Saptamana Patimilor

"Manati mai adanc!"

"Cu aceste cuvinte a savarsit Isus zdroaba de toata noaptea a unor pescari, intorcandu-o intru o asa bucurie, incat printr-insa au cunoscut ca Isus e Dumnezeu, Stapanul marilor si al vietilor dintr-insa.
Oricine dintre noi poate ca s-ar multumi cu atata; cu bucuria ca Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunostinta pentru un moment.
Simon pescarul a mai facut ceva: si-a simtit toata nevrednicia sa de om in preajma lui Dumnezeu si, neputand scapa de simtamantul nevredniciei a spus o vorba, care poate fi si potrivita si nepotrivita:
"Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!"
Domnul, nu numai ca nu l-a ascultat sa se duca de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea pestilor, unde n-a avut necaz decat o noapte, in marea societatii omenesti: apostol, pescar de oameni, unde "necazurile Evangheliei" tin toata viata.

[...]

Ce invataminte putem desprinde noi din cuvantul lui Isus: "manati mai adanc"?

Ca in toata stradania noastra buna, sa manam mai adanc. Necazul, piedicile sau incercarile sunt puse ca sa le trecem, iar nu ca sa ne oprim sau sa ne intoarcem pagubasi.

Incercarile de tot felul sunt binecuvantate de Dumnezeu si trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor sa ne intalnim cu El, caci de la El primim puterea neobisnuita, care intoarce necazul in bucurie.

Ca intotdeauna, ori de cate ori ne intalnim cu Dumnezeu in necazuri, toate sunt chemari de-a-I fi mai aproape, de-a-I fi ucenici, de a nu tacea binefacerile Sale catre noi. - Ca mare trebuinta au oamenii, confratii nostri, de marturia noastra, precum ca in incercari e mai aproape Dumnezeu de noi si noi de El.

Sa manam deci mai adanc rosturile vietii acesteia si ale tuturor incercarilor ei, ca sfarsitul lor e moartea pacatului si intalnirea nedespartita de Dumnezeu.

Ca fara gasirea lui Dumnezeu in incercarile vietii, viata noastra ar fi o noapte de zdroaba zadarnica, mai zadarnica decat odinioara cea a lui Simon pescarul.

Nu pricepem viata fara Dumnezeu. Dar Il pricepem pe Dumnezeu din necazurile vietii - bune toate - si din ele propoveduim pe Dumnezeu.

Si propoveduiti-L si voi!"

Parintele Arsenie Boca, din "Cuvinte Vii" - 5 septembrie 1948

Vestitorii primaverii - George Cosbuc

Dintr-alte tari, de soare pline,
Pe unde-ati fost si voi straine,
Veniti, dragi pasari, inapoi
Veniti cu bine!
De frunze si de cantec goi,
Plang codrii cei lipsiti de voi.
In zarea cea de veci albastra
Nu v-a prins dragostea sihastra
De ceea ce-ati lasat? Nu v-a fost dor
De tara voastra?
N-ati plans vazand cum trece-n zbor
Spre miazanoapte nor de nor?
Voi ati cantat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, cand v-ati adus
De noi aminte!

Strainilor voi nu le-ati spus
Ca doine ca a noastre nu-s?
Si-acum veniti cu drag in tara!
Voi revedeti campia iara,
Si cuiburile voastre-n crang!
E vara, vara!
As vrea la suflet sa va strang,
Sa rad de fericit, sa plang!
Cu voi vin florile-n campie
Si noptile cu poezie
Si vanturi line, calde ploi
Si veselie.
Voi toate le luati cu voi
Si iar le-aduceti inapoi!

Tribul

162736352920948826241313098225151


Mi-a venit ideea sa scriu despre triburi ieri, cand am pus o intrebare unei doamne, functionar public, si anume cu ce acte trebuie sa ma prezint data viitoare cand platesc impozitul. Si ea imi raspunde: "CNP-ul!"

In primul rand ca CNP-ul, si anume codul numeric personal, nu este un act. In al doilea rand acest cod care il primim la nastere, acum cativa ani, era trecut frumos, de mana, pe toate actele importante trecerii noastre prin aceasta lume: certificatul de nastere, buletinul, certificatul de casatorie si cel de deces.
Acum, in "era informatizata", registrele nu mai au nevoie de nume, ci doar de CNP si de un Enter. Desigur, eu, care as prefera mirosul de mucegai al unei arhive, ca sa caut niste hartii prafuite si sa le completez de mana, sunt considerata un pic "dusa" de catre cei dependenti de simplul "click".
Dar sa nu deviez. Am intr-adevar o problema cu CNP-ul. Eu sunt doar un numar intr-un calculator?! Pai am nume si prenume, o casa, imi sarbatoresc si eu o data pe an ziua de nastere, am rude, prieteni. NU sunt un numar, NU VREAU sa fiu un numar!

Dar nu e dupa mine, evident. Caci evolutia asta, care de mult nu mai este umana, ci in-umana, m-a transformat fara voia mea in nimeni.

In vremurile de demult, triburile erau formate doar din cateva familii, ale caror membrii primeau un nume simplu, iar ulterior erau diferentiati prin simpla lor ocupatie: mama, vanatorul, pastorul, vraciul etc. etc. etc...
Apoi, cand datorita accelerarii transformarii eternului "a trai" in inexplicabilul "a avea", triburile s-au unit in sate, si apoi au format orase, ma gandesc, ca erau prea multi cu aceeasi ocupatie. Asa ca, numelui simplu i s-a mai adaugat inca unul, cel putin. Apoi a aparut nevoia acerba a existentei actelor, pentru identificare si alte chestiuni de genul, angajare, achizitii etc. Si apoi CNP-ul...

Eu imi doresc sa traiesc intr-un trib. Sa ma inconjor de oamenii care imi plac, sa ma intorc in simplitate, sa fac tot ce vine din suflet. Sa nu fac nimic anume, dar sa nu fiu un nimeni aruncat in oribilitatea combinatiei de treisprezece cifre. Vreau sa am o ocupatie simpla, dupa care sa fiu diferentiata: gradinareasa, doamna cu plimbarile, scriitoarea....

Dar ieri am fost doar un numar, la o banala coada, stand cuminte in spatele altor numere, intr-o caserie, functionala pe baza de numere, platind un impozit, a carui valoarea am primit-o inscriptionata in numere, pe o fila plina de numere.

Si cum sa nu ma necajesc?!

Bucatareasa

M-am uitat imprejur foarte atent. Atunci mi-am dat seama ca povestirile erau cat se poate de reale. Am recunoscut casa din primul moment in care privirea mi s-a oprit asupra ei. Gardul jumatate din beton, jumatate cu sipci de lemn aranjate in ordinea crescatoare, tufe de trandafiri care abia inmugureau. Casa ... exact cum o descrisese ea, de un albastru pal, parca rupta din basme. Niciodata nu m-am priceput la stilurile arhitecturale, dar constructiile de la 1800 au un stil aparte. Scara din fata in forma de L, sprijinta la intrare de doua coloane in miniatura, ferestre mari, luminoase, cu exceptia celor de la pod, care erau minuscule, turnuletele de pe acoperis aducand aminte de palatele vechi. Stateam nemiscat pe trotuarul din fata casei si parca simteam ca faceam sau macar incepeam sa fac parte din povestile ei.
Mi-a trebuit extraordinar de mult curaj sa intru in curtea cu trandafiri, sa patrund in taramurile ei de poveste.
De parca ar fi fost un semn ca ma desprindeam prea mult de realitate, o doamna intre doua varste si un gabarit care impresiona, veni spre mine desprinzandu-si sortul de bucatareasa de pe corpul imens:
- Spuneti, va rog, ce doriti?
Instantaneu am inceput sa zambesc. Ma simteam ca si cum as fi fost la terasa vreunui restaurant inexistent putand sa comand meniuri irationale. Si as fi vrut sa-i cer un pic de liniste sufleteasca combinata cu putina dragoste, cu mangaieri si soapte si vant de primavara. As fi vrut sa-i comand ca din bucataria ei fermecata sa-mi aduca putin din sensul vietii garnisit cu diferite povesti fara regrete. Dar m-am rezumat sa-i raspund simplu ca o caut pe ea.
Nu stiu daca va puteti imagina o persoana atat de voluminoasa cum era cea din fata mea, sa zambeasca cu intreaga fiinta, de parca i-as fi dat nu stiu ce veste despre pacea absoluta in lume sau despre disparitia poluarii. Veselia ei ma molipsi.
- Sunt un foarte bun prieten, am adaugat.
Tot zambind, mi-a raspuns:
- Stiu, dar nu este aici. Este la conacul mare. Familia nu mai locuieste aici decat daca are treburi pe la oras. O gasiti acolo. Si nu e departe.
Am raspuns foarte politicos ca-i multumesc si m-am urcat rapid in masina. Erau doar cativa kilometrii spre vest. Spre apusul de soare. Si doar acum imi dadeam seama de un lucru pe care ar fi trebuit sa-l stiu de mult, de cand plecasem in cautarea ei: ea ma astepta.

Salata de boeuf

Revin la ideea de a scrie despre orice, oricum. Probabil va intrebati cum de ma poate inspira o simpla si banala salata de boeuf?!
Pai tocmai de-asta, ca nu e nici simpla, nici banala si implica un adevarat ritual, perseverent si plin de experienta acumulata de-a lungul a intregi ani de exersare.

Salata de boeuf se serveste in anumite case strict de sarbatori. Asa am inceput si eu sa-i cunosc tainele. Doar ca pe atunci chiar consideram o corvoada miile de fasii de legume, care apoi se transformau in milioane de cubulete aruncate intr-o ditamai oala, pentru ca de sarbatori gatim in cantitati industriale, in eterna asteptare a sosului de maioneza.

Salata asta, poate nu stiati, este tipic romaneasca, o combinatie din salate occidentale. Germanii fierb legumele, printre care se numara obligatoriu si sfecla rosie, si adauga un sos rozaliu, care habar n-am din ce-i facut. Ei o numesc "Salata berlineza", evident. Francezii folosesc doar legume si alt fel de sos si o numesc "Macedoine".
Acuma, stim foarte bine, romanii iau ce-i mai bun din toate. Ca ce-i drept, nici nu-mi pot imagina existenta fara salata noastra de boeuf.

De cand am bucataria mea, respect cu sfintenie un adevarat ritual.
Si anume, intai se curata legumele, de la mama din gradina sau din piata, de la tarani, depinde de anotimp. Doar telina, patrunjel, morcovi, ceapa, la care se adauga o jumatate de piept de pui, de preferat tot de la tara puiul. A se nota, ca ceapa este doar pentru supa, nu si pentru salata.
Supa se fierbe incet si cu tandrete, la foc mic. Asta m-a invatat bunica lui Alin, ca eu pana sa gust supa ei, mancam supa, doar in zilele de sarbatoare, la fel ca salata de boeuf. Acuma, ca-i stiu secretul, chiar imi place.

Se scot legumele si carnea din supa si incepe adevarata descarcare a fustrarilor acumulate intre doua salate. Trebuie chiar sa faceti asta, ca sa va dati seama cum se pot descarca nervii atunci cand tai cu frenezie morcoveii moi si cuminti, parca pusi acolo expres pentru nervi, apoi la telina se topeste orice urma de suparare si la carne iti poti imagina cu ardoare ca tai in carne vie, chiar daca este fiarta. La castravetii murati insa, orice frustrare se transforma in arta. Deoarece cuburile de castraveti trebuie sa fie absolut perfecte, astfel se creeaza un echilibru demential intre dulceata legumelor fierte si acreala existentiala.
Si ca se inlature orice urma de umbra a framantarilor sufletesti, recomand ca maioneza sa fie amestecata traditional, cu lingura de lemn. Pentru ca dupa atata efort cu aceeasi mana, abia astepti sa termini, si evident viteza de amestecare paleste pe langa rotatiile mixerului. Pentru deplina armonie a galbenusului de ou cu mustarul si uleiul recomand acordurile lui Manuel de Falla "Spanish Dance". Sunt mai mult de trei minute de acorduri de vioara, parca tocmai compuse pentru o maioneza.

Apoi, urmeaza incununarea cu succes a muncii asidue de transformare a minunilor naturii, legumele, cu minunea amestecului oferit de o veritabila lingura de lemn, romaneasca, sosul de maioneza: SALATA. Incet, cu calm, ca si un cantec de leagan pentru un copil. Se asterne liniste atat in suflet, cat si in salata. Pentru ca se odihnesc toate, inainte de consumul propriu-zis.
Acuma, sa nu credeti ca salata pe care am facut-o in seara asta arata ca cea din imagine. Nicidecum, pentru ca decat sa o ornez, prefer sa-mi folosesc rabdarea cultivata in aceasta minunata jumatate de ora de bucatarit, ca sa-mi "ornez" blogul cu un pic de cultura gurmanda.

Vedeti, de cand am bucataria mea ce de inspiratie se naste?
Si nu-i asa, ca nu v-ati gandit niciodata in acest fel la o simpla si banala salata de boeuf?

Doctorul

Aşa am plecat spre alte peisaje, total diferite. Mi-a părut bine de alegerea făcută. Chiar aveam nevoie să fiu singur, eu cu mine, cu gândurile mele. Astfel mă puteam gândi în linişte la ea. Călătoria mă purta înspre sud-estul ţării, unde, din păcate, puteam observa replicile iminente ale comunismului. Terenuri în paragină, case părăsite sau nerenovate de foarte mult timp, în care însă încă mai locuiau oameni. Aceştia denotau prin privirea şi gesturile lor o mare tristeţe. Nu aveam de unde şti de ce erau atât de anoşti, dar bănuiam că ar fi fost vorba de grija zilei de mâine. Tocmai din cauza oamenilor trişti nu am făcut nici o pauză de condus până am ajuns la locul de trecere peste fluviu. Pe bac mi-am aprins o ţigară şi încercam să-mi explic cum au putut să o trimită tocmai aici. Mă uitam în jur şi nu vedeam decât oameni indiferenţi la tot ceea ce însemna mediul înconjurător al persoanei lor. Apropiindu-ne de oraş, am observat că apa era neagră, învolburată. Mă gândeam oare ce ar fi putut să semnifice acest lucru. Bănuiam că de bine nu era oricum. Poate că era vorba despre ea, dar mai rău decât să o trimită în acest loc nu aveau ce să-i facă.
Oraşul nostru nici măcar nu se compara în tristeţe cu acesta. Clădirile gri, de aceleaşi forme, străzi drepte, parcă toate făcute după acelaşi calapod. Până şi oamenii erau la fel. Oraşului îi lipseau modernismul şi culorile. Intrasem în altă lume. Altă lume, dar totuşi foarte mică pentru că am găsit sanatoriul foarte repede. Nu i se spunea “spital de psihiatrie”, ci era numit în mod rudimentar “spital de nebuni”. Ştiam că e nebună, dar în sensul bun al cuvântului, nu în cel “nebun”.
Spitalul arăta mai degrabă ca o închisoare, decât o instituţie sanitară. Nu exista nici măcar o fereastră cât de mică fără gratii. Portarul îmi explică că este un loc pentru bolnavi periculoşi, iar instituţia îşi cere scuze pentru inconvenientele aduse vizitatorilor datorită sistemelor de securitate. Intr-adevăr fiecare intrare şi ieşire, nu doar în şi din clădire, ci la fiecare hol şi salon, erau prevăzute cu sisteme de securitate. Însoţit de o asistentă pătrundeam tot mai adânc în spital. În liniştea apăsătoare, fiecare sunet avea rezonanţa unui zgomot infernal. Acest lucru mă frapa, ca şi curăţenia absolută ce aducea a castitate. Când ne-am oprit în faţa unei uşi fără sistem de securitate mi se umpluse sufletul de bucurie, gândindu-mă că în spatele acesteia era ea. Oricare ar fi fost situaţia, oricât de schimbată ar fi fost persoana ei, chiar eram fericit că o pot vedea din nou. În schimb însă, asistenta îmi spuse cu un glas absolut agitat, contrar calmului din “spitalul de nebuni”:
- Domnul doctor vă aşteaptă.
Puţin uimit, ca şi de reacţia celor de la recepţie, am intrat în cabinetul doctorului. Mă întrebam ce s-ar fi putut întâmpla cu ea sau de ce anume ar fi putut să sufere încât să o cunoască toţi. Cabinetul doctorului era deosebit de primitor în ciuda castităţii reci a spitalului. Cărţi peste tot în rafturi imense din tavan până în podea. Într-un colţ, lângă fereastră trona o impresionantă colecţie de obiecte artizanale româneşti. Lumina zilei ce pătrundea de afară era de un vernil transparent datorită plantelor aflate pe pervazele ferestrelor. Ambianţa încăperii era absolut liniştitoare. Domnul doctor era bine trecut de 60 de ani. Bănuiam că trecuse de vârsta pensionării, dar era prea dedicat meseriei pentru a renunţa la practicarea medicinei. Se prezentă cu o strângere de mână puternică şi mă întrebă:
-Sunteţi rudă cu domnişoara?
-Nu, doar un foarte bun prieten.
Discuţia a continuat cu calm, ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult.
-Vă întreb dacă sunteţi rudă, pentru că nu avem voie să dăm informaţii despre persoanele internate aici decât rudelor foarte apropiate. Dar dacă îmi spuneţi că sunteţi un prieten foarte bun, ştiu cine sunteţi.
I-am zâmbit din nou şi i-am pus întrebarea care mă măcina de când intrasem în oraşul care conservase atât de bine tenebrele comunismului:
- Este aici?
- Nu!
Răspunsul frapant mă lăsă fără posibilitatea de a continua cu întrebările. Doctorul însă vorbi mai departe:
-Ştiţi de ce a fost trimisă aici?
- În principiu da : stare paranoică, tentativă de suicid.
Astfel mi-am dat seama că habar nu aveam din ce motiv fusese trimisă în acest sanatoriu, doar ce-mi povestise prietena ei. Doctorul, la fel de conştient de neştiinţa mea, începu să-mi povestească, justificându-se:
- După cum bine vedeţi am o vârstă. Şi în atâţia ani în funcţia de director al sanatoriului am văzut multe. Şi toate cazurile speciale am încercat să le tratez în mod deosebit, chiar dacă câteodată am trecut peste pragul raţiunii şi al medicinei. Ce pot să vă spun este că prietena dumneavoastră nu suferea de paranoia, cum a fost diagnosticată anterior. În cele trei săptămâni cât a stat aici am reuşit să-i alung gândurile de suicid, să o fac să vorbească şi să-şi recapete stăpânirea de sine. Dumneavoastră sunteţi superstiţios din fire?
- Sincer, nu prea. Adică eu nu cred în astfel de lucruri, dar îi respect pe cei care o fac.
- Adică nu credeţi în fatidicul 13, zi de marţi, pisică neagră?, mă întrebă zâmbind.
- Nu! Şi râspunsul meu fu cât se poate de sincer.
- Deci nici nu se pune problema de a crede în fantome, blesteme şi alte de acest fel?
- Nici.
Chiar mă simţeam ca la un interogatoriu fără sens.
- Domnul meu, dar religios sunteţi,bănuiesc. Am dat din cap afirmativ. El continuă:
- Atunci ştiţi bine că religia vorbeşte despre spirite neodihnite, care trebuie ajutate să-şi găsească liniştea.
De data asta m-am blocat. Putea oare un doctor în ştiinţe exacte să prezinte asemenea raţiune de gândire ? Doctorul foarte calm îşi continuă însă pledoaria:
- După întrebările mele cred că puteţi înţelege de ce anume suferă prietena dumneavoastră. A fi superstiţios şi a crede în lucruri nevăzute nu înseamnă paranoia. Este doar un mod de gândire moştenit de la stăbuni. Lucruri, care în timpuri vechi nu puteau fi explicate ştiinţific, au fost preluate cu interpretări care mai de care mai iraţionale. Singurul fapt clar este că în modernitatea timpurilor noastre, anumite întâmplări sunt foarte conroversate şi nu pot fi explicate raţional. Diferenţa o constituie acele persoane, care percep aceste lucruri mult mai intens decât ceilalţi şi încearcă să le trateze diferit. Acesta este diagnosticul prieteni dumneavoastră. Perioada în care a fost internată aici nu a făcut decât să contribuie la liniştirea ei şi recăpătarea puterii interioare de a accepta aceste lucruri. Când am observat îmbunătăţirea stării ei, am sfatuit-o să-şi urmeze menirea. Atâta tot. Doar că menirea ei este una absolut specială. Este cel mai deosebit caz pe care a trebuit să-l tratez vreodată. După mai mult de 30 de ani de carieră nu mi-am imaginat că mă voi retrage după un asemenea caz.
Mâna i se opri asupra unui dosar pe care scria numele lui. Dosarul de retragere din funcţie. Spuse mai departe cu glas blajin:
- Acum chiar pot spune că le-am văzut pe toate.
Am rămas în câteva momente de linişte surdă. Îmi puteam auzi ritmul inimii. Răsuflarea mi se oprise.
- Trebuie să vă spun ceva la modul cel mai serios, rosti doctorul cu privirea aţintită asupra mea. Dacă mai vreţi să o găsiţi, trebuie să fiţi absolut conştient de tot ce v-am povestit. Să-i respectaţi credinţele şi mai ales tot ce face ea. Şi ca să reuşiţi aşa ceva trebuie să aveţi sentimente puternice pentru ea şi chiar să vreţi să-i fiţi alături. Altfel întreaga căutare a ei este lipsită de sens.
Pornisem însă pe un drum fără întoarcere. Nimic nu poate fi mai rău decât să nu ştii ce anume cauţi şi ce s-a întâmplat. Decât rău necunoscut mai bine cel cunoscut, oricum ar fi acesta şi oricare ar fi implicaţiile lui. Cu hotarâre vehementă în glas am întrebat:
- Unde este acum?
- Am trimis-o acasă.
Doctorul îşi luă rămas bun cu aceeaşi puternică strângere de mână, urându-mi succes. Am închis uşa cabinetului foarte încet în urma mea ca să nu tulbur liniştea castă a sanatoriului. L-am lăsat pe doctor în lumina lui difuză, vernilă, înconjurat de cărţi, contemplând obiectele artizanale, cu palma stângă odihnindu-se pe dosarul de retrage. Ultimul lui caz iraţional îi pusese capăt carierei deosebit de apreciată. M-am urcat în maşină şi până la trecerea fluviului cu bacul am refuzat să gândesc. Când ne aflam undeva la mijlocul traversării mi-am aprins din nou o ţigară. Am constat surprins că apa era limpede. Conform superstiţiilor, era de bine. Am plecat mai departe la drum cu gândul că orice ar fi, trebuia să o găsesc şi să mă bucur câteva clipe de prezenţa ei. Încercam din răsputeri să nu analizez deloc cele povestite, şi asta poate pentru că nu înţelegeam.

Punga galbena

Câteodată te întrebi unde te-ar putea purta drumurile, dar realizezi că de fapt nu sunt decât poveşti. O călătorie, o poveste. Finalul ei rămâne deschis, pentru că un capăt de linie, nu este un capăt de drum. Şi niciodată nu ai cum să ştii unde te poartă poveştile.
Cu aceste gânduri am plecat din oraşul trist cu pomii înfloriţi înspre sud-estul ţării, unde apa înlocuieşte pământul. Gara în reconstrucţie în contrast exasperant cu trenul ultimul model. Călătorie deosebit de lungă alături de patru poveşti. Un student, în aparenţă, datorită ochelarilor cu ramă groasă, neagră, şi absenteismul pentru poveştile din jur; un hands-free conectat la un telefon mobil, pe care probabil viziona un film. Comedie, cred, după accesele de râs. Un domn cu o vârstă respectabilă, care nu pierdea niciun moment în a aduce vorba despre nepoţii săi, realizaţi profesional, cuminţi, respectoşi. Altul deosebit de tăcut, dar care sub simplitate ascundea o importanţă deosebită, accentuată prin tăcere şi aţipiri de plictiseală. Persoana de lângă el, un domn nu mai în vârstă de 30 de ani, dorea neapărat să facă cunoscut faptul, că tocmai fusese avansat într-o poziţie deosebit de importantă la firma la care lucra. În prima jumătate de oră a călătoriei a vorbit la telefon despre sume foarte mari de bani. Deranjat era faptul că avea lângă diplomatul cu cifru o pungă transparentă, galbenă, în care îşi depozitase cu mare atenţie un ziar împăturit, o pungă cu alune şi o sticlă de suc, dar pe care o fâşâia într-un ritm frenetic. Băniesc că doar ca să atragă atenţia asupra sa şi mai mult. Când termină convorbirile “preţioase” la telefon, începu să citească ziarul. Dar mai întâi îl desfăşură tacticos cât era de mare, ca să observe toţi că citea “Ziarul Financiar”. După o oră de lecturat, timp în care nu încetase să ne delecteze cu zgomotul natural al pungii galbene, transparente, îşi desfăcu punga de alune. Altă pungă, dar şi mestecat al fructelor tari ca pietrele cu o lipsă clară de maniere. Între plescăit şi fâşâituri nu-ţi puteai auzi nici gândurile, nu te puteai concentra asupra sinelui, nici măcar asupra peisajului. Brusc persoana mea deveni anostă.
Am ieşit din compartiment pe hol şi am început să zâmbesc. Mă gândeam că poate aşa s-au luat deciziile nefaste ale trecutului. Pentru că oameni inspizi, fără să acorde vreo importanţă realităţii şi care nu se văd decât pe sine, au perturbat involuntar minţile vreunei somităţi. Prin faţa ochilor, în loc de peisajele primăverii mi se perindau ororile istoriei: războaie, asasinate, căderi economice la nivel mondial, încălcări ale drepturilor omului... Socotind că deprinmarea mea devenise dintr-o dată disperantă am coborât din tren la prima staţie şi am decis ca pentru următoarea jumătate a drumului să închiriez o maşină. Hotârăre destul de bună, deoarece astfel puteam să admir într-un mod mult mai plăcut locurile, unde mă purta scopul călătoriei mele.

"Nu e nimeni pe drum, nimeni acum..."

La multi ani stiu eu cui!!!

La multi multi ani! Sa te faci mare si tot mai frumoasa si sa fi tare fericita!
Poate ca nu stii, dar am calculat eu aseara, ne cunoastem de 17 ani, 5 luni si 19 zile. Si cam tot de pe atunci suntem prietene.

In primul rand vreau sa-ti multumesc ca esti fix cu 6 luni mai mare decat mine, astfel, langa tine, am timp pana la ziua mea sa ma obisnuiesc cu varsta pe care o sa o implinesc.

Iti multumesc ca esti prietena mea cea mai buna si nu ma judeci niciodata.

Iti multumesc ca nu raspunzi cu orele la telefon, si astfel presari un pic de picanterie in viata mea anosta, cand incep sa-mi fac griji.

Imi place ca ne plac aceleasi lucruri, de la culori pana la florile din casa si vinul alb. Cu exceptia maslinelor, evident.

Imi place cand ma gandesc ca trebuie sa vorbim si tu ma suni exact atunci si invers.

Si orice as mai spune ar fi de prisos. Astept sa mai treaca vreo 17 ani sa vad atunci daca mai vreau sa-ti multumesc ca existi.

Sa nu fi trista azi deloc. Tot aseara am aflat ca femeile sunt precum vinul, cu cat inainteaza in varsta, se innobileaza. Dar pana sa devenim nobile mai avem ceva timp....

La multi Ani!

Auzi?!

Am zis initial ca n-o sa scriu cele ce urmeaza decat undeva pe la jumatatea lunii, dar nu m-am putut abtine. Una dintre prietenele mele din Sibiu a subliniat clar ce si cum am de scris, asa ca telefonul ei a fost cumva ca o luminita de inspiratie. Acum trei ani, aproximativ in perioada asta, ma pregateam sa plec din Sibiu. Si avea sa fie de tot.
Imi aduc cu remuscari aminte de o usoara interventie estetica, pe care aveam sa o resimt mai multe saptamani si datorita careia am folosit atata fond de ten, cat n-am folosit si sper ca nu voi mai folosi vreodata. Dar noroc cu simtul practic al fetelor, care aveau in congelator o punga de carne tocata si pe care mi-am insusit-o cateva zile la rand ca sa-mi alin durerile. Ce-i drept, nu ma gandisem ca puteam foarte bine sa folosesc gheata. Si mai stiu eu pe cineva care umbla dupa mine prin casa cu telefonul sa-mi faca poze la plasturi. Apoi imi aduc aminte de chefurile de ramas bun, ca au fost mai multe. Unul cu ciorba de perisoare cu os afumat si dezastru in bucatarie si unul, la care mai bine nu ma mai gandesc, pentru ca a fost chiar in seara dinaintea plecarii si despartirile au fost cam triste.
Pai cum sa nu fi fost trist, ca lasam in urma scrumierele si paharele goale, si la propriu si la figurat. Ca sa intelegi, dupa ce scriam seara, trebuia sa stranga cineva dupa mine tot ce contribuise la imaginatie. Si daca era putin de strans, probabil as fi strans eu. Recunosc si sa-mi fie cu iertare.
Si "Auzi?!" chiar n-am mai spus nimanui de atunci. Acest cuvant magic, care nu lasa loc decat de egoism. Pentru ca era "Auzi ce am de zis" sau "Auzi ce s-a intamplat" sau, preferatul meu, "Auzi, ce parere ai despre...". Acuma nu stiu exact daca chiar reuseam sa ma ghidez dupa raspunsuri in ceea ce urma sa fac sau sa scriu, dar culmea, ca primeam intotdeauna raspuns. Nici macar atunci cand prietena mea mi-a spus intr-o seara ca citea acelasi randuri de ceva timp si nu intelegea nimic din cauza intrebarii mele ostentative, nu m-am oprit din "Auzi?!"
Pentru simplu fapt ca atata exaltare inspirativa exista in mine, incat trebuia cumva sa ma descarc. Eu nu cred ca as fi reusit sa ma suport, daca eram in locul lor. Dar au inteles din timp, ca artistii astia, au o doza de ceva de neinteles, care nu lasa loc de interpretari si trebuie luati asa cum sunt.
De aceea, li s-a parut si absolut normal cand am facut un fel de sedinta langa un foc de 1 Mai undeva, pe langa Victoria, ca sa alegem picturile de Monet, care intre timp au devenit tablouri pe peretii conacului, unde se regaseste povestea primei carti.
In viziunea mea de atunci, scriitorii erau niste nebuni, care, decat sa-si recunoasca starea si sa fie damnati de societate, preferau sa scrie, ca tot ceea ce gandeau si simteau sa fie considerat pura fictiune.
Oricum, imaginatia mea sigur nu s-ar fi putut manifesta fara echilibrul lor. Erau anumite reguli nescrise, pe care le respectam cu sfintenie: masa de seara impreuna, povestile la lumina lumanarii (nu datorita romantismul, ci pentru economia la factura de curent), usa incuiata seara, dar mai ales sfintenia paharelor de cristal de pe frigider, care se foloseau doar la ocazii. La un asemenea eveniment am aflat cu stupoare ca visinata se poate bea si din pahare de sampanie.Dar cea mai de pret era si a ramas prietenia, orice ar fi. Si prietenia asta mi-a deschis drumul pe care sunt acum. Caci cine stie pe unde m-as fi pierdut.

Auzi?! Chiar au trecut trei ani? Ca parca a fost ieri...

Concert Tudor Gheorghe si Filarmonica Brasov

Am fost in seara asta la concertul lui Tudor Gheorghe impreuna cu Filarmonica din Brasov. Si, desi am avut astazi o zi crunta, ca nu pot sa ma exprim altfel, de am cantat in minte numa' "degeaba vine primavara", am reusit sa ma desprind un pic de tot si toate. Desigur, pana a inceput concertul am incercat in zadar sa fac abstractie de doamna din spatele meu care isi critica in mare verva nu stiu ce cunostinta, dar in asemenea hal, de cred ca o auzeau cinci randuri in fata si cinci randuri in spate. Cum pot unii sa vorbeasca atat de mult, atat de repede, atat de tare si atat de rau pe cineva, si apoi sa planga cu suspine in mijlocul concertului si spre sfarsitul seratei, cand e linistea sufleteasca mai mare, sa desfaca o sticla de ceva cu acid, sa se auda....
Dar ma rog, am facut abstractie. Si asta pentru ca la un moment dat, Tudor Gheorghe a spus ca suntem noi, cei din sala, ca si el, oameni de cultura. Adica, indirect, mi s-a atras atentia ca toti oamenii sunt frumosi, indiferent de cate sticle cu acid au.
In caminul studentesc din Sibiu, nu prea aveam voie sa ascultam Tudor Gheorghe. Ca eram patru in camera, si doua contra doua. Dar, evident aveam primavara permisiunea ca macar intr-o seara sa ascultam cd-ul cu respectivul concert. Si asta mi-am adus aminte cand a inceput maestrul sa cante. Apoi m-am uitat la oamenii din jurul meu, cata liniste...
Si am uitat de ziua mea crunta, caci venise primavara. Asa ca de 1 Martie.
Mi-am adus aminte ca am voie sa "nebunesc" si eu precum salcamii, ca nu "degeaba vine primavara" asta ... Ca exista "schimbari mai grave decat moartea" si ca "macesul singuratic" tot pe-o "verde margine de sant" va creste intotdeauna.
Si tare mult mi-a placut de doamna de langa mine. O doamna pensionara, imbracata cochet, profund impresionata de spectacol. Am avut amandoua acelasi reactii, desi in cartea vietii sigur ne desparteam vreo 40 de ani si ceva. Si intr-adevar exista o anumita muzica si anumite versuri care n-au o varsta anume. Sunt pentru toti, cei cu suflet sa le asculte.
Si m-am hotarat, de azi sunt o primavara. Cat nu stiu, dar efortul de a fi, sigur contribuie la starea anotimpului.