Bătrânul nuc zăcea liniştit pe o parte, parcă cerându-şi scuze ca atinsese o mică bucată din gardul vecinului şi-şi făcuse aşternut peste căpşuni. Dar întreaga poziţie în care se aşezase lin, să nu mai fie, arăta că ultimul lui gând se îndreptase spre grădina lui şi apoi spre noi. Pentru că se dusese ca şi întreaga lui existenţă, simplu, fără să fie ştiut, fără să încurce. Aşteptase mult timp vântul dinspre nord-est. La noi în sat, vântul bate rareori dinspre nord-est. E ciudat să urce vântul dinspre câmpie spre munte şi nu să coboare, dar aşa se întâmplase. Şi probabil că asta a şi aşteptat: puţin ajutor să se aşeze lin peste căpşuni, atingând un pic din gardul vecinului, ca apoi să adoarmă pentru totdeauna sub cireşul sălbatic, care crescuse de fapt în umbra lui. N-aş fi crezut vreodată că bătrânul nuc şi cireşul sălbatic ar fi putut fi prieteni, dar altfel nu-mi explic cum de primul căzusese la pământ atât de aproape de al doilea fără să-l rănească, iar al doilea îl veghease pe primul câteva zile bune până muri de tot.
Nu ştiu cum să descriu mai bine nucul: un pom mare, mare încă de când eram mică, Aşezat în grădină, undeva într-o parte, de nu lăsa razele soarelui răsărind să pătrundă în curte, decât iarna, când desena gol, dar plin de veselie, umbre magnifice transformate în dansuri pe zăpadă. Doar iarna ne lăsa să privim spre grădinile vecinilor, spre alţi pomi şi alte garduri ce închideau universuri imaginare, dar personale. Primăvara o vestea încet, pentru că bătrân de când lumea, îşi lăsa timp până să înmugurească. Privea adânc, în jos eternitatea prescurtată a ghioceilor albi şi toporaşilor mov, îi liniştea ocrotitor când mureau, şoptind că vor înflori primăvara viitoare, abia apoi catacdisea să se înfoaie în frunze mai verzi decât orice, parcă plutind deasupra florilor de Paşte, care se încăpăţânau să înflorească doar sub el.
Vara era o splendoare, mai ales în zilele toride, când în liniştea deplină a aerului, el îşi răscolea puterile şi răcorea tot în jur. Puteai privi oriunde în universul lui, căci nu găseai un strop de zăpuşeală şi nici nu-l simţeai altfel decât odihnitor. Furtunile de vară erau însă dezlănţuirea lui. Căci erau singurele dăţi când vorbea răstit, când îşi transforma şoaptele în mugete, şi, mă gândeam eu întotdeauna, se certa cu timpul. Căci timpul îl culcase la pământ, aşteptând să-şi dea ultima suflare, nu vreo furtună năprasnică sau altceva. Doar timpul, ajutat de vântul dinspre nord-est.
Toamna uitam de mine, acolo sub nuc, cu nucul în mintea mea oriunde aş fi fost. Vestea o dădeau pomii din jur, şoptind parcă sfioşi. Îl aşteptau pe rege. Înfloreau întâi brânduşele de toamnă, apoi vestea el azi printr-o frunză gălbuie, mâine prin alta portocalie că se apropie momentul. Şi da, după prima noapte cu brumă, se transforma parcă în rege al picturii, umplându-şi braţele de culori inexplicabile, abia coborâte din cerul albastru de toamnă într-un contrast perfect cu movul brânduşelor. Şi după prima adiere a anotimpului rămânea gol, privind cu o candoare greu de spus în cuvinte, către vecinii săi, pomi, flori, iarbă şi gândăcei, dându-le curaj să-şi doarmă somnul iernii, căci se vor întâlni la primăvară. Era gol, dar tot un rege până la prima zăpadă, când apoi aştepta să-şi danseze braţele în lumina soarelui, ce începea să se desfacă spre răsărit.
Şi tot aşa, ani de-a rândul. Dar, întorcându-mă în timp, am realizat că nu era nimic la fel. Fiecare anotimp al său îl trata cu altă atitudine interioară, şi chiar dacă îl credeam bătrân, el era doar aşa în război cu timpul. Şi nici măcar atunci când căzuse, nu era ca şi cum ar fi câştigat timpul războiul lor de când lumea, era ca şi cum s-ar fi înţeles că schimbările vin doar atunci când e momentul lor.
Azi am văzut primii ghiocei în grădină, luptându-se amarnic să iasă de sub zăpada încă prea rece. Poate că în mintea lor, când au văzut atâta cer, fără şoapte de alinare, au înţeles că nu mai e bătrânul nuc. Şi sper ca alinarea să le-o dea cireşul sălbatic.
Şi mai sper să-l fi învăţat nucul pe cireş să-şi ocrotească grădina aşa cum făcuse el, să se certe cu timpul în furtunile de vară, să prefacă toamna gradina în tablou, să danseze gol în dimineţile albastre de iarnă şi să-şi consoleze vecinii din grădină cu inexistenţa lui, a nucului.
Căci altfel nu voi şti ce să le spun peste ceva timp, cum de s-a întâmplat aşa ceva cu nucul nostru. Abia învăţ şi eu să înţeleg ce schimbare a vrut el să fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu