Răbdarea Crinului

Avusese Crinul atâta răbdare cât nu avusesem eu probabil în multe vieţi răsfirate la un loc.

Şi se gândise Crinul să-mi dea o lecţie tocmai când îmi pierdusem orice fel de răbdare, orice fel de scop şi ţintă, orice fel de umbre, orice fel de imaginaţii.

Crinul are şi el o poveste destul de lungă. Îl cunoscusem o dată cu mutarea mea la Braşov, atunci când îi văzusem prima dată frunzele firave, răsfirate pe un pervaz prăfuit într-o încăpere rece, care urma să devină sala noastră de şedinţe. O dată cu mutarea mea venise şi vremea mutării lui, într-un ghiveci alb cu pământ proaspăt şi negru, care lăsa loc de inspiraţii. Stătuse el în frunze multă vreme, până când ne adunarăm în biroul respectiv mai multe personalităţi compatibile cu firavul Crin. Şi din minunatele lui frunze răsăriră multe, multe flori portocalii aprinse, atât de multe, parcă pentru fiecare dintre noi.

 

Evident că el crescuse atât de mult în pământul lui negru şi proaspăt încât veni vremea împărţirii. Şi astfel am primit şi eu trei frunze firave, într-un ghiveci vechi de lut, mai vechi decât mi-aş fi putut aduce aminte. 

 

A durat aproape 2 ani şi ceva, acest „ceva” fiind irelevant de mult, perioadă în care nu văzusem mai mult de cinci frunze in ghiveci. Firave, firave, precum firul de nisip pierdut în briză. Evident, că o dată cu venirea acestei ierni, când a trebuit să-l mut din balcon în locul lui de iarnă, din bibliotecă, îl ameninţasem în gând, că la primăvară îl mut la ţară.

Mi-o fi auzit el gândul sau nu... Nu ştiu. Doar că la câteva zile după această subtilă ameninţare am zărit ceva verde crud, răsărind din abur de pământ de ţară închis în ghiveci de lut. Mi se oprise respiraţia în absolută uimire şi întrebare.. oare ce să fie???

 

După şi mai multă răbdare cultivată cu greu şi în mod nefast, crescu verdeaţa într-un boboc mic, dar sublim. Nu şi-ar putea închipui nimeni starea mea din cele câteva zile până crescu bobocul. Era o inerţie cumulată din răbdările lui de peste ani, cu inspirări de verde tot mai închis până la explozia mirifică de portocaliu aprins.

 

Se desfăcu în patru flori mari, atât de mari, încât ar fi putut cuprinde toate lumile mele. Atât de răbdător îmi arătase el că răbdarea nu se dobândeşte, doar se cultivă, că trebuie să o caut exact în momentele inexistenţei ei. Răbdarea părea a fi în mine un foc, precum pasiunea. Trecătoare. Dar mă învaţă Crinul şi acum, când îmi împrăştie în sufragerie petale de portocaliu pierdut, că răbdarea se trage din pământuri negre, inspirate, că răbdarea există încă din vremuri din lut. 

 

Răbdarea aduce cu ea linişti controlate pe drumuri îndelungate şi grele, iar atunci când ea consideră îţi dăruieşte fapte nemaigândite, cum ar fi o floare de crin, portocaliu, crescută din verde aprins, atunci când niciun gând nu o mai aştepta.

 

 

Mărţişorul

Mărțișorul este un mic obiect de podoabă legat de un șnur împletit dintr-un fir alb și unul roșu, care apare în tradiția românilor și a unor populații învecinate. Femeile și fetele primesc mărțișoare și le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii.^[1]

Împreună cu mărțișorul se oferă adesea și flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.

Mituri ale Mărțișorului

Voinicul care a eliberat Soarele

Un mit povestește cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă. Dar un zmeu a furat-o și a închis-o în palatul lui. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă și veselie, și lumea întreagă a căzut în mâhnire. Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura și a eliberat fata. Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer și iarăși a luminat întregul pământ. A venit primăvara, oamenii și-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse. Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei — vestitori ai primăverii. Se zice că de atunci lumea cinstește memoria tânărului curajos legând cu o ață două flori: una albă, alta roșie. Culoarea roșie simbolizează dragostea către frumos și amintește de curajul tânărului, iar cea albă este a ghiocelului, prima floare a primăverii.^[2]

Lupta Primăverii cu Iarna

Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieșit la marginea pădurii și a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Ea a hotărât să-l ajute și a început a da la o parte zăpada și a rupe ramurile spinoase. Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat și a chemat vântul și gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a înghețat imediat. Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărțișorului simbolizează sângele ei roșu pe zăpada albă.^[3]

 

Istoric

Originile sărbătorii mărțișorului nu sunt cunoscute exact, dar prezența sa atât Români cât și la Bulgari (sub numele de Martenița) este considerată ca fiind datorată substratului comun Daco-Tracic, anterior romanizării la primii și slavizării la ultimii, deși legendele populare îi dau alte origini, care, la Bulgari, sunt legate de întemeierea primului lor hanat la Dunăre, în anul 681. Se mai consideră deasemenea că sărbătoarea mărțișorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci și al fertilității și vegetației. Această dualitate este remarcată în culorile mărțișorului, albul însemnând pace, iar roșu — război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea^[4].

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul datând de acum cca. 8 000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb și roșu erau purtate la gât. Documentar, mărțișorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova și Bucovina mărțișorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu ață albă-roșie, și era purtat de copii în jurul gâtului^[5]. Fetele adolescente purtau și ele mărțișor la gât în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr și să-l păstreze până la sosirea primilor cocori și înflorirea arborilor. La acel moment, fetele își scoteau mărțișorul și-l atârnau de creanga unui copac sau altul, iar moneda o dădeau pe caș^[6]. Aceste „ritualuri” asigurau un an productiv.

 

În prezent

În prezent, mărțișorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belșug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva își pune o dorință în timp ce atârnă mărțișorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României și Moldovei, pomii sunt împodobiți de mărțișoare.

În Republica Moldova, în fiecare an are loc festivalul muzical „Mărțișor”, care începe pe data de 1 martie și durează până la 10 martie.^[3] În acest an, festivalul se află la ediția a 45-a.

În unele județe ale României, mărțișorul este purtat doar primele două săptămâni. În localitățile transilvănene mărțișoarele sunt atârnate de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se pot speria duhurile rele. În județul Bihor de crede că dacă oamenii se spală cu apa de ploaie căzută pe 1 martie, vor deveni mai frumoși și mai sănătoși. În Banat fetele se spală cu zăpadă pentru ca să fie iubite. În Dobrogea mărțișoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare și înaripată.În zona Moldovei pe 1 martie se oferă mărțișoare băieților de către fete, aceștia oferind la rândul lor fetelor mărțișoare de 8 martie (o mică diferență față de restul țării).

Sărbătoarea mărțișorului se poate întâlni în zona Balcanilor la Aromâni și Megleno-Români, precum și la Bulgari care o numesc Martenița (Мартеница), și deasemenea în Macedonia și Albania.

Articol preluat în totalitate de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Mărţişor

DRAGOBETELE DIN 24 FEBRUARIE

Pe 24 februarie, in ziua cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii.

La noi, Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele:

"Floride fraga
Din luna lui Faur
La toata lumea sa fiu draga
Uraciunile sa le desparti".

In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui. Era o sarbatoare a grupurilor de tineri care ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se imbratisau. Avea toate trasaturile unei sarbatori premaritale, de antamare a unor relatii intre tinerii din comunitate, ce anticipau nuntile.

Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.

Se mai credea ca in ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile, pasarile neimperecheate acum ramanand fara pui peste vara. Oamenii batrani tineau aceasta zi pentru friguri si alte boli.

Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara.

Obiceiurile de Dragobete, zi asteptata candva cu nerabdare de toti tinerii bucovineni, au fost in buna parte uitate, pastrandu-se doar in amintirea batranilor. Iar in ultimii ani, Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, el fiind inlocuit de acel Sfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

AŞTEPTARE

Tăcut alint privirea-ţi

Tu, soare mândru, tandru....

Ştiu că fericirea-ţi

Nu vină.

Ea e dusă

Şi între cruci uitată.

Dar tu aşteaptă,

Aşteaptă...

Când norii iar vor plânge,

Şi vânturile cântă,

Aleargă iar spre tine

Mândră, blândă, albă...

Dar...

Va fi o demult uitată,

Crudă

Fericire. 

Martie 2001

Expozitie fotografica Sarmizegetusa Regia. Misterul Pietrelor

Lume Lumeee, sunteti invitati cu mic cu mare, miercuri, 18 ianuarie, la orele 14 batute fix, la un eveniment cu staif ce va avea loc la Biblioteca Metropolitana Mihail Sadoveanu din Bucuresti!

Asadar, va invitam la lansarea cartii "Pietrele Dacilor Socotesc" a reputatului regizor David Reu, un impatimit iubitor al istoriei acestei tari si mai ales, al civilizatiei dacice, care ne va detalia aspecte de numerologie si matematica, stiinte folosite pe aceste meleaguri de catre stramosii daci, asa dupa cum domnia sa David Reu a reusit sa le studieze de-a lungul carierei sale.

In cadrul acestei lansari veti putea admira "pe viu" vestigiile dacice de la Sarmizegetusa Regia, intr-o inedita expozitie fotografica semnata Clarisa Iordache si Bogdan Manea. Nu mai putin de 50 de fotografii vor detalia aspecte ale acestor vestigii dacice, asa cum se prezinta ele publicului larg in ultimii ani. Veti putea admira asadar Sanctuarul Mare Circular, Cadranul Solar, Sanctuarul Mic Rotund, si o serie de Sanctuare Patrulatere, toate formand un sistem complex al unei vieti spirituale dacice, despre care, din pacate, inca nu stim foarte multe.

Scopul acestei expozitii este acela de a promova vestigiile dacice, intr-un context in care, din prea mult zel, se pare ca uneori uitam cat de important si fragil totodata este patrimoniul cultural istoric si, in loc sa il conservam, il distrugem sub diverse forme. Asadar, aceasta expozitie vine in intampinarea unei epoci in care, probabil ca putin din acest sistem de temple va mai fi pastrat, el traind in memoria urmasilor, doar prin intermediul fotografiilor!

Acestea fiind zise, va asteptam in numar cat mai mare, deoarece o parte din mostenirea culturala a acestui popor, vine la Bucuresti, pentru a se face cunoscuta apreciata si remarcata de catre cei interesati. Si, ca totul sa fie si mai imbietor cu putinta, aflati ca lansarea cartii domnului David Reu va fi condimentata cu versuri din volumul de versuri istorice, tot despre daci, intitulat "De Sabie si Neam" autoare fiind protagonista expozitiei, Clarisa Iordache.

Si, ca sa fim intelesi pe deplin, va mai spunem ca atmosfera va fi una prieteneasca, de sueta intre prieteni, ce va va purta lejer, dincolo de dealurile impadurite, pana in inima unei civilizatii stravechi, direct in cea care odata a fost, mareata Sarmizegetusa Regia!

 

 

 

Articol preluat integral de la: http://iatalumea.blogspot.com/2012/01/expozitie-fotografica-sarmizegetusa.html

Colind - Mihai Eminescu

COLINDE, COLINDE Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglinzilor Şi tremură brazii Miscând ramurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele. Se bucur copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariei Işi piaptană pletele, De dragul Mariei Ş-a Mântuitorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului.  Publicat în ziarul Universul - 1933

Expoziţie cu pozele lui Vlad

Pentru mine întotdeauna vor fi simplu "pozele lui Vlad", pentru ca mă apropie de ceea ce îmi este drag mie: România, la ţară. Sunt sigură că nu doar eu am aşteptat o nouă expoziţie cu pozele lui. Şi nici că se putea un loc mai plăcut şi mai cultural. 

Ultima carte a lui Oreste!

Florin Chilian - La mulţi ani şi cât mai multă inspiraţie românească!

 Articol preluat de pe: http://www.jurnalul.ro/calendar/la-multi-ani-florin-chilian-599085.htm

"Sunt Florin Chilian şi am telefonul ascultat pe mandat de siguranţă naţională. Şi emailurile îmi sunt urmărite de imbecili.”
www.chilian.ro

"Mi-am trăit viaţa ca un dement, fără plasă de siguranţă şi fără menajamente...”
"M-am întrebat la un moment dat dacă să mă bucur sau să mă întristez pentru că respir în anii ăştia. Fireşte că, la nivel mental, e o bucurie, prea sunt demente vremurile doar că se intersectează cu trăirile din real... Aici e mai dificil.... Ce să spun? Le trec ca un om viu, uneori mai scap dârlogii şi o iau razna pentru că trebuie să decomprim cumva, însă, mai întotdeauna am noroc că în momentele astea să fie lângă mine oameni, prieteni dragi. Faptul că pot fi atât de imbecil câteodată şi atât de dobitoc că nu poţi crede că-s eu dacă raportezi la muzica mea idioţeniile pe care le fac, tocmai astea mă ţin pe o linie de relativă plutire, de aproapele meu echilibru. Nu pot fi un om «normal>, n-am cum să fiu normal şi să fac muzica pe care o fac. Cine se aşteaptă de la mine să fiu un cetăţean exemplu e un tâmpit şi se înşală grav.

Cei care citesc aceste rânduri trebuie să ştie că am trişat tot timpul. Că eram foarte aproape de Cernobâl atunci când a avut loc dezastrul ăla nuclear, la Firiza, mai sus puţin de Baia Mare şi niciodată nu am crezut că o să ajung să trăiesc atât de mult, ăsta este unul dintre motivele pentru care o iau razna când aud despre copii de doi sau trei ani cu forme de cancer deşi ştiu... cesiul... perioada de înjumătăţire... Tot nu mi se pare drept. Am avut un accident în adolescenţă în care am avut un episod de moarte clinică şi n-am murit... pentru că o voce din lumina aceea, din tunel, mi-a spus că nu este momentul să ajung acolo, pentru că mai am foarte multe de făcut aici - motiv pentru care mi-am trăit viaţa ca un dement, fără plasă de siguranţă şi fără menajamente. Tot timpul aveam sentimentul că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău şi mă simt protejat cumva... Se mai întâmplă să am câte un vis care se tot împlineşte, ştii?! Nu este nimic glorios în asta ci numai egoism cinic. Frica aceea adevărată de ochii din oglindă şi de propria mea judecată. Faptul că ştiu m-a făcut mereu să nu pot să mă înşel, nu m-a lăsat. De aici «curajul> meu nebun de a trăi decent în raport cu ochii din oglindă, dintr-o înşelăciune, dintr-un trişat.

Viaţa de artist în România zilelor noastre? Zău că nu ştiu. Sunt atât de amestecate realităţile aici că o iei razna. Dacă mă gândesc la «colegi> e un business relativ ok - viaţă uşoară, femei, băutură..., dacă mă gândesc la artişti - care sunt îngrozitor de puţini - este şi o vină a lor pentru că nu reuşesc să găsească o cale prin care să ne facă cunoscută arta lor de care avem atâta nevoie, deşi într-o lume normală asta ar fi treaba altcuiva, a socialului... Cred că la noi arta nu mai înseamnă altceva decât o inimă ţinută în mâini în faţa lumii care trece grăbită şi prea nepăsătoare pe lângă, având mare grijă ca nu cumva să fie atinsă de inima asta. Încă mai au decenţa de a nu o călca în picioare. Artistul român este privit aici, la noi, aşa cum priveau demult oamenii un urs cu laţ în nas, trecând pe străzi printre ei, cu teamă, cu respect, cu bucurie sau cu o imensă curiozitate. Niciodată cu dorinţa de-al elibera şi de a fi liber asemenea lui sau de a-i respecta puterea.

Cât datorez acestei ţări şi acestui popor? Dacă mă gândesc la propriu - nimic. Dacă însă judec cu mintea mea îi datorez totul. Nu pot respira în altă limbă, alta decât limba română. Tot ce ţine de spiritualitatea acestui neam prea tare hulită şi batjocorită m-a făcut să fiu «A fi>.

Ştiu că era 21 Decembrie şi că eram alături de Vali Sterian, la Sala Palatului. O femeie cobora cu o pâine îî mâini, strigând: «Pâine pentru Timişoara!>. Am făcut pasul în stradă, alături de ea. Nu ştiu ce am judecat eu cu mintea mea de 20 de ani, dar ştiu că am judecat şi că mi-am asumat pasul acela cu toate consecinţele lui. Şi acum cred că la origine a fost vorba numai despre egoism în gestul meu. Cunoşteam implicaţiile, vedeam rândurile de soldaţi cu armele îndreptate spre noi şi mai vedeam şi camerele care filmau totul din spatele lor. Nu mi-a păsat de nimeni şi nimic în afară de gândul că nu mă mai pot privi în oglindă dacă nu fac pasul acela după ce privirile mi s-au intersectat cu cele ale femeii care striga frângând pâinea în mâini. O altă zi în faţa Televiziunii, tot Decembrie 1989. Am auzit o rafală de armă automată grea, precum cea de TAB, şi un băiat de vârsta mea a căzut secerat chiar de lângă umărul meu. Atunci s-a întâmplat. Am fugit îngrozit, rupând pământul, către Piaţa Dorobanţi. Nu mi-a mai păsat de nimic, nu mai eram raţional, nu mai judecam. Frica, groaza şi fuga de acolo, atât! Nu eram nimic. Un animal dominat de o frică înspăimântătoare. Nu-mi mai asumam nimic, nu mai raţionam. Numai frica mă stăpânea, atât. Tot timpul cât am fugit am ştiut că trebuie să-l iau şi pe el de acolo, dar nu mă puteam opri din alergat. Cu numai o clipă înainte vorbeam amândoi. Nu am fost în stare să mă opresc şi mă mai amăgeam la gândul că oricum era mort şi că nu mai puteam să-l ajut în nici un fel. 50, 100 de metri, atât am alergat să mă pun la adăpost. Am început să rog oamenii să meargă cu mine înapoi pentru a lua copilul acela de acolo. M-am întors şi, ajutat de doi oameni, am luat acel trup de lângă gardul Televiziunii, rugând pe cineva cu o Dacie papuc acoperită să-l ducă la spital. Un băiat înalt şi slab m-a întrebat ce s-a întâmplat. L-am privit şi dintr-o dată mi-au revenit în minte toate amănuntele zilelor trecute de pe 21. I-am spus că totul e o farsă, un aranjament, că nimic nu-i adevărat şi că plec acasă pentru că eram foarte obosit Mai târziu, pe 17 ianuarie, am scris un cântec, «Atac la persoană>, şi a intrat pe decalog la a doua poruncă.

E un înţeles în toate, fără îndoială. E un rost, undeva, în respiraţia mea de acum aici. În altă naştere, ca ţară vorbesc, nu existam. Despre destin... încă se trece, înca se zideşte, înca se naşte, zic eu.
Am deja cam toate premiile, de la cadoul pe cere mi-l face viaţa în fiecare clipa din care am decis să fac muzică, la cele trei mai realizari ale mele pe care numai de curând le-am conştientizat şi anume: 1. Există un atelier - sper să existe încă - unde copii din puşcăria de chirpici de la Tichileşti învaţă să faca termopane ca să nu se mai întoarca acolo. 2 - Este o fetiţă de trei ani, Ioana care şi datorită unui infim aport al meu, la ideea unui om tare drag, Mihai Mărgineanu - are acum şi a doua mânuţă şi 3. - Un chirurg de inimi de copii din Boston are ca ton de apel pe telefon «Zece>. Fetiţa pe care a operat-o în singura lui zi liberă, după doi ani şi jumătate, de un Crăciun, este acum bine. Tatăl ei mi-a spus asta săptămâna trecută şi m-am bucurat tare mult. Sunt bucurii tare sincere într-un ocean de tristeţi şi de prea multe cazuri şi prea grave, prea fără speranţă. Am spus asta atunci unei prietene şi m-a acuzat că-s prea trist... e un alt cuvânt spus de ea, dar nu-mi vine acum.

Nu cred că noi, ca neam avem apenticele recunoştinţei sau al memoriei, legat de o valoare a noastră, aşa că, cu atât mai puţin nu cred că ar avea de ce şi pentru ce să-şi amintească cineva despre mine. Poate doar - ca exerciţiu de vanitate - să ştie că sunt singurul om care a pus pe muzică cele zece porunci.... altfel nu. Lucruri interzise nu există că doar n-am muncit atât pentru a crea controversatul personaj numit Chilian. Sunt mai mult decât asumat cu toate... Am luat tot nefirescul dintr-o societate românească profund bolnavă, mi l-am însuşit şi m-am folosit de valenţele lui demente pentru a inventa personajul controversat Chilian, personaj care a adus în cele din urmă muzica mea aici, în lumea reală. Îmi asum tot ce am făcut, aşa cum îmi asum şi consecinţele acţiunilor mele! Ce este cu adevărat important pentru mine nu prea are legătură cu ceea ce valorizează ceilalţi. Asta e farmecul «controversei> - ţine vie întrebarea.

E o apetenţă ce frizează cretinismul performant al media din România, în ceea ce priveşte dispariţia artiştilor care nici măcar nu au existat pentru ei atâta vreme cât au trăit. Deşi este evident că eu sunt deja nemuritor... Dacă idioţii ăştia din media vor face circ atunci când voi pleca, le promit că mă întorc şi îi bântui cât vor mai avea de trăit, şi pe ei şi pe neamurile lor. Cu mine se vor culca, cu mine se vor trezi şi vor sta la masă. De nu le scot peri albi lor şi neamurilor lor pâna la a şaptea spiţă, să vedeţi voi! De nu-i fac să se roage să vină lângă mine decât să mai trăiască o zi aşa cu mine pe capul lor!
Am răspuns întotdeauna în interviuri, mai ales la întrebările care nu mi-au fost puse vreodată.
«Hai priveşte în jur/sigur există ceva curat ceva nepătat de cuvinte şi
gesturi fără contur...>”


Astăzi, de ziua sa, Florin Chilian va participa alături de Mihai Mărgineanu şi Răzvan Simion  la o întâlnire, în cadrul proiectului internaţional - "Mândri de clasa noastră, de şcoala noastră, de ţara noastră, noi am început să construim!”, iniţiat şi coordonat de Andrei Bădin, la Liceul Cervantes http://www.starttobuild.org/evenimente.html
şi la Club Princess, unde va cânta pentru un eveniment caritabil. Toţi banii stânşi de la intrare vor merge la fundaţia Metropolis, fundaţie de care sărbătoritul noastru este foarte apropiat. Aceasta are un orfelinat particular, de 16 ani, unde au grijă cam de 114 copii, unii în centru,  alţii în familii - www.princessclub.ro
www.fundatiametropolis.ro

1 Decembrie - România, tărâm de poveste

Există anumite minunăţii în ţara noastră care nu pot fi exprimate în cuvinte. Câtă binecuvântare i-a fost dat acestui tărâm de poveste... Pentru că noi încă mai credem în poveşti...

Pozele lui Vlad vorbesc astăzi mai mult decât oricâte descrieri aş putea exprima eu:

 Sursa: http://vlad-dumitrescu.blogspot.com/

Băcănia La Draga - Braşov

Toamna - undeva între credinţă şi culoare

P.S.: Pozele sunt realizate în ziua nunţii noastre

Festivalul de Dramaturgie Contemporană - Brasov

Tradiţia ultimilor ani, pe care reprezentanţii Teatrul „Sică Alexandrescu" au încercat să nu o încalce nici la a XXIII-a ediţie, este ca pe scena braşoveană să poposească spectacole ce şi-au demonstrat valoarea şi succesul, iar publicul să aibă posibilitatea întâlnirii cu mari artişti, vedete ale scenei româneşti, iar semnăturile regizorale să fie unele de consistenţă.

În cele şapte zile de festival vor fi puse în scenă zece spectacole produse de Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul „Bulandra", Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie, Teatrul „Nottara",  Teatrul ACT, regizate de către: Felix Alexa, Vlad Massaci, Cristian Juncu, Gelu Colceag sau Nicolae Scarlat, şi în care îi veţi putea vedea jucând pe: Horaţiu Mălăele, Dorina Lazăr, Ştefan Bănică Jr, Emilia Popescu, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu sau Vlad Zamfirescu.

Spectacolele vor fi completate şi cu alte evenimente culturale, cum ar fi lansări de carte, spectacol lectură, expoziţie de fotografie. Publicul este invitat lunea viitoare, în foaierul teatrului, de la orra 18.00, la o seara de excepţie, o întâlnire cu marea actriţă Mariana Mihuţ, ce va fi prezentă la lansarea volumului dedicat carierei sale artistice: „Cu şi despre Mariana Mihuţ" de Mircea Morariu, dar şi la alte asemenea surprize.

Programul evenimentului:#

MIERCURI, 23 NOIEMBRIE
Sala Mare, ora 19.00 / Deschiderea oficial
Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin (1h 20')
Regia: Felix Alexa
Teatrul „Bulandra", Bucureşti

JOI, 24 NOIEMBRIE
Sala Mare - foaier, ora 18.30
Lansare de carte
Silvan. Portretistul
George Löwendal, un aristocrat în luminile rampei
(Editura ICR, 2011)
Sala Mare, ora 19.00
Omul hazardului de Yasmina Reza (1h 20')
Regia: Cristian Juncu
Teatrul „Nottara", Bucureşti

VINERI, 25 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 17.00
Vieţaşii, după Vieţaşii de pe Rahova. Din mărturia unor condamnaţi pe viaţă de
Eugen Istodor (1h 15')
Regia: Cătălin Chirilă
Teatrul „Sică Alexandrescu", Braşov
Sala Mare - foaier, ora 18.30
Vernisajul expoziţiei de fotografie FOTOdRAME, semnată: Zomir Dimovici
Sala Mare, ora 19.00
Tectonica sentimentelor de Eric Emmanuel-Schmitt (2h 30' cu pauză)
Regia: Nicolae Scarlat
Teatrul Naţional Bucureşti

SÂMBĂTĂ, 26 NOIEMBRIE
Sala Mare, orele 17.00 şi 20.00
XXL - Fat Pig de Neil LaBute (2h)
Regia: Cristian Juncu
O producţie Asociaţia Culturală Catharsis, Teatrul ACT şi Teatrul „George Ciprian", Buzău

DUMINICĂ, 27 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 17.00
Metoda G de Jordi Galcerán (1h 30')
Regia: Cristian Dumitru
Teatrul „Sică Alexandrescu", Braşov
Sala Mare - foaier, ora 19.00
Lansare de carte
Actorii care ard fără rest de Miruna Runcan
(Fundaţia Culturală „Camil Petrescu" - Revista Teatrul Azi, 2011)
 Sala Mare, ora 19.30
Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru (1h 20')
Regia: Eugen Făt
Teatrul Odeon, Bucureşti

LUNI, 28 NOIEMBRIE
Sala Mare - foaier, ora 18.00
Lansare de carte
Cu şi despre Mariana Mihuţ de Mircea Morariu
(Fundaţia Culturală „Camil Petrescu" - Revista Teatrul Azi, 2011)
 Sala Mare, ora 19.00
Cui i-e frică de Virginia Woolf de Edward Albee (2h 45' cu pauză)
Regia: Gelu Colceag
Teatrul de Comedie, Bucureşti
SPECTACOL ÎN AFARA CONCURSULUI

MARŢI, 29 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 16.00
Spectacol lectură (piesă din dramaturgia contemporană poloneză)
Absint de Magda Fertacz
Regia: Claudiu Goga
 Sala Mare, ora 19.00
Elling, dramatizare de Axel Hellstenius în colaborare cu Petter Naess
după romanul Fraţi de sânge de Ingvar Ambjornsen (1h 50')
Regia: Vlad Massaci
Teatrul de Comedie, Bucureşti

 MIERCURI, 30 NOIEMBRIE
Sala Mare, ora 19.00
Măscăriciul, după A.P. Cehov (1h 30')
Regia: Horaţiu Mălăele
Teatrul „Bulandra", Bucureşti
SPECTACOL DE GALĂ

Articol preluat: http://www.adevarul.ro/locale/brasov/Festivalul_de_Dramaturgie_Contemporana-la_start-_Vedeti_aici_programul_evenimentului_0_595740855.html 

Eu şi Bacovia

Cred că-mi regăsesc inspiraţia. A apărut subtil şi inutil la început, a răscolit ceva cu o întrebare ce-mi suna a rugă. Mi-a cerut un vers. Apoi a devenit o inspiraţie mică, mică, precum flacăra lumânării când vrea să se stingă, sau poate nu, poate se va răzgândi şi-mi va da lumină. Tot mai aprinsă şi ajunsă în zări care nu au crezut că o vor întâlni vreodată.

Dar a ştiut cum să-mi ceară un vers. Am căutat în hipocampus. Ştiţi voi, cel din canapea. Am zâmbit. Mi-am amintit. Îl iubeam într-un timp pe Bacovia. aşa melancolic şi deprimat, cum era el. Ne înţelegeam unul pe altul. L-am şi scris pe Bacovia cândva, am încercat apoi să scriu ca el. În jurnalul meu de versuri am regăsit cuvinte de care nu mă mai credeam în stare, căci îl părăsisem pe Bacovia pentru Coşbuc. Cum poţi părăsi un suflet pustiu pentru unul pierdut? Nu voi încerca să găsesc răspuns, căci nimic nu e întâmplător.

În jurnalul de versuri din canapea sunt două file: Noiembrie 1998

SINTEZĂ BACOVIANĂ


Nu am văzut mai frumoase concerte,
Acord care mari taine ascunde:
Văd doar lumea plină de regrete,
Acord de lumină-mi răspunde.


Sufletul în "Nervi de primăvară"
Pierdut ţi-a fost, acum şi pe vecie;
Văd plumb din cer cum se coboară
Şi ştiu că ţi-e destinat doar ţie.


Picături de ploaie aurite 
Văd în amurg de toamnă violet,
Sunet, parfum, de muză, amăgite,
Toate apar într-un peisaj cochet.


Lumea plină de regrete
Acord de lumină-mi răspunde,
Acord care mari taine ascunde:
Tot mai frumoase concerte.




ROMANŢA UNUI SUFLET STINS


Gol îţi este tainicul mormânt,
Argint tomnatic te învăluie,
Doină sau romanţă vreau să-ţi cânt...
Dar sufletul tău purtat de vânt
Nu stă s-asculte tainicul meu cânt,
Să dăinuie.


Decor de frunze colorate,
Căci văd pământul negru cum e zeu,
Pe deal... crucile izolate
Scârţăie frunze-nfrigurate
Şi-şi cântă doine-nsingurate.
Le aud şi eu.



Sufletul tău purtat de vânt
Stă să asculte tainicul meu cânt:
Doină sau romanţă
De argint.

Regele meu - Lucian Avramescu 25.10.2011 Jurnalul National

Regele meu

Majestatea Sa ne face darul de a reaminti lumii că existăm

Autor: LUCIAN AVRAMESCU

25 octombrie 2011

Foto: Cristian Marcu

Îl ştiu de când eram ţânc, iar în mintea mea ştiutele şi neştiutele se amestecau toate. „Înaintarăm – până-n zăpezi, prin amară vreme, şi încă nu ştim că iubim”, scria poetul din Lancrăm. Am învăţat să-l iubesc ca sfânt, zugrăvit în pronaosul bisericii din Sângeru, unde bunica mă căra înaintea Paştelui, să mă împărtăşesc şi să comit sperjurul spovedaniei. De ce sperjur? Preotul mă întreba dacă am fost cuminte, iar eu minţeam, aşa cum făceau toţi copiii, că da, iar faţa blajină a bătrânului paroh mă încuviinţa nu fără o anafură de ironie. Sfântul cel mai frumos, de pe peretele bisericii zidite de un boier din neamul Văcăreştilor şi refăcută, pe cheltuiala lui, de bunicul meu de tată, era Majestatea Sa Regele Mihai, personaj nou, încadrat de sfinţii cu aură, pe care lăcaşul îl acceptase la iniţiativa ctitorului regalist. Ambele perechi de bunici ai mei au fost şi au rămas până la săvârşirea lor din viaţă, iubitori de Rege, supuşi ai coroanei, chiar şi atunci când coroana a fost dată jos, ca într-o crudă răstignire, nu numai de pe capul monarhului, ci de pe fruntea României, lăsând-o cheală şi pustie.
Îmi plăcea portretul sfântului tânăr care rămânea în spate, atunci când eu înaintam spre icoane şi altar, şi-l regăseam majestuos la ieşirea din sfântul lăcaş, pentru că se deosebea de ceilalţi, mai toţi bătrâni, încruntaţi şi asceţi. Haina lui militară, faţa gravă dar luminoasă, semeţia unui chip care se uita departe, peste timp, mi-l aşezau, fără concurenţă, în suflet. Mărindu-mă, am aflat de la şcoala acelor timpuri, timpuri care-mi alungaseră bunicii din casele zidite de ei, iar pe uşa odăii în care aveam un pian şi în care stăteau părinţii mei era mai mereu un sigiliu roşu, că Regele era un trădător (parcă şi azi mi-a fost dat să aud această netrebnicie), că a fugit cu vagoanele de aur ale ţării, că muncitorii şi ţăranii, salvaţi de Stalin şi de armata roşie, trebuie să se închine altei lumini care vine musai de la Moscova.
Am fost premiant, am învăţat acele cărţi, dar nimeni n-a reuşit vreodată să-mi confişte credinţa, pitită adânc în mine, că sfântul acela tânăr, din biserica refăcută de bunicul, e Regele meu şi lui trebuie să-i rămân credincios.
Majestatea Sa Regele Mihai face azi, poporului lui pe care l-a iubit mereu, chiar şi atunci când acest popor, din neştiinţă sau din interese politice meschine ale vremelnicilor puterii (ce lungă e uneori vremelnicia!), şi-a nedreptăţit Regele, darul prestigiului de neam şi ţară. Altfel, acest prestigiu se scurge, s-a scurs, prin găurile largi ale subculturii, mârlăniei şi, nu la urmă de tot, trădării. Fiindcă azi suntem o ţară trădată, trădată mai ales de cel care ar trebui s-o apere de insultă, să-i dea încredere în ea şi s-o ţină unită întru biruirea vicisitudinilor. Majestatea Sa ne face darul de a reaminti lumii că suntem, că am jucat uneori un rol în soarta Europei şi lumii, că am învins momente grele din care puteam ieşi frânţi sau nu mai ieşeam deloc.
Regele meu mă priveşte iar, cu prietenie şi încredere, de pe peretele bisericii din sat, semn că sunt. Nu ştiu, la cei 90 de ani care l-au păstrat lucid şi vertical, statuie vie a istoriei naţionale, ce va spune azi poporului său. Nu ştiu dacă liota care a cărat azi România în subsolurile lumii va fi în stare să se abţină de la râgâitul caracteristic. Poate-i luminează Cel de Sus o clipă şi fac efortul de a se abţine. Ceea ce ştiu e că lumea, învăţată să se uite la noi ca la paria, ne priveşte azi cu alţi ochi. Azi, măcar azi, iar darul acesta vine de la Rege.
Am avut norocul, ca gazetar, să mă aflu de câteva ori în apropierea Regelui. Ultima oară la Palatul Elisabeta, când Principele Radu, educat şi clădit parcă din spiţa regală (câte nedrepte insulte se îndreaptă spre acest bărbat de la care politicienii noştri ar avea atâtea de învăţat, măcar ca discurs şi ţinută intelectuală), m-a aşezat pe lista invitaţilor. Lume multă. Regele se afla între invitaţi ? drept, mai înalt decât noi toţi cu toate că unii aveau centimetri mai mulţi decât Majestatea Sa. Bronzul statuii lui, modelat în cea mai grea conflagraţie a veacului XX, transmite distanţă şi deopotrivă iubire. I-am vorbit Principesei Margareta despre portretul tatălui său din biserica de la Sângeru şi mi-a promis că, găsind un răgaz, va veni în satul meu.
Altădată m-am găsit în apropierea Regelui la inaugurarea Muzeului hărţii şi cărţii vechi, donaţie a familei Adrian Năstase, rară într-o lume din ce în ce mai puţin atentă la gesturile culturale şi tot mai calicită în strânsura de averi. Au fost puţini invitaţi, presa aproape absentă. A fost clipa care a oprit criticile mele, îndreptăţite sau nu, la adresa fostului premier, care mă impresionase printr-un gest regal. Aşa l-a perceput şi Regele care, hartă după hartă, exponat după exponat, a parcurs cu atentă grijă bogăţia documentară din muzeu. Aici, arăta Regele, şi degetul lui luneca pe linii doar de el ştiute, se afla un depozit de carburanţi, aici o pistă de aterizare.
Era o veche hartă a Bucureştilor şi Regele, regăsindu-şi anii tinereţii, o mângâia. Ceva, mult cred, din viaţa lui se afla desenat în acele hărţi ale României uitate. Alături, Principele care-l încuviinţa şi eu care, în gând, vasal copilăriei, suiam portretul regăsit, potrivindu-l pe peretele bisericii de acasă. Emoţie înaltă a Regelui, fiindcă de aceea un rege e rege, pentru a trăi doar emoţii înalte, mai puţin statuară a mea, dar n-aş înstrăina această bijuterie de suflet pentru nimic în lume.

