Pentru mine ţara mea este altceva decât ce vor politicienii. Nu înţeleg politica prezentă, poate că în darul meu de a simplifica lucrurile foarte mult nu pot să pricep ce o fi atât de complicat să schimbi ceva, să faci bine. De aceea, am concis la un moment dat că nici nu mă mai interesează. Amăgirea mea este că toţi românii uită de unde au plecat. Şi cei care au rămas în ţară, şi cei care lucrează în străinătate.
Pentru mine România este ceva boem.
Sigur dau dovadă de subiectivitate în această privinţă, dar la o analiză mai exactă orice persoană care s-a născut şi a trăit mare parte din tinereţe într-o ţară, oarecare, consideră că aceasta este ţara lui. Poate, câteodată acea persoană îşi doreşte să plece, dar tot ţara lui rămâne.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Dar nu în orice în sat, ci în cel românesc. Acolo am crescut şi eu, în veşnicia lui. Şi oricât ar fi România asta plină de modernităţi împrumutate din occident şi în mod occidental, oricât ar încerca alţii să ne schimbe sau să ne întineze... nu există pericolul de a pierde ceea ce este al nostru.
Îmi aduc aminte de prima mea incursiune în mediul universitar german, când am fost întrebată ce ar putea să-mi placă atât de mult în România. Le-am răspuns că joaca vrăbiilor în praful drumului neasfaltat. Desigur că nu am fost înţeleasă, ei aveau de mult asfalt peste tot. Eu încă pot să mă laud că acasă la noi strada nu este încă asfaltată. În vânt e praf, în ploaie e noroi. Şi tot strada mea este. Şi vrăbiile încă se desfată pe această stradă.
Tot la sat am găsit cei mai ospitalieri oameni. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar la oraş lumea este egoistă. Acolo, la sat, în schimb, s-au obişnuit să împartă tot, de la pamânturi până la anotimpuri. S-au obişnuit să fie buni şi răbdători. Să creadă, oricare ar fi credinţa lor. Aşa cred şi eu, că într-un fel sau altul, satul românesc este mai aproape de Dumnezeu şi de fericire.
Nu mă gândesc la sărăcie. La ţară sărăcia se suportă mai uşor. Îţi ţine de cald pădurea şi te hrăneşte pământul.
Tot boemă consider vânzarea de ceapă roşie de către sătenii din Mândra, Făgăraş, la porţile caselor, în uliţa mare, asfaltată de această dată. Nu doar că-mi place ceapa roşie, dar întotdeuna m-am raportat la ei. Pentru că primeau bani exact pe ce munciseră vara. De la ei am învăţat că satisfacţia proprii munci şi roadele acesteia nu se pot compara cu nimic altceva. Şi dacă tu, ca persoană, nu depui un efort spre binele tău, nu mai rămâne nimic, decât să accepţi că eşti nimic. Şi în istorie asta ne-au învăţat tăranii, chiar dacă au fost liberi sau înrobiţi, că munca este o calitate deosebită, orice formă ar avea ea, şi înnobilează şi îţi arată drumul spre libertate.
Nu-mi plac oamenii care au avut bani şi lux dintotdeauna. Habar nu au ce înseamnă să trăieşti cu adevărat, să munceşti din tot sufletul pentru că altă alternativă nu a existat, habar nu au ce înseamnă adevărata satisfacţie în a face ceva pe propriile puteri.
De aceea, eu mă regăsesc în satul românesc. Puterea acestui exemplu colectiv face ca simplificarea în sine a tot şi a toate să devină mult mai simplă. Te face să înţelegi adevăratul sens al vieţii, să înveţi ce trebuie să vrei, te apropie prin peisajele magnifice şi unice de natură şi încet, încet şi de Dumnezeu.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu