Punga galbena

Câteodată te întrebi unde te-ar putea purta drumurile, dar realizezi că de fapt nu sunt decât poveşti. O călătorie, o poveste. Finalul ei rămâne deschis, pentru că un capăt de linie, nu este un capăt de drum. Şi niciodată nu ai cum să ştii unde te poartă poveştile.
Cu aceste gânduri am plecat din oraşul trist cu pomii înfloriţi înspre sud-estul ţării, unde apa înlocuieşte pământul. Gara în reconstrucţie în contrast exasperant cu trenul ultimul model. Călătorie deosebit de lungă alături de patru poveşti. Un student, în aparenţă, datorită ochelarilor cu ramă groasă, neagră, şi absenteismul pentru poveştile din jur; un hands-free conectat la un telefon mobil, pe care probabil viziona un film. Comedie, cred, după accesele de râs. Un domn cu o vârstă respectabilă, care nu pierdea niciun moment în a aduce vorba despre nepoţii săi, realizaţi profesional, cuminţi, respectoşi. Altul deosebit de tăcut, dar care sub simplitate ascundea o importanţă deosebită, accentuată prin tăcere şi aţipiri de plictiseală. Persoana de lângă el, un domn nu mai în vârstă de 30 de ani, dorea neapărat să facă cunoscut faptul, că tocmai fusese avansat într-o poziţie deosebit de importantă la firma la care lucra. În prima jumătate de oră a călătoriei a vorbit la telefon despre sume foarte mari de bani. Deranjat era faptul că avea lângă diplomatul cu cifru o pungă transparentă, galbenă, în care îşi depozitase cu mare atenţie un ziar împăturit, o pungă cu alune şi o sticlă de suc, dar pe care o fâşâia într-un ritm frenetic. Băniesc că doar ca să atragă atenţia asupra sa şi mai mult. Când termină convorbirile “preţioase” la telefon, începu să citească ziarul. Dar mai întâi îl desfăşură tacticos cât era de mare, ca să observe toţi că citea “Ziarul Financiar”. După o oră de lecturat, timp în care nu încetase să ne delecteze cu zgomotul natural al pungii galbene, transparente, îşi desfăcu punga de alune. Altă pungă, dar şi mestecat al fructelor tari ca pietrele cu o lipsă clară de maniere. Între plescăit şi fâşâituri nu-ţi puteai auzi nici gândurile, nu te puteai concentra asupra sinelui, nici măcar asupra peisajului. Brusc persoana mea deveni anostă.
Am ieşit din compartiment pe hol şi am început să zâmbesc. Mă gândeam că poate aşa s-au luat deciziile nefaste ale trecutului. Pentru că oameni inspizi, fără să acorde vreo importanţă realităţii şi care nu se văd decât pe sine, au perturbat involuntar minţile vreunei somităţi. Prin faţa ochilor, în loc de peisajele primăverii mi se perindau ororile istoriei: războaie, asasinate, căderi economice la nivel mondial, încălcări ale drepturilor omului... Socotind că deprinmarea mea devenise dintr-o dată disperantă am coborât din tren la prima staţie şi am decis ca pentru următoarea jumătate a drumului să închiriez o maşină. Hotârăre destul de bună, deoarece astfel puteam să admir într-un mod mult mai plăcut locurile, unde mă purta scopul călătoriei mele.

"Nu e nimeni pe drum, nimeni acum..."