Gabriel Garcia Marquez ("Gabo") - 06.03.1928
Premiul Nobel pentru Literatura 1982
Cand spun Marquez nu ma gandesc nicidecum la Premiul Nobel si nici la Fidel Castro.
Cand spun Marquez ma gandesc doar la cafea, ploaie si pasiune...
O carte de Marquez e precum o cafea, dulce-amara, aburinda, care-si pastreaza efectul si dupa ce a fost bauta. Cand citesc cartile lui, si asta mi s-a intamplat mai ales la "Un veac de singuratate" si "Dragostea in vremea holerei", ma pierd in lumea lui magica. Si daca ma opresc din citit, intai inchid ochii si respir adanc, ca sa constientizez ca nu mai sunt acolo si ma uit in jur sa-mi aduc aminte de lumea mea.
De la Marquez am invatat ca nu-i nimic rau in a avea un "Macondo" doar al meu, unde totul este permis, unde si cele mai amagitoare vise se transforma intr-o realitate subtila. De fapt "Macondo" este tot ceea ce nu exista, dar si tot ceea ce-mi doresc.
Am mai invatat ca atunci cand ploua e absolut normal sa te plimbi prin noroi. Am invatat ca nu tot ce se spune ca e frumos si bun, e chiar asa doar pentru ca se spune. Frumosul il aleg eu din ce cred de cuviinta si pot sa-l aleg si din urat. Dar mai ales acum stiu, ca toti oamenii sunt buni si frumosi, chiar daca propria lor perceptie asupra calitatilor nu se asemana cu nimic din cei frumos si bun in "cuviinta" societatii. Saracia nu e o povara, ci o calitate, care lasa loc de inspiratie, pe cand bogatia si un loc fruntas asigurat in societate nu mai lasa loc de nimic.
Am invatat ca din nimic se nasc povesti uimitoare, cu iz de bantuiri fantomatice ale prezentului.
De la Marquez am invatat ce sunt un alchimist si o tarfa, si ca nu-i gresit sau rau sau impur sa simti pasiune in tot ceea ce faci.
Ce invat: Sa nu-mi fie teama ca se aduna anii in cartea vietii de acum. Se pare ca lucrurile cele mai bune se intampla o data cu varsta, iar batranetea nu e decat un apogeu usor de atins, cand tot ceea ce a intarziat sa se intample pe parcursul vietii isi reia cursul de mult uitat.
Invat ca dragostea nu va avea nicicand o varsta si fara ea pierdem sirul povestii, nu faurim nici amintiri si nici sperante, indiferent pe cine sau ce anume iubim si vom iubi.
"Viata este cel mai bun lucru care s-a inventat vreodata". Dar pas cu pas invat ca nicio viata si niciun veac nu sunt de-ajuns pentru o singuratate. Si oricat de tarziu ar fi de "cuviinta", nu-i niciodata prea devreme pentru acasa si nici pentru "Macondo".
Cand spun Marquez ma gandesc doar la cafea, ploaie si pasiune...
O carte de Marquez e precum o cafea, dulce-amara, aburinda, care-si pastreaza efectul si dupa ce a fost bauta. Cand citesc cartile lui, si asta mi s-a intamplat mai ales la "Un veac de singuratate" si "Dragostea in vremea holerei", ma pierd in lumea lui magica. Si daca ma opresc din citit, intai inchid ochii si respir adanc, ca sa constientizez ca nu mai sunt acolo si ma uit in jur sa-mi aduc aminte de lumea mea.
De la Marquez am invatat ca nu-i nimic rau in a avea un "Macondo" doar al meu, unde totul este permis, unde si cele mai amagitoare vise se transforma intr-o realitate subtila. De fapt "Macondo" este tot ceea ce nu exista, dar si tot ceea ce-mi doresc.
Am mai invatat ca atunci cand ploua e absolut normal sa te plimbi prin noroi. Am invatat ca nu tot ce se spune ca e frumos si bun, e chiar asa doar pentru ca se spune. Frumosul il aleg eu din ce cred de cuviinta si pot sa-l aleg si din urat. Dar mai ales acum stiu, ca toti oamenii sunt buni si frumosi, chiar daca propria lor perceptie asupra calitatilor nu se asemana cu nimic din cei frumos si bun in "cuviinta" societatii. Saracia nu e o povara, ci o calitate, care lasa loc de inspiratie, pe cand bogatia si un loc fruntas asigurat in societate nu mai lasa loc de nimic.
Am invatat ca din nimic se nasc povesti uimitoare, cu iz de bantuiri fantomatice ale prezentului.
De la Marquez am invatat ce sunt un alchimist si o tarfa, si ca nu-i gresit sau rau sau impur sa simti pasiune in tot ceea ce faci.
Ce invat: Sa nu-mi fie teama ca se aduna anii in cartea vietii de acum. Se pare ca lucrurile cele mai bune se intampla o data cu varsta, iar batranetea nu e decat un apogeu usor de atins, cand tot ceea ce a intarziat sa se intample pe parcursul vietii isi reia cursul de mult uitat.
Invat ca dragostea nu va avea nicicand o varsta si fara ea pierdem sirul povestii, nu faurim nici amintiri si nici sperante, indiferent pe cine sau ce anume iubim si vom iubi.
"Viata este cel mai bun lucru care s-a inventat vreodata". Dar pas cu pas invat ca nicio viata si niciun veac nu sunt de-ajuns pentru o singuratate. Si oricat de tarziu ar fi de "cuviinta", nu-i niciodata prea devreme pentru acasa si nici pentru "Macondo".
Foarte frumos! Poate ne povestesti si cum iti faci timp pentru citit. Eu sunt tare trista va reusesc tot mai rar sa citesc.
RăspundețiȘtergerefoarte frumos draga mea ...mereu am impresia ca nu sant singura ...singura..tu intelegi ce vreau sa zic te pup..vio
RăspundețiȘtergere