Acea zi specială

Pentru mulți dintre noi trec zilele, fie ele și speciale, ca oricare altele. Deoarece poate nu le considerăm destul de importante pentru a le considera deosebit de speciale sau pur și simplu le ignorăm.

De când îmi aduc aminte însă, ziua de astăzi a fost întotdeauna specială. Lumea de la țară a fost întotdeauna mai familiarizată cu aspectele calendarului ortodox și se știa: nu e sărbăroare cu roșu în calendar, dar e ziua ei de nume. Și chiar îmi simțeam ziua specială, fiind singura persoană de la noi din sat cu un astfel de nume. Îmi aduc cu drag aminte că primeam flori colorate, culese de prin curți. Ceva special, după cum vă spun.

Anii au trecut însă, prea repede și imperceptibil, și nu am mai avut nici gânduri pentru această zi. Poate nu îndrăzneam să spun ce zi era sau poate simțeam că nu contează să știe și alții că am o zi specială.  Sau poate îmi era prea greu să mai explic că în trecut, cine a avut acest nume, era de fapt bărbat și a făcut fapte mari. Și că și acest aspect contribuie în mod considerabil la deosebirea mea de ceilalți.

Dar de ceva timp încoace, parcă de la an la an îmi devine această zi tot mai specială. Și parcă mă trezesc altfel dimineața, parcă ziua este altfel, parcă mă învăluie o mare bucurie, doar așa pentru numele meu.

Nu am nevoie practic de nimic. Îmi e de ajuns să știu și prin ceea ce fac și ce sunt în această zi să devin măcar pentru puțin timp o idee mai specială decât în alte zile din cotidian. Și doar așa, pentru că am învățat să-mi găsesc mici plăceri în lucruri atât de simple, evidente, dar câteodată uitate în neimportanță. 

http://jurnalsprematuritate.blogspot.com/2010/07/28-iulie-o-zi-mai-altfel.html 

Locuri din poveşti

Acum, că timpul şi-a încetat oprirea şi ... trece înainte şi înapoi, învăţ să mă transpun în locuri de demult sau de acum care îmi fac o deosebită plăcere.

Le voi descrie într-o ordine absolut aleatoare, aşa cum îmi vin în minte. Din toate am desprins poveşti: unele s-au aşternut deja cuminţi în rânduri, altele aşteaptă să poată fi transformate în cuvinte, pentru că sunt mai presus de acestea, mai presus de imagini şi de gânduri.

Plaja din Vama Veche între şase şi şapte dimineaţa - sunt atâtea frământări lăsate în urmă din aburi de lume peste care se revarsă soarele în zgomot de neant. Şi pari atât de departe ...

Dealul de acasă, de deasupra satului - e ca în poveşti şi în fiecare anotimp par a nu mai vrea să ştiu zădărnicia lumii, căci tot acolo îl găsesc. Doar îşi schimbă culoarea după vrerea Cerului...

Banca de lângă mormântul Părintelui Arsenie la Mănăstirea Prislop - e ceva inexplicabil, pare că nu mai există nimic altceva, te îndrepţi fără gânduri nefaste spre lumi făurite doar din Dumnezeu...

Stonehenge - atâta linişte şi simplitate la un loc nu cred că am să mai întâlnesc vreodată...

Locuşorul din camera mea de copil, de lângă geam, în zloată de noiembrie cu focul arzând în soba de lemne - e singurul acasă deplin...

Zidul vechi din jurul Cetăţii Sibiului (începând de la Teatru până la Bastion) - e o oază de istorie ce niciodată nu va dispărea ...

The Corner (o cafenea din centrul Bucureştiului vechi) -. câtă inspiraţie unde nu te aştepţi...

Grădina de lângă Palatul Parlamentului în Londra cu sculptura de Rodin, pe malul Tamisei - nici nu am cuvinte

Statuia lui Lorelei pe malul Rinului - îmi aduc aminte de crame şi de struguri...

Colţarul meu din sufragerie - pe care nu apuc să mă odihnesc decât în zilele chiar goale...

Heidelberg - întreg oraşul, pentru că aşa am simţit şi va rămâne întotdeauna marea mea dragoste citadelă

Bucătăria din Ştrand - unde s-au născut marile idei, încă infinite

Faleza din Balchik - atâta uitare şi contemplare de sine ...

Livezile de piersici din Bulgaria - nu am văzut nicăieri ceva mai vesel ...

Bistro de'l Arte, Brașov - masa de la fereastra mare, unde ai impresia ca iți bei cafeaua direct pe pavaj astfel creându-se un loc de discuții esențiale și elevate...

Grădina Palatului de Vară Samuel Brukenthal de la Avrig - un veritabil exercițiu de imaginație, pentru că în părăsirea ei umilă trebuie să-ți imaginezi într-un mod deosebit peisajul de odinioară ca să înveți să iubești acest loc...