Motivatia de a scrie

Nu-mi aduc aminte cand am inceput sa scriu. Parca la inceputul liceului. Oricum in ultimii doi ani de liceu aveam scenete, poezii de tot felul si in toate stilurile, de ma criticau anumite persoane, ca nu respect nici ritmul, nici rima... nimic. Incepeam sa am stilul meu, evident! Cred ca acasa, printr-un sertar, am tentativa primului roman. O tema ciudata, gen consipiratie, cu personajul principal care locuia in Bucuresti si actiunea primului capitol il purtase undeva in Baltile Brailei. Si nici nu fusesem pe acolo pana anul trecut. Dar ce sa-i faci, imi cultivam imaginatia.
Si cumva am ajuns la Sibiu. Am cunoscut orasul inainte de modernizare, cand decat sa astepti autobuzul mai bine porneai pe jos. Pe atunci Sibiul mi se parea atat de mic si totusi acolo am crescut mare. Spre norocul meu, facultatea nu mi-a ingradit in niciun fel imaginatia si primele porniri artistice s-au conturat in sacristia Bisericii Evanghelice. In fiecare sambata seara era un fel de manifestare "Muzica din liniste", lectura alternata cu muzica si liniste. Nu-mi aduc aminte prea bine de persoanele care participau, dar mi-a ramas in minte calmul psihologic si inclinatia spre arta. Si chiar nu era vorba de religie, pentru ca eram si ortodocsi si evanghelici si evrei etc.
Apoi am plecat la primul curs de vara in Germania. Asa am inceput primele contacte elevate cu literatura, sa inteleg de ce trebuie citite anumite carti si mai ales cum.
Si astfel mi-am mai cizelat si scrisul. Dovada a fost un premiu pentru un eseu despre integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, locul 2 pe tara. Desigur ca juriul respectiv habar n-avea ce drama traisem practic ca nu avem pic de inspiratie si ma inchisesem in sala de lectura a caminului in disperare de cauza; eseul l-am scris intr-o singura noapte... despre colegii de camin. Oare acei studenti isi mai aduc aminte de nebuna care umbla cu un carnetel dupa ea si punea acelasi intrebari stresante: "La ce facultate esti?" si "Ce parere ai despre integrarea in U.E.?" Dar am scris despre ei si am primit o bursa la un curs de vara tot in Germania, in Heidelberg.
Si acolo am cunoscut cel mai fenomenal profesor de literatura. N-aveam niciun chef de seminarul lui si mi-a zis: "Daca vii o data, n-o sa mai lipsesti deloc". Si am zis, daca tot isi da omul toata silinta sa ma convinga macar sa-i fac pe plac. Asa soc n-am avut in toata studentia: intr-un amfiteatru plin s-a lasat asteptat vreo 10 minute si a aparut intr-o costumatie din secolul 18 si s-a prezentat "Buna ziua, numele meu este Johann Wolfgang von Geothe. Este cineva aici care nu stie cine sunt?" N-am mai lipsit de la niciun seminar. Poate si pentru ca pe langa ineditul prezentarii oamenilor mari ai literaturii ne plimba prin tot orasul, prin berarii, cafenele, pe malul raului sau in gradina castelului. Astfel, sufletelul meu de scriitoare in stadiul initiatic s-a indragostit practic de tot ce inseamna carte. Am realizat insa, ca nicio pornire artistica nu vine de la sine, ci e motivata, de anumite persoane si intamplari.
Asa ca dupa 4 ani de facultate n-am putut renunta la Sibiu si m-am intors, chiar de vreo doua ori, daca imi aduc bine aminte. Pentru ca acolo imi erau prietenii de-o viata, inimile frante si intamplarile inspirative. Si orasul isi recapatase deja imaginea de oras medieval, se intorsese undeva in timp... parca doar asa ca sa ma apuc serios de scris.
Ne mutasem intr-un apartament inchiriat, eu si prietenele mele, si tocmai cand ar fi trebuit sa ma maturizez, doar, vorba aia, eram deja in campul muncii si cu responsabilitati, am avut parte de atata intensitate de trairi sufletesti incat am inceput sa lucrez la trilogie (adica trei romane pe aceeasi tema). Poate daca m-as fi rezumat la o singura carte acum eram deja scriitoare. Motivatia a fost o simpla intrebare "Si totusi, de ce nu scri?" din partea unei persoane, devenita in timp un foarte bun prieten, dupa ce ii povestisem tot ce-mi trecea prin minte la momentul respectiv. Am inceput sa scriu, tot asa ca si acum, la ceas de seara, in fiecare zi, in bucatarie. Doar ca pe atunci n-aveam posibilitati materiale pentru un calculator, acum am laptop si scriu mai repede :). Dar tot ce am scris la vremea respectiva imi e mai drag. Si cateodata cand nu ma mai recunosc in tumultul vietii de acum, recitesc paginile umplute cu scris marunt, de mana, pe margini cu desene parca din alta lume, facute cand mi se bloca imaginatia. Chiar imi placea tare mult de mine, cum eram atunci. Si sunt sigura ca in momentul in care povestile mele n-o sa mai fie doar documente word in laptop ci frumos stranse in coperti colorate o sa inteleaga cine, cum si de ce m-a inspirat.
Inca regret ca am rupt toata vraja inspiratiei din Sibiu si am plecat la capitala. Am rezistat acolo, doar pentru ca imi gasisem un coltisor intr-o cafenea in centrul vechi, unde ma duceam imediat dupa servici ca sa scriu. Aveam cafea cu lapte, martini, bruschete si o veioza pe masa, pe care o gaseam intotdeauna aprinsa, dupa ce ospatarul, mereu acelasi, intelesese ca ma duc acolo doar ca sa scriu. Si mai intelese el ca trebuia sa-mi aduca nota la o ora exacta, ca sa prind ultimul metrou spre cartierul in care locuiam.
Apoi m-am intors acasa. Si sunt recunoascatoare pentru tot ce am acum. Ce-i drept, am avut si noroc sa prind acest ultim tren spre casa. Mi-au trebuit doi ani si vreo opt luni sa inteleg ca toate sunt predestinate si ca asa trebuie sa se intample. Ca firul inspiratiei nu se poate opri la aceleasi persoane si aceleasi locuri. La inceput mi-a fost foarte greu, si ce-i drept, aveam un bagaj mereu gata de plecare, oriunde. Dar culmea, n-am mai plecat nicaieri. Unii dintre voi au spus ca incep sa ma maturizez. Am cunoscut alti oameni, care la un moment dat mi-au presarat atata dezamagire in suflet, incat imi pierdeam orice imaginatie de a scrie. Dar Alin mi-a amintit ca nu toti oamenii sunt perfecti si ca trebuie sa vad ce-i mai bun in fiecare. Asa am invatat sa am in continuare prieteni noi, sa le pretuiesc fiecare calitate, oricat de infima, si sa ma inspire. Si tot Alin mi-a amintit ca mai exista si alte locuri in lumea asta care merita statutul de povesti. Sunt foarte multe dar m-au marcat profund doar trei: Stonhenge, mormantul lui Shakespeare si drumul spre Viscri. Ce-i mai important e ca am inteles ca acasa inseamna chiar acasa.
M-am adunat, cum ar spune bunica mea. Pentru ca am crescut mare. Ce-i drept, nu incerc sa ma indrept fortat spre maturitate, ci ma las sa fiu eu asa cum sunt, cu o zi mai buna, alta mai rea. Dar adun la randul meu tot ce-i mai bun din toate. Astfel motivatia mea o regasesc in tot ce ma inconjoara si in amintirile mele.
Si scriu, ca in vremurile cand nu stiam ce vreau si nici de ce, in bucataria, care acum este a mea, nu una, oarecare, inchiriata, la ceas de seara, aproape in fiecare zi, intr-un ritm de invidiat de catre orice scriitor.
Si sper ca intr-o zi o sa fiu indeajuns de matura sa va arat in cuvinte cuprinse in coperti colorate insemnarile despre prietenii mei si toate locurile dragi mie. Chiar daca m-am prins in jocul asta infernal al societatii, cu limitari de timp si spatiu, am convingerea ca fiecare pas facut din momentul in care am scris primele cuvinte e de-ajuns pentru a scrie ce-mi doresc sa scriu.

