu vagoanele de aur ale ţării, că muncitorii şi ţăranii, salvaţi de Stalin şi de armata roşie, trebuie să se închine altei lumini care vine musai de la Moscova.
Am fost premiant, am învăţat acele cărţi, dar nimeni n-a reuşit vreodată să-mi confişte credinţa, pitită adânc în mine, că sfântul acela tânăr, din biserica refăcută de bunicul, e Regele meu şi lui trebuie să-i rămân credincios.
Majestatea Sa Regele Mihai face azi, poporului lui pe care l-a iubit mereu, chiar şi atunci când acest popor, din neştiinţă sau din interese politice meschine ale vremelnicilor puterii (ce lungă e uneori vremelnicia!), şi-a nedreptăţit Regele, darul prestigiului de neam şi ţară. Altfel, acest prestigiu se scurge, s-a scurs, prin găurile largi ale subculturii, mârlăniei şi, nu la urmă de tot, trădării. Fiindcă azi suntem o ţară trădată, trădată mai ales de cel care ar trebui s-o apere de insultă, să-i dea încredere în ea şi s-o ţină unită întru biruirea vicisitudinilor. Majestatea Sa ne face darul de a reaminti lumii că suntem, că am jucat uneori un rol în soarta Europei şi lumii, că am învins momente grele din care puteam ieşi frânţi sau nu mai ieşeam deloc.
Regele meu mă priveşte iar, cu prietenie şi încredere, de pe peretele bisericii din sat, semn că sunt. Nu ştiu, la cei 90 de ani care l-au păstrat lucid şi vertical, statuie vie a istoriei naţionale, ce va spune azi poporului său. Nu ştiu dacă liota care a cărat azi România în subsolurile lumii va fi în stare să se abţină de la râgâitul caracteristic. Poate-i luminează Cel de Sus o clipă şi fac efortul de a se abţine. Ceea ce ştiu e că lumea, învăţată să se uite la noi ca la paria, ne priveşte azi cu alţi ochi. Azi, măcar azi, iar darul acesta vine de la Rege.
Am avut norocul, ca gazetar, să mă aflu de câteva ori în apropierea Regelui. Ultima oară la Palatul Elisabeta, când Principele Radu, educat şi clădit parcă din spiţa regală (câte nedrepte insulte se îndreaptă spre acest bărbat de la care politicienii noştri ar avea atâtea de învăţat, măcar ca discurs şi ţinută intelectuală), m-a aşezat pe lista invitaţilor. Lume multă. Regele se afla între invitaţi ? drept, mai înalt decât noi toţi cu toate că unii aveau centimetri mai mulţi decât Majestatea Sa. Bronzul statuii lui, modelat în cea mai grea conflagraţie a veacului XX, transmite distanţă şi deopotrivă iubire. I-am vorbit Principesei Margareta despre portretul tatălui său din biserica de la Sângeru şi mi-a promis că, găsind un răgaz, va veni în satul meu.
Altădată m-am găsit în apropierea Regelui la inaugurarea Muzeului hărţii şi cărţii vechi, donaţie a familei Adrian Năstase, rară într-o lume din ce în ce mai puţin atentă la gesturile culturale şi tot mai calicită în strânsura de averi. Au fost puţini invitaţi, presa aproape absentă. A fost clipa care a oprit criticile mele, îndreptăţite sau nu, la adresa fostului premier, care mă impresionase printr-un gest regal. Aşa l-a perceput şi Regele care, hartă după hartă, exponat după exponat, a parcurs cu atentă grijă bogăţia documentară din muzeu. Aici, arăta Regele, şi degetul lui luneca pe linii doar de el ştiute, se afla un depozit de carburanţi, aici o pistă de aterizare.
Era o veche hartă a Bucureştilor şi Regele, regăsindu-şi anii tinereţii, o mângâia. Ceva, mult cred, din viaţa lui se afla desenat în acele hărţi ale României uitate. Alături, Principele care-l încuviinţa şi eu care, în gând, vasal copilăriei, suiam portretul regăsit, potrivindu-l pe peretele bisericii de acasă. Emoţie înaltă a Regelui, fiindcă de aceea un rege e rege, pentru a trăi doar emoţii înalte, mai puţin statuară a mea, dar n-aş înstrăina această bijuterie de suflet pentru nimic în lume.
Îmi plăcea portretul sfântului tânăr care rămânea în spate, atunci când eu înaintam spre icoane şi altar, şi-l regăseam majestuos la ieşirea din sfântul lăcaş, pentru că se deosebea de ceilalţi, mai toţi bătrâni, încruntaţi şi asceţi. Haina lui militară, faţa gravă dar luminoasă, semeţia unui chip care se uita departe, peste timp, mi-l aşezau, fără concurenţă, în suflet. Mărindu-mă, am aflat de la şcoala acelor timpuri, timpuri care-mi alungaseră bunicii din casele zidite de ei, iar pe uşa odăii în care aveam un pian şi în care stăteau părinţii mei era mai mereu un sigiliu roşu, că Regele era un trădător (parcă şi azi mi-a fost dat să aud această netrebnicie), că a fugit cu vagoanele de aur ale ţării, că muncitorii şi ţăranii, salvaţi de Stalin şi de armata roşie, trebuie să se închine altei lumini care vine musai de la Moscova.
Am fost premiant, am învăţat acele cărţi, dar nimeni n-a reuşit vreodată să-mi confişte credinţa, pitită adânc în mine, că sfântul acela tânăr, din biserica refăcută de bunicul, e Regele meu şi lui trebuie să-i rămân credincios.
Majestatea Sa Regele Mihai face azi, poporului lui pe care l-a iubit mereu, chiar şi atunci când acest popor, din neştiinţă sau din interese politice meschine ale vremelnicilor puterii (ce lungă e uneori vremelnicia!), şi-a nedreptăţit Regele, darul prestigiului de neam şi ţară. Altfel, acest prestigiu se scurge, s-a scurs, prin găurile largi ale subculturii, mârlăniei şi, nu la urmă de tot, trădării. Fiindcă azi suntem o ţară trădată, trădată mai ales de cel care ar trebui s-o apere de insultă, să-i dea încredere în ea şi s-o ţină unită întru biruirea vicisitudinilor. Majestatea Sa ne face darul de a reaminti lumii că suntem, că am jucat uneori un rol în soarta Europei şi lumii, că am învins momente grele din care puteam ieşi frânţi sau nu mai ieşeam deloc.
Regele meu mă priveşte iar, cu prietenie şi încredere, de pe peretele bisericii din sat, semn că sunt. Nu ştiu, la cei 90 de ani care l-au păstrat lucid şi vertical, statuie vie a istoriei naţionale, ce va spune azi poporului său. Nu ştiu dacă liota care a cărat azi România în subsolurile lumii va fi în stare să se abţină de la râgâitul caracteristic. Poate-i luminează Cel de Sus o clipă şi fac efortul de a se abţine. Ceea ce ştiu e că lumea, învăţată să se uite la noi ca la paria, ne priveşte azi cu alţi ochi. Azi, măcar azi, iar darul acesta vine de la Rege.
Am avut norocul, ca gazetar, să mă aflu de câteva ori în apropierea Regelui. Ultima oară la Palatul Elisabeta, când Principele Radu, educat şi clădit parcă din spiţa regală (câte nedrepte insulte se îndreaptă spre acest bărbat de la care politicienii noştri ar avea atâtea de învăţat, măcar ca discurs şi ţinută intelectuală), m-a aşezat pe lista invitaţilor. Lume multă. Regele se afla între invitaţi ? drept, mai înalt decât noi toţi cu toate că unii aveau centimetri mai mulţi decât Majestatea Sa. Bronzul statuii lui, modelat în cea mai grea conflagraţie a veacului XX, transmite distanţă şi deopotrivă iubire. I-am vorbit Principesei Margareta despre portretul tatălui său din biserica de la Sângeru şi mi-a promis că, găsind un răgaz, va veni în satul meu.
Altădată m-am găsit în apropierea Regelui la inaugurarea Muzeului hărţii şi cărţii vechi, donaţie a familei Adrian Năstase, rară într-o lume din ce în ce mai puţin atentă la gesturile culturale şi tot mai calicită în strânsura de averi. Au fost puţini invitaţi, presa aproape absentă. A fost clipa care a oprit criticile mele, îndreptăţite sau nu, la adresa fostului premier, care mă impresionase printr-un gest regal. Aşa l-a perceput şi Regele care, hartă după hartă, exponat după exponat, a parcurs cu atentă grijă bogăţia documentară din muzeu. Aici, arăta Regele, şi degetul lui luneca pe linii doar de el ştiute, se afla un depozit de carburanţi, aici o pistă de aterizare.
Era o veche hartă a Bucureştilor şi Regele, regăsindu-şi anii tinereţii, o mângâia. Ceva, mult cred, din viaţa lui se afla desenat în acele hărţi ale României uitate. Alături, Principele care-l încuviinţa şi eu care, în gând, vasal copilăriei, suiam portretul regăsit, potrivindu-l pe peretele bisericii de acasă. Emoţie înaltă a Regelui, fiindcă de aceea un rege e rege, pentru a trăi doar emoţii înalte, mai puţin statuară a mea, dar n-aş înstrăina această bijuterie de suflet pentru nimic în lume.
joi, 28 iulie 2011
Acea zi specială
Pentru mulți dintre noi trec zilele, fie ele și speciale, ca oricare altele. Deoarece poate nu le considerăm destul de importante pentru a le considera deosebit de speciale sau pur și simplu le ignorăm.
De când îmi aduc aminte însă, ziua de astăzi a fost întotdeauna specială. Lumea de la țară a fost întotdeauna mai familiarizată cu aspectele calendarului ortodox și se știa: nu e sărbăroare cu roșu în calendar, dar e ziua ei de nume. Și chiar îmi simțeam ziua specială, fiind singura persoană de la noi din sat cu un astfel de nume. Îmi aduc cu drag aminte că primeam flori colorate, culese de prin curți. Ceva special, după cum vă spun.
Anii au trecut însă, prea repede și imperceptibil, și nu am mai avut nici gânduri pentru această zi. Poate nu îndrăzneam să spun ce zi era sau poate simțeam că nu contează să știe și alții că am o zi specială. Sau poate îmi era prea greu să mai explic că în trecut, cine a avut acest nume, era de fapt bărbat și a făcut fapte mari. Și că și acest aspect contribuie în mod considerabil la deosebirea mea de ceilalți.
Dar de ceva timp încoace, parcă de la an la an îmi devine această zi tot mai specială. Și parcă mă trezesc altfel dimineața, parcă ziua este altfel, parcă mă învăluie o mare bucurie, doar așa pentru numele meu.
Nu am nevoie practic de nimic. Îmi e de ajuns să știu și prin ceea ce fac și ce sunt în această zi să devin măcar pentru puțin timp o idee mai specială decât în alte zile din cotidian. Și doar așa, pentru că am învățat să-mi găsesc mici plăceri în lucruri atât de simple, evidente, dar câteodată uitate în neimportanță.
http://jurnalsprematuritate.blogspot.com/2010/07/28-iulie-o-zi-mai-altfel.html
joi, 30 iunie 2011
Locuri din poveşti
Acum, că timpul şi-a încetat oprirea şi ... trece înainte şi înapoi, învăţ să mă transpun în locuri de demult sau de acum care îmi fac o deosebită plăcere.
Le voi descrie într-o ordine absolut aleatoare, aşa cum îmi vin în minte. Din toate am desprins poveşti: unele s-au aşternut deja cuminţi în rânduri, altele aşteaptă să poată fi transformate în cuvinte, pentru că sunt mai presus de acestea, mai presus de imagini şi de gânduri.
Plaja din Vama Veche între şase şi şapte dimineaţa - sunt atâtea frământări lăsate în urmă din aburi de lume peste care se revarsă soarele în zgomot de neant. Şi pari atât de departe ...
Dealul de acasă, de deasupra satului - e ca în poveşti şi în fiecare anotimp par a nu mai vrea să ştiu zădărnicia lumii, căci tot acolo îl găsesc. Doar îşi schimbă culoarea după vrerea Cerului...
Banca de lângă mormântul Părintelui Arsenie la Mănăstirea Prislop - e ceva inexplicabil, pare că nu mai există nimic altceva, te îndrepţi fără gânduri nefaste spre lumi făurite doar din Dumnezeu...
Stonehenge - atâta linişte şi simplitate la un loc nu cred că am să mai întâlnesc vreodată...
Locuşorul din camera mea de copil, de lângă geam, în zloată de noiembrie cu focul arzând în soba de lemne - e singurul acasă deplin...
Zidul vechi din jurul Cetăţii Sibiului (începând de la Teatru până la Bastion) - e o oază de istorie ce niciodată nu va dispărea ...
The Corner (o cafenea din centrul Bucureştiului vechi) -. câtă inspiraţie unde nu te aştepţi...
Grădina de lângă Palatul Parlamentului în Londra cu sculptura de Rodin, pe malul Tamisei - nici nu am cuvinte
Statuia lui Lorelei pe malul Rinului - îmi aduc aminte de crame şi de struguri...
Colţarul meu din sufragerie - pe care nu apuc să mă odihnesc decât în zilele chiar goale...
Heidelberg - întreg oraşul, pentru că aşa am simţit şi va rămâne întotdeauna marea mea dragoste citadelă
Bucătăria din Ştrand - unde s-au născut marile idei, încă infinite
Faleza din Balchik - atâta uitare şi contemplare de sine ...
Livezile de piersici din Bulgaria - nu am văzut nicăieri ceva mai vesel ...
Bistro de'l Arte, Brașov - masa de la fereastra mare, unde ai impresia ca iți bei cafeaua direct pe pavaj astfel creându-se un loc de discuții esențiale și elevate...
Grădina Palatului de Vară Samuel Brukenthal de la Avrig - un veritabil exercițiu de imaginație, pentru că în părăsirea ei umilă trebuie să-ți imaginezi într-un mod deosebit peisajul de odinioară ca să înveți să iubești acest loc...
marți, 24 mai 2011
IN MEMORIAM - Fănuș Neagu (1932 - 2011)
"Am scris această Carte în zilele cînd sufletul meu se scaldă în grîu şi în cîntec. Ea nu e altceva, în fiecare rînd al său, decît încercarea mea de a înflori pentru prieteni. Cărţile sînt starea vremilor unui neam, flacăra lui nepieritoare desprinsă din arborele vieţii, din sarea pâmîntului său ; sînt munţii cu terase de marmură de pe care priveşti în trupul veacurilor asfinţite, în nemărginirile istoriei şi la stelele ce stau să răsară în timpul necunoscut nouă. Sîntem cu siguranţă unul din puţinele popoare care spun istoriei poveste şi poveştii istorie. Acest semn de egalitate dovedeşte că acelaşi sînge scaldă şi viaţa şi cartea, semnul e amestecat, fără îndoială, şi cu lumini tragice, dar şi cu surîsul verde, strecurat prin aur, al luceafărului răsărind peste Bărăgan sau ascunzîndu-şi chipul în struguri. Cartea, fiind istorie şi pasiune supremă, hrăneşte atît izvoarele rîurilor, cît şi ale focului. Cartea e lespedea pe care ne scriem numele (fiecare carte e, într-un fel, profilul unei inimi colective), dragostea, bucuria, izbînzile şi înfrîngerea, gradul de înţelegere, răbdarea şi bogăţia minţii. Cartea e simbolul libertăţii. Vis şi armonie şi curgere nestinsă în fîntîni. E o formă de pătrundere misterioasă în legile vieţii şi ale viitorului."- Cartea cu prieteni (1979)
"Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face. Numa copiii sunt curaţi, fiindcă n-au avut timp să se strice, da le vine rându şi lor." - Îngerul a strigat (1975)
duminică, 24 aprilie 2011
Acasă, Paște, în Primăvară
Imaginația derivă din real, căci realul îl poți transforma în imaginar, pe când a transforma imaginarul în real este un drum mult prea complex. Dar există și momente când oricâte cuvinte derivate sau compuse folosești, oricât vrei să exprimi prin ele, acestea par infime și de prisos. Și astfel, vine un timp, când nici măcar scriitorul, în toată voința lui, nu-și mai folosește expresiile și tace în scris, pentru cele de mai jos:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)