M-am uitat imprejur foarte atent. Atunci mi-am dat seama ca povestirile erau cat se poate de reale. Am recunoscut casa din primul moment in care privirea mi s-a oprit asupra ei. Gardul jumatate din beton, jumatate cu sipci de lemn aranjate in ordinea crescatoare, tufe de trandafiri care abia inmugureau. Casa ... exact cum o descrisese ea, de un albastru pal, parca rupta din basme. Niciodata nu m-am priceput la stilurile arhitecturale, dar constructiile de la 1800 au un stil aparte. Scara din fata in forma de L, sprijinta la intrare de doua coloane in miniatura, ferestre mari, luminoase, cu exceptia celor de la pod, care erau minuscule, turnuletele de pe acoperis aducand aminte de palatele vechi. Stateam nemiscat pe trotuarul din fata casei si parca simteam ca faceam sau macar incepeam sa fac parte din povestile ei.
Mi-a trebuit extraordinar de mult curaj sa intru in curtea cu trandafiri, sa patrund in taramurile ei de poveste.
De parca ar fi fost un semn ca ma desprindeam prea mult de realitate, o doamna intre doua varste si un gabarit care impresiona, veni spre mine desprinzandu-si sortul de bucatareasa de pe corpul imens:
- Spuneti, va rog, ce doriti?
Instantaneu am inceput sa zambesc. Ma simteam ca si cum as fi fost la terasa vreunui restaurant inexistent putand sa comand meniuri irationale. Si as fi vrut sa-i cer un pic de liniste sufleteasca combinata cu putina dragoste, cu mangaieri si soapte si vant de primavara. As fi vrut sa-i comand ca din bucataria ei fermecata sa-mi aduca putin din sensul vietii garnisit cu diferite povesti fara regrete. Dar m-am rezumat sa-i raspund simplu ca o caut pe ea.
Nu stiu daca va puteti imagina o persoana atat de voluminoasa cum era cea din fata mea, sa zambeasca cu intreaga fiinta, de parca i-as fi dat nu stiu ce veste despre pacea absoluta in lume sau despre disparitia poluarii. Veselia ei ma molipsi.
- Sunt un foarte bun prieten, am adaugat.
Tot zambind, mi-a raspuns:
- Stiu, dar nu este aici. Este la conacul mare. Familia nu mai locuieste aici decat daca are treburi pe la oras. O gasiti acolo. Si nu e departe.
Am raspuns foarte politicos ca-i multumesc si m-am urcat rapid in masina. Erau doar cativa kilometrii spre vest. Spre apusul de soare. Si doar acum imi dadeam seama de un lucru pe care ar fi trebuit sa-l stiu de mult, de cand plecasem in cautarea ei: ea ma astepta.
Mi-a trebuit extraordinar de mult curaj sa intru in curtea cu trandafiri, sa patrund in taramurile ei de poveste.
De parca ar fi fost un semn ca ma desprindeam prea mult de realitate, o doamna intre doua varste si un gabarit care impresiona, veni spre mine desprinzandu-si sortul de bucatareasa de pe corpul imens:
- Spuneti, va rog, ce doriti?
Instantaneu am inceput sa zambesc. Ma simteam ca si cum as fi fost la terasa vreunui restaurant inexistent putand sa comand meniuri irationale. Si as fi vrut sa-i cer un pic de liniste sufleteasca combinata cu putina dragoste, cu mangaieri si soapte si vant de primavara. As fi vrut sa-i comand ca din bucataria ei fermecata sa-mi aduca putin din sensul vietii garnisit cu diferite povesti fara regrete. Dar m-am rezumat sa-i raspund simplu ca o caut pe ea.
Nu stiu daca va puteti imagina o persoana atat de voluminoasa cum era cea din fata mea, sa zambeasca cu intreaga fiinta, de parca i-as fi dat nu stiu ce veste despre pacea absoluta in lume sau despre disparitia poluarii. Veselia ei ma molipsi.
- Sunt un foarte bun prieten, am adaugat.
Tot zambind, mi-a raspuns:
- Stiu, dar nu este aici. Este la conacul mare. Familia nu mai locuieste aici decat daca are treburi pe la oras. O gasiti acolo. Si nu e departe.
Am raspuns foarte politicos ca-i multumesc si m-am urcat rapid in masina. Erau doar cativa kilometrii spre vest. Spre apusul de soare. Si doar acum imi dadeam seama de un lucru pe care ar fi trebuit sa-l stiu de mult, de cand plecasem in cautarea ei: ea ma astepta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu