"Să vezi ce s-a întâmplat: a căzut nucul!" - aşa mă aşteptase bunica într-o după-amiază de iulie, pe veşnica bancă din curtea ei.
N-am reacţionat în primul moment şi nici în multele care au urmat pe parcursul lunilor ce-şi luau adio din an consecutiv. Dar bunica ştia prin inerţia vârstei cât de mult însemna şi mai ales ce însemna o astfel de schimbare.
N-am vrut să reacţionez. Şi nici să reflectez asupra celor întâmplate. Mai ales, că atunci când am ajuns acasă, nucul, căzut lin pe o parte, nu reprezenta o mare schimbare. Căci era tot acolo, doar orientarea s-a nu mai era verticală, din pământ, ci paralelă cu acesta şi până să ne dăm seama, era să fi fost una cu pământul.
În zilele următoare era încă acolo. Imensitatea i se păstra impunătoare şi încă nu îi simţeam lipsa. Se usca încet de tot, aşa cum crescuse, căci în grosimea lui seva dansa din ce în ce mai lent spre extremităţi. Iar liniştea dimprejur părea absolut cea de altă dată.
Fără să întârzii vreo clipă să gândesc la realitate, am cules câteva nuci verzi şi m-am apucat să fac dulceaţă. Aşa, ca să nu se piardă chiar tot din nuc. Lemnele avea să le folosească tata, la vreo mobilă, care să arunce umbre prin casă în soarele după-amiezelor, în amintirea lui, probabil din ce în ce mai estompată cu trecerea anilor.
Era însă luna iulie, lună în care prepararea dulceţei de nuci verzi nu-şi mai are locul. Dar în încăpăţânarea mea obişnuită nu am cedat. M-am înarmat cu mănuşi de diferite feluri şi cuţite care de mai care mai ascuţite, m-am aşezat lângă nuc, căci sub el nu-mi mai era locul, şi am început să-i curăţ fructele.
Au trecut câteva ore până să înţeleg ce se întâmpla. Dar în încăpăţânarea mea ignorantă nu am vrut să accept ceea ce îmi spusese bunica: bătrânul nuc căzuse. Şi nucile erau oricum mult prea mature să-mi mai ofere o dulceaţă de copil. Cu toate mănuşile mele seva lor mă înnegrea din ce în ce mai mult, cuţitele începuseră să mă taie din ce în ce mai adânc, deoarece mă chinuiam cu o durere înfrântă, acidă, dar mută, să smulg miezul din lemnul protector.
Abia când am văzut copiii alergând veseli printre crengile aplecate protectoare spre pământ, oferindu-le un superb loc de joacă, care le stimula imaginaţia mai mult decât orice, mai mult decât oricând, am înţeles.
Mă pedepsea nucul. Că nu am vrut să-l ştiu căzut. Şi nici nu am vrut să accept. Mă pedepsea să îmi aduc aminte. Să îmi aduc aminte tot ce poate cândva uitasem, dar sigur nu erau lucruri lipsite de importanţă.
Au trecut luni de ignoranţă de atunci, măsurate în zilele, la rândul lor ignorante, ale societăţii actuale. Dar de când mi-am pornit timpul şi am hotărât să nu mai ignor pustietatea rămasă în urma nucului, am zăbovit printre amintiri. Şi atât de altceva mi-am adus aminte, atât de frumos şi de cast, căci păreau episoade din lumi inexistente. Şi totuşi, fusese cândva lumea mea.
Aşa că, pas cu pas, vis cu vis, zâmbind sau lăcrimând, dar tot în fericire, mi-am adus aminte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu