sâmbătă, 7 iunie 2014

Copilul curajos și Rapsodiile cafelei



Conceptul meu de Cafea cu gheață s-a dezvoltat în timp. Adică mai mult de patru ani în care am adunat povești din oamenii și locurile pe care le-am cunoscut. Apoi am așteptat. Să vină momentul oportun să pot termina ultimul text din carte, care m-a frânt efectiv în mii de zări, dar într-o ultimă străfulgerare, mi-a dat voie să închei acest minunat capitol din viața mea. Mă pot numi scriitoare de acum, și chiar dacă este un termen atât de provocator, în toată puterea cuvântului, nu mă mai sperie cum s-a întâmplat la început când am auzit acest apelativ. Ci doar mă motivează să nu cumva să îndrăznesc a renunța la această pasiune: scrisul. Pentru că da, scriu pentru că așa vreau, pentru că pot și îmi place. Și poate talentul meu nu constă în a scrie nu știu ce mare best-seller, ci doar că reușesc să mă desprind de lumea în care trăim și creez universuri fictive, în care se regăsesc într-o mare măsură cititorii mei.  

Cât de fictivă este Cafeaua cu gheață în esența ei, las acest lucru la alegerea fiecăruia. Deoarece pentru mine, delimitarea a fost clară, dar inspirația s-a dezvoltat întotdeauna din realitate. Bătrânul nuc a fost acolo de când lumea, hipocampusul se completează încă, însoțitorii drumului meu se schimbă în funcție de opțiuni și suflet, zloatele și poveștile de dragoste le-am trăit fiecare mai mult sau mai puțin, la timpul lor și al nostru. Acasă și Balcicul vor exista mereu. Și da, ultima mea cafea cu două cuburi de gheață a fost servită în Orașul Alb, exact cum am descris. În acel dialog simultan care mi-a insuflat un pic de curaj, completat mai apoi, când aveam mai mare nevoie, cu sprijinul celor din jurul din meu, cei care au crezut în cuvintele mele și în mine. 

Marea realizare însă a fost demonstrarea că nu există coincidențe. Din momentul în care am dat bunul de tipar și nu am mai scris, pentru că mi-am promis ca voi lua o bine-meritată pauză, s-au aliniat toate întâmplările și s-au mai și legat. Așa într-un ultim zbucium în încercarea de a mă convinge.
Aș putea să înșir toate non-coincidențele astea într-o altă carte: ar fi cartea despre Cafea cu gheață. Dar, zic eu, să le transform în cuvinte pe coli albe, și-ar pierde din farmec. Așa că mai bine vi le povestesc, pe rând, de câte ori mi se oferă ocazia. Și aici, dați-mi voie să răspund unui cititor, care a întrebat naiv de ce acum și ce-i cu Rapsodia Română. 

Povestea copilului curajos și întâlnirea sa cu George Enescu mi-am amintit-o de curând, în Vinerea Mare. Dădusem bunul de tipar și ascultam așa într-o doară muzica marelui compozitor. Când amintirea, ”în oportunitate și plină de sens”, se reflectă vehement asupra mea.

- Mămică, îți mai aduci tu aminte când m-ați lăsat voi în București, la mama Maria, înainte de Paști? Știu că era vacanța de primăvară, parcă, și eram copil.

Până mama încercă să cutreiere zările atât de îndepărtate, am retrăit toate momentele din Vinerea aceea Mare. Maria era sora străbunicii, profesoară de matematică, cu deplină încredere în mine fără să obiecteze atunci, când i-am spus că plec la plimbare. Dacă ar fi știut ea unde voi ajunge eu...
Am plecat prin București, din apartamentul al cărui balcon dădea în curtea Muzeului Literaturii Române, de pe strada Christian Tell. Și deși, plimbările mele presupuneau doar străduțele până în Piața Amzei, am mers în total altă direcție, fără vreo hartă sau aplicație pe telefon. Pe atunci nici nu visam la așa ceva. Pe Calea Victoriei până am dat de Palatul Cantacuzino, care și acum găzduiește Muzeul George Enescu. Îmi amintesc doamnele de acolo, cum comentau, că ce-o fi cu copilul ăsta singur, prin casa compozitorului. Și vioara, sprijinită de un jilț cu tapițerie maronie și biroul. Ce mult mi-a plăcut biroul lui... Mi-am dorit să am și eu așa un birou mare și lucios, într-o încăpere mică și luminoasă. Pe atunci nu știam că voi scrie, dar o să vină o zi în care o să merit și eu o asemenea piesă de mobilier.
Apoi amintirea se estompează. Mai știu Prohodul acelei Vineri cu mama Maria la brațul meu, în Biserica Amzei, care pe atunci expunea obiecte de cult, de mare valoare, donate de familia dânsei peste ani. Mi le arătase cu gesturi abia vizibile, între două citiri de liturghie. Știa sigur că va fi fost ultima noastră incursiune, chiar dacă atât de aproape de casa ei, dar atât de departe în povești.
A doua zi, venirea părinților mei ne-a găsit pe amândouă în sufrageria mamei Maria, ale cărei ferestre luminoase dădeau spre curtea Muzeului Literaturii Române, uitându-ne pe TVR2 la un concert al Filarmonicii din București, ascultând cu mare drag și în liniște Rapsodia. 

Așa am terminat și Cafea cu gheață. Recitirile, așezarea desenelor, corecturile le-am făcut pe muzica lui Enescu. Rapsodia Română partea întâi, apoi partea a doua, apoi iar prima și iar a doua. Și când inspirația nu mai vroia să iasă la lumină ascultam Balada pentru vioară.
Și am dat bunul de tipar înainte de Vinerea Mare. Când, precum facem de mulți ani, cu mama mea la braț și alături de doamnele din familia noastră, am mers la Prohodul bisericii de la noi din sat. Iar curaj mi-a trebuit destul, insuflat din amintiri al căror sens îl creionasem din muzica lui. 

Ne întorsesem destul de târziu de această dată acasă, cu slujba în minte și tot amândouă. Mama reușise să numere anii câți trecuseră de când mă lăsaseră ei în București, la mama Maria, înainte de Paști, într-o primăvară.
N-am vrut să recunosc nici de această dată realitatea timpului și am zâmbit:
- Mămică, trebuie să fi fost tare, tare de mult... Pe atunci nu beam cafea... 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu