Mai demult aveam
scuze, insipide ce-i drept, pentru orice lipsă de imaginaţie. Cu motivaţii
pentru pauze de scris, momentul de inexistenţă. Habar nu am ce să deriv acum. E
ca şi cum aş fi suferit o resetare amnezică a tot ce aveam de gând să înşir
printre şi în rânduri. Şi când reuşisem în ultimul zvâcnet de raţionament să
strâng două, trei frânturi... se prosti
vremea.
Pornise ploaia de
vreo oră şi câteva zile bune. Am perceput-o abia când am auzit undeva pe
fundalul melodiei lui Chilian despre
frumuseţea unei zile de luni, scârţâitul defect al ştergătoarelor de parbriz.
Ploua ud şi înceţoşat, în frig prea vremelnic.
Nu ştiam la ce să
renunţ întâi, la pantofi sau la umbrelă, căci barometrul meu îi adora pe primii
şi o respingea vehement pe cea din urmă. Ah, până şi nouă mea coafură fusese
adaptată unei zile însorite de toamnă, n-avea niciun chef să se zbârlească în
vântul dimineţii.
Am oprit la
intersecţie. Se luptau madamele fără personalitate, dar corpuri văratice de
invidiat, să mai arate ceva din frumuseţea lor trecătoare pe sub mantalele
înfăşurate bine, dar încă nesigur, în jurul taliei. Tocurile se asfixiau în
mâzga trecerilor de pieton şi claxoanele ameţite din cauciucurile de vară. Mi-am
sprijinit capul în palma stângă, cu cotul înfipt în volan, admirând impropiu
mediul în care încercam să avansez.
Doamne, lumea
asta răsturnată a cui o fi, că a noastră sigur nu-i...
Trecu dimineaţa
în refuzul ulterior la fel de vehement, ca şi al barometrului faţă de umbrelă,
al provocării, să arunc măcar o privire pe geamul aburit pe interior şi atât de
oripilat pe din-afară. Auzeam sporadic cuvinte din familia lui „a ninge”, pe care
în vocabularul meu nu le regăseam, deşi încercasem să mi le reînsuşesc, măcar
de dragul complezenţei.
La dracu cu prima
zapadă. A, da, asta sigur nu-i a lui Dumnezeu, e venită din vreun iad
răzbunător!
Că eu ştiam doar,
din hipocampus, că întâi vine bruma să picteze uliţele şi apoi ploaia să spele
culorile, pregătindu-şi frontul pentru imaculat. Nu albul să acopere ploaia în
strada încă verde. Ce culoare inversă
mai e şi asta?! Şi rece mai ales. Nici măcar Zeul meu cretin nu ar fi putut să
gândească o asemenea ipocrizie.
Mi-a trebuit o
cantitate impresionabilă de curaj şi avânt infiltrat amar în plămâni să ies
dintre betoane în seară. Pe jos mureau crengi cu frunze încă verzui în zloată
ameţită, smulse cu sete din pomii ce parcă mai credeau în toamnă. Ce zbucium contrastant.
Erau ninse toate dealurile crude. Şi pe străzi numai nebuni. Alergau
dezorientaţi, alungând împrăştiat orice urmă de cerebralitate.
Ca şi vecinii
mei, din blocul interminabil în norii negri de această dată, care tocmai azi se
înghesuiau la lift. Aşa doar, ca să înjur contemplând revocabil treaptă cu
treaptă dezordinea de afară. De data
asta nu mai aveam pe cine să dau vina, sigur omul de la meteo îşi demonstra
poate pentru prima data inocenţa.
E prea devreme
pentru vinuri fierte, doar viile gem sub zloată, încă neculese. Prea devreme
pentru înghesuiri în cafenele cenuşii, în care timpul se numără nu
doar prin calitatea companiei, ci şi cât va dura până ajungi şi îţi deşiri
straturile de haine, să devii comod şi complezent, iar mai apoi să refaci tot
ritualul de-a-ndoaselea. Mult prea devreme pentru lanţuri de fumuri
neîntrerupte din acoperişele satelor. Şi da, prea timpuriu pentru întuneric
atât de curând în zi.
Se pare că
terminasem vremelnic cafeaua mea cu gheaţă, în speranţa, deşartă de acum, că-mi
voi regăsi inspiraţiile în raiul anotimpului următor. Căci nici prin cap nu
mi-ar fi trecut că iarna va viola atât de revoltător vara, ucigând cu o cruzime
de-a dreptul neîntemeiată, graniţa care le despărţea în veşnicie: Toamna.
*
Şi când te
gândeşti că îmi plăcea ploaia. Măruntă şi rece, care cădea prin noiembrie
târziu, transformându-se sporadic în fulgi mici de nea, ce mai apoi încercau să
acopere nişte vârfuri anoste de copaci dezveliţi. Şi mai îmi plăceau şi aburii
respiraţiei ce se preschimbau în ceaţa toamnei din alte vremuri. Şi jarul în
soba de teracotă, troznind a căldura din noi. Pe atunci deschideam foile albe
şi le umpleam în neştire cu rânduri alese, nesocotind timpul.
Iubeam ploaia şi
toamna şi focul.
Îndrăgeam secunda
şi imaculatul.
Acum m-am pierdut
în prima zăpadă, răsfrântă înfrigurat deasupra pomilor încă nedezbrăcaţi.