De ce Cosbuc?

George Cosbuc (20.09.1866 - 09.05.1918)

E atat de simplu sa explic de ce-mi plac poeziile lui Cosbuc: deoarece copilaria mea s-a petrecut la tara si nu ma simt atat de bine nicaieri cum imi e acasa, in gradina, pe dealuri, pe strazile neasfaltate, cu oameni ale caror vieti par niste povesti simple din taranime, dar in simplitatea lor devin cele mai frumose. Si nu ma regasesc nicaieri atat de complet ca in poeziile lui Cosbuc.
Preferatele mele sunt "Scara", "In muzeu" si "Flacari potolite" din volumul de poezii "Fire de tort" - 1895.

Liviu Rebreanu scria in ziarul "Lumina" la 14 mai 1918:
"Cosbuc e primul poet pe care-l da Ardealul literaturii romanesti. Ardelean a ramas toata viata. Pana si in graiul viu pastrase o nota ardeleneasca, particulara, care ii sedea bine. Aici in tara dragostea lui a fost pentru cele sase milioane de tarani. Simtea o fraternitate profunda cu dansii ... A rasarit deodata, fara sa-l stie nimeni, fara sa faca uncenicia cafenelelor si bisericutelor bucurestene. Si a biruit impotriva tuturor celor scufundati in inimatii si neputinte. A adus lumina, sanatate, voiosie. Scrisul lui Cosbuc traieste si va trai cat va trai neamul romanesc."

Consider ca orice alte cuvinte sunt de prisos.

Pozele lui Vlad - Imagini din satul romanesc

Am fost ieri la prima expozitie de fotografie a lui Vlad, "Imagini din satul romanesc". Desi ii cunosc toate pozele, m-am surprins placut impresionata. Parca e altceva.
Din punctul meu de vedere, Vlad nu este doar un simplu fotograf cu un obiectiv, ci un fotograf cu suflet. Si nu se poate sa nu-mi placa cand majoritatea pozelor lui sunt din satele maramuresene. Fotografiile sunt alb - negru, dar surprind detaliile culorilor ce trec neobservate cand esti acolo.
E imposibila oprirea schimbarii si pastrarea trecutului in locurile acestea asa cum ne place noua si tuturor care au aceeasi scara valorica precum noi. Dar, candva, undeva, cineva va admira opera lui si isi va imagina sufletul satului asa cum l-a surprins acel fotograf, Vlad Dumitrescu.

Pentru toate "Imaginile din satul romanesc" las loc de versurile lui Blaga:

"Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei.
Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.
Aici orice gand e mai incet,
si inima-ti zvacneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate in piept,
ci adanc in pamant undeva.
Aici se vindeca setea de mantuire
si daca ti-ai sangerat picioarele,
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seara.
Sufletul satului falfaie pe langa noi,
ca un sfios miros de iarba taiata,
ca o cadere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte inalte."

(Poezia "Sufletul satului" din volumul "In marea trecere" 1924)

De ce Marquez?

Gabriel Garcia Marquez ("Gabo") - 06.03.1928
Premiul Nobel pentru Literatura 1982

Cand spun Marquez nu ma gandesc nicidecum la Premiul Nobel si nici la Fidel Castro.
Cand spun Marquez ma gandesc doar la cafea, ploaie si pasiune...

O carte de Marquez e precum o cafea, dulce-amara, aburinda, care-si pastreaza efectul si dupa ce a fost bauta. Cand citesc cartile lui, si asta mi s-a intamplat mai ales la "Un veac de singuratate" si "Dragostea in vremea holerei", ma pierd in lumea lui magica. Si daca ma opresc din citit, intai inchid ochii si respir adanc, ca sa constientizez ca nu mai sunt acolo si ma uit in jur sa-mi aduc aminte de lumea mea.

De la Marquez am invatat ca nu-i nimic rau in a avea un "Macondo" doar al meu, unde totul este permis, unde si cele mai amagitoare vise se transforma intr-o realitate subtila. De fapt "Macondo" este tot ceea ce nu exista, dar si tot ceea ce-mi doresc.

Am mai invatat ca atunci cand ploua e absolut normal sa te plimbi prin noroi. Am invatat ca nu tot ce se spune ca e frumos si bun, e chiar asa doar pentru ca se spune. Frumosul il aleg eu din ce cred de cuviinta si pot sa-l aleg si din urat. Dar mai ales acum stiu, ca toti oamenii sunt buni si frumosi, chiar daca propria lor perceptie asupra calitatilor nu se asemana cu nimic din cei frumos si bun in "cuviinta" societatii. Saracia nu e o povara, ci o calitate, care lasa loc de inspiratie, pe cand bogatia si un loc fruntas asigurat in societate nu mai lasa loc de nimic.

Am invatat ca din nimic se nasc povesti uimitoare, cu iz de bantuiri fantomatice ale prezentului.

De la Marquez am invatat ce sunt un alchimist si o tarfa, si ca nu-i gresit sau rau sau impur sa simti pasiune in tot ceea ce faci.

Ce invat: Sa nu-mi fie teama ca se aduna anii in cartea vietii de acum. Se pare ca lucrurile cele mai bune se intampla o data cu varsta, iar batranetea nu e decat un apogeu usor de atins, cand tot ceea ce a intarziat sa se intample pe parcursul vietii isi reia cursul de mult uitat.

Invat ca dragostea nu va avea nicicand o varsta si fara ea pierdem sirul povestii, nu faurim nici amintiri si nici sperante, indiferent pe cine sau ce anume iubim si vom iubi.

"Viata este cel mai bun lucru care s-a inventat vreodata". Dar pas cu pas invat ca nicio viata si niciun veac nu sunt de-ajuns pentru o singuratate. Si oricat de tarziu ar fi de "cuviinta", nu-i niciodata prea devreme pentru acasa si nici pentru "Macondo".

De ce Kafka?

Franz Kafka (03.07.1883 - 03.06.1924)

N-o sa-i insir biografia (o gasiti pe net). In privinta acestui scriitor dau dovada de subiectivitate maxima. Datorita lui am luat nota 10 la proba de bacalaureat (examenul de maturitate :)) la limba si literatura germana. Am ales sa-i comentez romanul "Procesul". Nu exista nicio interpretare exacta a acestui roman si oricum, in orice perioada s-ar dori acest lucru, in urma cu 100 de ani sau peste 100 de ani, sunt sigura ca societatea se va oglindi in descrierea lui Kafka.

Apoi, cand am inceput sa public traduceri, am tradus "In colonia penitenciara" (publicata in culegerea de povestiri "Ispita si cele 10 porunci" - Editura Univers) - marturisesc ca a fost o lucrare care m-a chinuit si la propriu si la figurat. Este una dintre putinele lui opere publicate antum , o parabola in care este descris un procedeu de tortura, un mecanism care inscrie pedeapsa direct pe pielea victimelor.

Dupa care, am tradus romanul "America" (Editura Univers), publicat postum. E traducerea mea de suflet. Pentru ca nu citisem cartea inainte si totul a decurs de la sine, cumva, ca si cum as fi citit in scris. Pentru personajul principal este un roman initiatic, despre care se spune ca ar fi neterminat. Din punctul meu de vedere, firul povestirii se incheie exact unde trebuie.


Franz Kafka s-a nascut in Praga, intr-o familie de evrei, limba lui materna fiind germana. Familia intreprindea activitati comerciale, dar din fericire pragmatismul acestei activitati nu s-a rasfrant si asupra lui Kafka. El spunea ca lucreaza "doar pentru a-si asigura painea". A fost agent de asigurari, functionar, secretar si isi soca deseori colegii datorita entuziasmului cu care indeplinea sarcinile. Spunea "Munca mea este amuzant si penibil de usoara, nu stiu pentru ce-mi primesc banii."
Doar ca atunci cand tatal lui l-a obligat sa preia conducerea afacerii unei rude, o fabrica de azbest, functia l-a adus la disperare pana in pragul sinuciderii. A suferit o depresie puternica, pentru ca-i fusese ingradit spiritul creativ: "Nu ma plang de munca, ci de lenea vremurilor murdare".
Conflictul intre el si tatal sau i-a marcat intreaga opera, pentru ca in niciun caz nu era un izolat social al acelor vremuri, ci devenise un izolat psihic.

Fericirea si linistea sufleteasca si-a regasit-o dupa ce s-a imbolnavit de tuberculoza (Foarte hilar este faptul unele articole de pe net sustin ca a contactat aceasta boala din cauza regimului vegetarian care includea lapte nepasteurizat(!?)... incep sa nu ma mai mir de nimic).
Pe atunci aceasta boala era incurabila. Astfel ca a renuntat la munca si s-a retras pentru a scrie. Boala, de fapt, l-a eliberat de toate ingradirile; chiar daca suferea de neajunsuri din punct de vedere material a fost perioada in care a scris cel mai mult si deosebit de inspirativ. Prin descrierile extraordinare ale torturilor lui sufletesti a reusit sa marcheze intregul stil literar al secolului 20.

Gabriel Garcia Marquez spunea: "Kafka m-a invatat ca se poate scrie si altfel". De acolo si realismul sau magic.

Dupa ce a murit, toate manuscrisele i-au revenit prietenului sau de-o viata, Max Brod. El i-a publicat o parte din opere, desi dorinta clara a lui Kafka a fost ca acestea sa fie arse. Nu i-a respectat ultima dorinta, dar nimeni nu mai analizeaza de mult acest aspect.

Prin testament, Max Brod a transmis aceste scrieri originale secretarei sale, Ilse Erster Hoffe, cu mentiunea clara ca sunt proprietatea Bibliotecii Universitatii Ebraice din Ierusalim si Bibliotecii de Stat din Tel Aviv. Dar Erster Hoffe a vandut in anul 1988 prin intermediul casei londoneze de licitatie Sotheby's manuscrisul romanului "Procesul" catre Arhiva Literaturii Germane din Marbach la pretul de 3,5 mil DM. La o incercare ulterioara a mostenitoarelor acesteia de a vinde si restul manuscriselor Arhivei Marbach, s-a ajuns la un conflict cu Statul Israel, acesta invocand ca drept de proprietate testamentul lui Max Brod. In prezent, lucrarile sunt pastrate in tezaurele bancare din Tel Aviv si Zurich.

Asta ca sa intelegeti valoarea inestimabila a scrierilor sale pentru umanitate comparativ cu valoarea materiala.

Kafka, daca ar fi scris pentru altii, ar fi fost pierdut undeva intre posteritate si interpretare.
A scris doar pentru el si acesta este motivul pentru care imi place Franz Kafka.
E ireal si totusi extraordinar de real sa fi in lumea lui.

Pentru cei care-si sarbatoresc iubirea in fiecare zi....

"Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumneazeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand as auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infint. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute, in care te-as vedea, as spune "te iubesc" si nu mi-as asuma, in mod prostesc gandul, ca deja sti."

Gabriel Garcia Marquez

"A avea" vs. "A sti" - Completare

Am citit un articol ieri in "Der Spiegel" despre cetateni germani someri, al caror singur venit este ajutorul de somaj redus drastic prin reforme economice datorate crizei. Desigur, ca pentru cititori important era continutul articolului, dar eu nu m-am putut abtine sa nu-i analizez structura. Respectivele persoane aveau un fel de fisa cu nume, functie, copii in intretinere, venit, cheltuieli pe chirie, cheltuieli pe mancare, cheltuieli pe imbracaminte, cheltuieli pe taxe scolare, cheltuieli pe concedii si eventuale remarci despre sprijinul financiar oferit de catre rude (in cele mai multe cazuri parinti). De asemenea, modul de a sarbatori zilele de nastere ale copiilor, in majoritatea cazurilor acasa, impreuna cu familia, alti copii si prieteni, cu dulciuri facute in casa, etc.

Articol destul de ingrijorator pentru nivelul de trai al cetatenilor germani cu care eram obisnuiti pana acum. Si totusi...

Sunt de parere ca noi, cei care incercam sa ne maturizam, ar trebui sa deducem un lucru evident. Ce daca posibilitatile materiale sunt ingradite (de criza sau de nenoroc)? "A avea" in cazul acesta inseamna familia si prietenii si persoanele din jur care te apreciaza asa cum esti. Cand ai asa ceva, esti cel mai bogat om din lume si putinii bani pe care ii mai ai in buzunar devin o avere cand esti constient de acest lucru. Si asta inseamna "a sti". Trebuie sa invatam ca a sti ce ai este primul pas spre libertatea fiecaruia.

Alt exemplu, care mi se pare absolut edificator: O persoana care isi plateste un sejur foarte scump intr-o alta parte a lumii, cand ajunge acolo nu va observa nicidecum frumusetea locurilor respective si nu va avea pic de curiozitate pentru ceea ce nu a mai vazut pana atunci. Va fi doar stresat daca serviciile se vor ridica la nivelul sumei platite.
Dar, omul de rand, plecat intr-o drumetie, undeva pe langa orasul in care locuieste, se va bucura de aerul curat, de fiecare pom si frunza, de fiecare adiere de vant, de povestile insotitorilor si va zambi cu siguranta pentru ca se relaxeaza.

Incercati un simplu exercitiu. Nu va ganditi la partea materiala. Este un rau necesar, dar vine de la sine si exista in mai mult sau mai putina consistenta. Analizati ce aveti din punct de vedere sufleteste. Orice ingradire materiala impusa de societatea actuala va deveni doar un aspect redus din viata fiecaruia, caci sufletul si mintea sunt libere sa aprecieze ceea ce inseamna valoarea unica pentru fiecare.

Acesta este primul pas spre libertatea gandirii, de a trece granitele impuse si de a invata ca "ai" puterea de a "sti" ce inseamna bogatia ta.

"A avea" vs. "A sti"

Vroiam sa numesc postarea asta "Calea spre fericire". Si m-am razgandit brusc... Nu e loc de filozofii amare despre fericirea asta, a fiecaruia.
Alergatura dupa "a avea" in loc de "a sti" pare definitia corecta a fericirii majoritatii. Si la inceput priveam totul cu frustrare, acum incep sa nu-i mai judec. De fapt, invat sa accept idealul fiecaruia, oricare ar fi acesta. Pentru ca cel mai mare dar al Naturii a fost Liberul Arbitru. Si evident, ca la fiecare dintre noi acesta se manifesta intr-un mod mai mult sau mai putin moral, corect sau cum vreti voi. Doar ca inca nu stiu cum sa accept cand un ideal material , caracterizat prin efemeritate, devine aspiratia sublima a unui individ.
Ca sa intelegeti mai bine, aveti mai jos un citat din romanul al doilea al lui Radu Cinamar "12 Zile - O initiere secreta".



"Majoritatea oamenilor prefera sa-si petreaca aproape toata viata - si asa destul de scurta - pe care o au la dispozitie pentru a dobandi averi, lux si bogatie. In lupta acerba pentru avutii, simturile amortesc, caracterul este corupt, iar mintea isi pierde din claritate. Toate acestea sunt in schimbul unei iluzorii senzatii de activitate trepidanta in afaceri sau a unor conditii trecatoare de lux exagerat, care in realitate nu reusesc altceva decat sa "moleseasca" spiritul. Cei bogati isi dau seama din aceasta in forul lor launtric, dar refuza sa recunoasca deschis pentru ca atunci ei pur si simplu nu ar sti ce altceva ar putea sa mai faca in viata, in afara relatiilor, a afacerilor si a competitiei care de multe ori distruge, nu stimuleaza. Atunci ei s-ar simti complet descoperiti, inutili in societate si dezorientati, ceea ce, de exemplu, poti remarca la oamenii de afaceri care au dat faliment. Ei sunt incapabili sa se relaxeze sau sa conceapa viata in alti termeni decat cei ai afacerilor, legaturilor si intrigilor, chiar si atunci cand se afla in concediu. Acesta este motivul pentru care multi oameni de afaceri refuza chiar sa-si ia concediu de odihna, justificandu-se mereu prin faptul ca au de rezolvat probleme care nu sufera amanare. Dezorientarea lor si neputinta de a intelege altceva de la viata, in afara mediului specific de afaceri, este singurul efect pe care l-a produs lupta acerba pentru imbogatire; acestora le place sa creada ca traiesc in asa-zisul "high-life" al societatii, pentru ca o data ce au "gustat" din aceasta tentatie ademenitoare le vine mai apoi foarte greu sa se dezobisnuiasca de ea. Perceptia lor corecta asupra realitatii lucrurilor este atunci profund modificata, iar dezideratul lor in viata devine acela de a ramane "in top", de a impresiona prin bogatie, relatii si posibilitati materiale, aspecte care tin evident de un nivel impur si grosier al constiintei. Fuga lor de ei insisi este atunci sustinuta chiar de ideologia sistemului modern de cultura si educatie, care ii incurajeaza sa creada ca, in afara de aceste teluri materiale pe care un om ar trebui sa le aiba in viata, nu mai exista altceva".

Nu exista respect, toleranta, adevar,

nu mai exista nimeni in afara de ei,

nu exista o lege a compensatiei si nici Dumnezeu.

Despre Jurnal spre Maturitate

www.dexonline.ro : MATURITÁTE s.f. Stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); calitatea de a fi matur; p.ext. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrânețe. ♦ (Biol.) Stare de dezvoltare deplină a unui organ sau a unui organism întreg. ♦ Stare de deplină dezvoltare a unui fruct; coacere. ♦ Fig. Stadiu înaintat de experiență, de însușire a cunoștințelor; seriozitate, profunzime (determinată de vârstă, de experiență).

Calitatea de a fi matur, ceea ce este o artă, reprezintă, conform definiţiei, perioada din viaţa omului între tinereţe şi bătrâneţe.
N-aş putea sa definesc aceste stadii decât din punct de vedere fizic, pentru că sensul figurat al celor două e diferit pentru fiecare individ în parte în funcţie de unicitate.
Când ne dăm seama că avem o experienţă vastă, că ne-am însuşit toate cunoştinţele posibile? In viaţa asta sigur nu. In câte vieţi? In câte stadii de iniţiere?

Mă amuz: ♦ (Biol.) Stare de dezvoltare deplină a unui organ sau a unui organism întreg. ♦ Stare de deplină dezvoltare a unui fruct; coacere. ♦
Pentru că mă gândesc la ce a spus Jules Renard despre maturitate:
„Zici că nu eşti destul de copt. Aştepti oare să putrezeşti?”

Cu câtă seriozitate şi profunzime trebuie tratată problema maturităţii nu ştiu.
Dar ştiu că ne maturizăm câteodată fără să vrem sau uităm să ne maturizam ... şi poate de aceea a apărut nevoia unui Jurnal spre Maturitate, cu poveşti culese în fiecare zi de pe drumul vieţii, cu si despre oameni, cu si despre noi.