Auzi?!

Am zis initial ca n-o sa scriu cele ce urmeaza decat undeva pe la jumatatea lunii, dar nu m-am putut abtine. Una dintre prietenele mele din Sibiu a subliniat clar ce si cum am de scris, asa ca telefonul ei a fost cumva ca o luminita de inspiratie. Acum trei ani, aproximativ in perioada asta, ma pregateam sa plec din Sibiu. Si avea sa fie de tot.
Imi aduc cu remuscari aminte de o usoara interventie estetica, pe care aveam sa o resimt mai multe saptamani si datorita careia am folosit atata fond de ten, cat n-am folosit si sper ca nu voi mai folosi vreodata. Dar noroc cu simtul practic al fetelor, care aveau in congelator o punga de carne tocata si pe care mi-am insusit-o cateva zile la rand ca sa-mi alin durerile. Ce-i drept, nu ma gandisem ca puteam foarte bine sa folosesc gheata. Si mai stiu eu pe cineva care umbla dupa mine prin casa cu telefonul sa-mi faca poze la plasturi. Apoi imi aduc aminte de chefurile de ramas bun, ca au fost mai multe. Unul cu ciorba de perisoare cu os afumat si dezastru in bucatarie si unul, la care mai bine nu ma mai gandesc, pentru ca a fost chiar in seara dinaintea plecarii si despartirile au fost cam triste.
Pai cum sa nu fi fost trist, ca lasam in urma scrumierele si paharele goale, si la propriu si la figurat. Ca sa intelegi, dupa ce scriam seara, trebuia sa stranga cineva dupa mine tot ce contribuise la imaginatie. Si daca era putin de strans, probabil as fi strans eu. Recunosc si sa-mi fie cu iertare.
Si "Auzi?!" chiar n-am mai spus nimanui de atunci. Acest cuvant magic, care nu lasa loc decat de egoism. Pentru ca era "Auzi ce am de zis" sau "Auzi ce s-a intamplat" sau, preferatul meu, "Auzi, ce parere ai despre...". Acuma nu stiu exact daca chiar reuseam sa ma ghidez dupa raspunsuri in ceea ce urma sa fac sau sa scriu, dar culmea, ca primeam intotdeauna raspuns. Nici macar atunci cand prietena mea mi-a spus intr-o seara ca citea acelasi randuri de ceva timp si nu intelegea nimic din cauza intrebarii mele ostentative, nu m-am oprit din "Auzi?!"
Pentru simplu fapt ca atata exaltare inspirativa exista in mine, incat trebuia cumva sa ma descarc. Eu nu cred ca as fi reusit sa ma suport, daca eram in locul lor. Dar au inteles din timp, ca artistii astia, au o doza de ceva de neinteles, care nu lasa loc de interpretari si trebuie luati asa cum sunt.
De aceea, li s-a parut si absolut normal cand am facut un fel de sedinta langa un foc de 1 Mai undeva, pe langa Victoria, ca sa alegem picturile de Monet, care intre timp au devenit tablouri pe peretii conacului, unde se regaseste povestea primei carti.
In viziunea mea de atunci, scriitorii erau niste nebuni, care, decat sa-si recunoasca starea si sa fie damnati de societate, preferau sa scrie, ca tot ceea ce gandeau si simteau sa fie considerat pura fictiune.
Oricum, imaginatia mea sigur nu s-ar fi putut manifesta fara echilibrul lor. Erau anumite reguli nescrise, pe care le respectam cu sfintenie: masa de seara impreuna, povestile la lumina lumanarii (nu datorita romantismul, ci pentru economia la factura de curent), usa incuiata seara, dar mai ales sfintenia paharelor de cristal de pe frigider, care se foloseau doar la ocazii. La un asemenea eveniment am aflat cu stupoare ca visinata se poate bea si din pahare de sampanie.Dar cea mai de pret era si a ramas prietenia, orice ar fi. Si prietenia asta mi-a deschis drumul pe care sunt acum. Caci cine stie pe unde m-as fi pierdut.

Auzi?! Chiar au trecut trei ani? Ca parca a fost ieri...