Mănăstirea Cisterciană - Cârţa, Ţara Făgăraşului

Nu ştiu dacă am mai reuşit ca în ultimul timp să plecăm undeva fără să vizităm ceva. Parcă nici nu se mai poate altfel.
Astfel că, acum mai mult de două săptămâni, când ne planificam sfârşitul de săptămână la Sibiu, am decis să facem un ocol de 5 kilometri şi să vizităm ruinele mănăstirii de la Cârţa. În ignoranţa mea de "sibiancă" pentru aproape 7 ani, nici nu m-a interesat că în această localitate există un asemenea lăcaş.

Nu am să vorbesc despre istoria mănăstirii şi nici despre ordinul cistercian (le găsiţi la http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Cârţa si http://en.wikipedia.org/wiki/Cistercians), ci am să vă descriu minunata impresie pe care am avut-o în acest loc. Oricum vorbele mele îmi par de prisos pentru cei care nu au trecut sau nu vor trece pe acolo.


Greu nu a fost de găsit. Spre Cârţa, până la poarta mănăstirii. Acolo, am intrat timid în curte, gândindu-mă de unde să iau cheia pentru uşa de la intrare. Dar ne-a întâmpinat o fetiţă, care nu avea mai mult de şase ani, cu o cheie mare, poate prea mare pentru ea. Îndrumată de către tatăl ei, care strângea frunzele toamnei într-o grădină alăturată, ne-a luat banii pe bilete, ne-a îndrumat spre intrare. Pentru ea, noi eram "turiştii", iar eu "doamna" care îi plătisem. Bucuria acestei surprinzătoare întâmpinări şi-a continuat perpetuu evoluţia pe parcursul întregii vizite.


Când mi-am făcut curaj să trec de intrare parcă am pătruns în altă lume, nici prea uitată, nici prea întreagă, dar mult mai bună. Zidurile dau atâta siguranţă, de parcă nu-ţi mai vine să pleci. Şi, deşi, locul în sine nu este foarte mare, descoperi cu fiecare pas o minune de istorie, cum ar fi un mormânt, o inscripţie, o sculptură. Şi atâta linişte.


Uimirea nu te părăseşte nicio clipă, mai ales dacă te gândeşti cu câtă trudă se încearcă păstrarea acestei file de istorie. În biserică, care acum este evanghelică, pare că timpul nu mai vrea să treacă. Obiectele sunt atât de vechi, doar dalele de piatră par să le întreacă în vârstă.


Bineînţeles după atâta uitare, s-a cuvenit să urcăm în turnul clopotelor, vechi şi el, ca şi zidurile, de pe la 1200. Asta ca să ne amintim cât de infimi suntem. Îţi trebuie curaj şi perseverenţă să ajungi sus, să realizezi cu succes trecerea de la piatră, la lemn şi la fier. Şi mai mult curaj trebuie la coborâre. Dar se merită.


Am plecat impresionată, nu doar de ce am văzut, ci şi de eforul celor de acolo de a oferi o fereastră spre trecut celor care se abat doar 5 kilometri din drumul lor. Toată stima!

Aş fugi...

Aş fugi...
Dar unde să mai fug?
Ce să las în urmă?
Pe mine sau pe noi?
Eu aş fugi de ei!
Cât mai repede,
Cât mai departe.
În locuri de demult,
Ce le-am dat uitării.
Sau aş fugi la tine,
Să nu te las tot ei.
Uitarea ar fugi cu mine
Şi cât mai aproape.
Aş fugi de timp.
Sau măcar de locurile lui,
Unde se măsoară în ani
Şi zile multe, multe.
Timpu-i imperfect:
Nu uită ce vreau eu
Doar ce vrea el.
Aşa că aş fugi...
Spre ce, nici nu mai ştiu...
Spre vise nedeşarte,
Spre lumi, mai bune.
Poate spre cer,
Spre Dumnezeu.
Dar tot El m-ar întoarce.
Aşa că fug mereu, mereu.

Aş fugi de Eu...
Şi m-aş lăsa purtată
Unde mă poartă paşii
Spre înainte
Spre înapoi.
Dar parcă tot pe loc.
Nu ştiu de ce.
Dar ştiu că aş fugi.
Şi poate m-aş întoarce.
Poate aş aştepta
Să mă întorc.

Poza toamnei mele

Cred că exprimarea mea scriitoricească câştigă din ce în ce mai multă acurateţe. Poate din cauza maturizării inevitabile voite sau nevoite.

De fapt sunt sigură. Mai ales când fotograful, ca urmare a unei descrieri, îmi prezintă exact imaginea toamnei din copilărie.

Fotograful nu este nimeni altul decât Vlad Dumitrescu, imaginea nu este alta decât cea descrisă în postarea despre Toamna mea, transformată în tablou pe pânză şi oferită cadou retroactiv din partea lui şi a Georgianei.

În sufrageria mea prea castă, chiar aveam nevoie de un pic de culoare. În cotidianul meu mult prea anost, chiar aveam nevoie de o bucurie.

Multumesc.

Mihai Benciuc - Ultima Scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Niciun cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplină.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli,
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tau dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit,
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De ne-nţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întamplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun : « Eşti ca oricare” ...
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirlă-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blandă şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemai scrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă leganată,
Te vei simţi ca-n visul cel dintâi.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Si dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărâna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

P.S.: Recitată de Florian Pittiş a devenit preferata mea.

Cafea cu gheaţă

Sună ciudat, nu? Mai ales dacă este vorba despre o cafea fierbinte cu un cub de gheaţă. Aşa s-au tot mirat şi doamnele de la cafeneaua noastră, căci am renunţat dintr-o dată la cafeaua obişnuită de dimineaţă, cu lapte şi zahăr, şi am înlocuit-o cu o cafea neagră, cu un cub de gheaţă.

Acum se miră şi cei care mă însoţesc ocazional dimineaţa în călătoria pe care o ofer eu cafelei negre, cu un cub de gheaţă.

Dar... eu nu mai pot renunţa la acest deliciu. Este cafea neagră, de la expresor, cu un cub de gheaţă, pentru a-şi pierde puţin din tărie şi a nu mai fi atât de fierbinte. Mai spre după-amiază, dacă mă doboară oboseala cotidiană, mai savurez o cafea la filtru, tot neagră, dar fără cubul de gheaţă.

Cum de s-a întâmplat acest lucru, nu prea pot să-mi dau seama. Se prea poate ca subconştientul meu să fi repetat până la acţiunea conştientă, cuvintele lui Balzac, cum că este o blasfemie să adaugi cafelei orice altceva decât apă.

Deşi îmi continui drumul cu paşi mărunţi spre arta supremă, oricare ar fi aceasta în semnificaţia maturităţii mele, nu aş dori să procedez precum Balzac de a bea 40 de cafele pe zi şi de a descrie exact în 12 pagini cum să duci o ceaşcă de cafea la gură. Nici nu aş dori să mă cuprindă fascinaţia lui Beethoven, care considera că o cafea perfectă se face din exact 60 de boabe, pe care şi le număra singur.

Dar, totuşi uimită ca şi ceilalţi de schimbarea doleanţei mele în ceea ce priveşte doza de energie a dimineţii, am dorit să mai învăţ câte ceva despre acest obicei, parcă din cele mai vechi timpuri.

Legenda spune că în vremuri de demult un paznic de capre a observat ca o parte din animalele care păscuseră printre nişte tufe de cafea erau voioase tare în comparaţie cu restul care nu se îndepărtaseră de el. Apoi, tot ciobanii vrând să încerce şi ei aceste boabe, au considerat că fructul crud nu este gustos deloc şi l-au aruncat dispreţuitor în foc; iar focul le-a dăruit minunata aromă de cafea prăjită.

Primele cafenele au apărut la Mecca în anul 1511, cu mai mult de 100 de ani înainte de a fi deschise în Veneţia, Oxford sau Londra. Cea mai veche cafenea funcţională din lume se află la Veneţia (Caffe Florian sub arcadele Procuratie Nuove din Piaţa San Marco).

Cafeaua era foarte scumpă la acea vreme şi se considera a fi o dichiseală a aristocraţilor. Desigur, au apărut şi proteste împotriva acesteia. Cele mai frumoase sunt de la jumătatea secolului 18: "Cantatul Cafelei" de Johann Sebastian Bach şi cel de Carl Gottlieb Hering "Cafea, nu mai beţi atât de multă cafea."

Se pare că a primat însă acest miracol al naturii. Nu am vrut să renunţăm şi la urma urmei nici nu vrem. Am făurit diferite combinaţii de culori şi gusturi, de arome de orişice fel. Dar tot cafeaua este principalul motiv pentru orice.

În cafenelele pariziene s-au născut ideile marilor revoluţii. În cafenele obscure se nasc acum mici războaie personale sau împăcări sublime cu oricine şi pentru orice, ies la iveală frământările şi cugetările interioare abia rostite în respiraţia dintre două sorbituri de cafea.

Cafenelele rămân locurile preferate ale unor ieşiri din cotidian în frumuseţea unui oraş.

Cafeaua este motivul unei pauze discrete, unei bârfe aiurite, unei discuţii savante, unei filozofii timide, unei întâlniri nevinovate.

Cafeaua este motivul neutru al unui el, de a nu-şi arăta timiditatea printr-un ceai sau îndrăzneala prematură a unui pahar cu vin, când doreşte să o întâlnească prima dată pe ea, să fie doar ei doi pentru ei înşişi şi o cafea pentru fiecare.

Cafeaua înseamnă multe lucruri şi pentru fiecare dintre noi altceva.

Pentru mine, cafeaua neagră, cu un cub de gheaţă, înseamnă o schimbare, o acceptare a unui ceva care credeam că nu va mai veni niciodată.

Când apropii ceaşca timid de buze, cu un gest sublim al savurării divine, ce de acum a devenit o revelaţie, şi simt mirosul pur, apoi gustul amărui, transform explozia în implozie. E ca atunci când stingi o ţigară parcă uitată de prea demult aprinsă, de bordura unui asfalt negru şi aprinzi mililoane de meteoriţi în noaptea mult prea întunecată.

Pentru mine, cafeaua de acum înseamnă Inspiraţie.

Tot frânturi...

Darren Hayes - Lost Without You

Frânturi

Câteodată nu te întrebi unde ar putea să te ducă un anumit drum. Câteodată nici măcar nu te mai oboseşti să te uiţi la indicatoare. Pur şi simplu arunci o privire în treacăt asupra locului de unde ai plecat, poate doar aşa în caz că ai vrea vreodată să te întorci. Şi pleci. Nu ţi se pare nici uşor, nici greu. Te amuzi cu dezinvoltură de cei care călătoresc împreună cu tine. Cu toţii sunteţi foarte conştienţi că doar pe această parte de drum sunteţi împreună, că la următoarea răscruce o să vă pierdeţi unul de celălalt, pentru că fiecare va hotărî care dintre drumuri i se potriveşte raţiunii. Rar, foarte rar se întâmplă să fi însoţit de aceiaşi călători în drumul tău. Şi atunci când te trezeşti în fiecare dimineaţă îţi pui întrebarea dacă la următoarea răscruce ai putea continua fără ei. Incertitudinea te urmăreşte... pentru că nu ştii dacă ar fi posibil, iar neştiinţa se transformă în dorinţa cruntă de a încerca.
Ai două variante: la următoare intersectare de drumuri complet diferite, să le întorci spatele şi să porneşti singur, în egoismul tău, căutând a-ţi demonstra că poţi şi călătorii permanenţi din viaţa ta sunt de o funcţionalitate irelevantă. Sau.... ai putea să continui pe drumul început cu mult timp în urmă, să urmăreşti unu şi acelaşi ţel, după ce l-ai atins căutând disperat a-i îmbunătăţii liantele care îl formează, să-l transformi în ceva la fel de irelevant ca cei care te însoţesc. Să ajungi să te întrebi de ce la ultima răscruce tu ţi-ai ales calea dreaptă şi fadă, sau de ce acum două dăţi nu ai fost în stare să înfrunţi necunoscutul, neantul acela negru, absolut surprinzător pentru că nu ştii niciodată ce fericire te-ar putea aştepta sau ce fel de nenorocire cruntă. Din păcate, dacă există totuşi cineva sau ceva care coordonează minunea asta, numită univers, acel ceva sau cineva ţi-a dat puterea de a alege. Din păcate… pentru că dacă s-ar fi hotarât dinainte care să fie ţelul tău şi cum să ţi-l construieşti, poate ai fi avut pe acel ceva sau cineva pe care să-l învinovăţeşti sau ridica în slăvi pentru drumul tău.
Dar aşa… trebuie să-ţi conştientizezi cu atenţie fiecare pas, vrei nu vrei. Şi până la urmă totul se rezumă la voinţă. Câtă voinţă ai încât la o răscruce să laşi tot în urmă, să porneşti fluierând pe alt drum, ca şi cum te-ai plimba sau ai vizita nişte locuri unde probabil ai putea rămâne, sau preferi să te uiţi cu jiind după cei care cotesc pe calea cea mai potrivită raţionamentului lor? Sau poate nici macăr nu-i vezi pe aceştia… ci îţi urmezi paşii… aşa cum ai început, fără nici măcar să te întrebi, de ce la o răscruce sunt mai multe drumuri.
Preferi să fi nebun, să rişti, să coteşti de fiecare dată când hotarăşti tu că aşa e mai bine pentru tine, sau preferi să rămâi pe drumul tău, târându-te latent prin ceea ce ai numi tu viaţă, să fi ignorant?
La urma urmei, în fiecare dintre noi există câte un nebun şi câte un ignorant. Noi definim ce primează.
La urma urmei, lumea este împărţită în două: nebuni şi ignoranţi.

Adrian Paunescu - Undeva în trecut

Am să plec într-o zi,
Într-un loc neştiut,
Într-un munte secret,
Undeva în trecut.

Am să plec în trecut,
Am să plec într-o zi,
Să ajung când te naşti,
Să te pot întâlni.

Ştiu şi eu că-i ciudat
Şi că paşii-mi sunt grei,
Către nunta din veac
A părinţilor mei.

Las de veghe aici
Toţi nepoţii frumoşi,
Eu mă întorc în trecut,
Eu mă întorc la strămoşi.

Eu mă întorc la ai mei,
Într-un marş revansard,
Sunt retraşi în păduri
Lângă vreascuri ce ard.

Mai vorbesc despre noi
Şi mai mor în război,
Se mai mira de cei
Care vin înapoi.

Am să plec într-o zi,
Am bagajul întreg,
Am cu mine ce simt,
Ce iubesc şi înţeleg.

Sunt sătul de prezent,
Nu mai vreau viitor,
Dar mă-ntorc în trecut
Că nu vreau nici să mor.

Pe un deal coroiat
Curge mustul din teasc
Şi bătrânii se sting
Şi copii se nasc.

Eu mă-ntorc în trecut,
Din acest viitor
Şi pastorii mă iau
Lângă turmele lor.

Şi din rodnice nunţi,
Urcă iarba pe munţi,
Tutelarule Zeu,
N-ai de ce să te-ncrunţi.

Mai degraba să pui
Legea ta peste tot,
Ca strămoşi la nepoţi
Să se întoarcă înot.

Şi, când vremea va fi,
Printr-un strigăt urgent,
Pe noi toţi să ne chemi
Să venim în prezent.

Să fim toţi pregătiţi
De momentul solemn,
Când va bate în munţi
Vechea toacă de lemn.

Şi un clopot din cer
O să dăngăne sfânt,
Că s-a-ntors Dumnezeu,
Printre-ai lui, pe pământ.


IN MEMORIAM

Adrian Păunescu - Ca un fum de ţigară, sufletul

Am să-ţi spun bună seara şi-am să plec undeva
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zaţ,
Am să-ţi spun uşurat, am să-ţi spun cu nesaţ,
Ce departe vă simt eu de inima mea.

Uşa-n loc va-ngheţa şi nimic nu va fi,
Ca un fum de ţigară voi trece în sus
Unde stelele sunt, unde oamenii nu-s,
Am să-ţi spun bună seara, deşi va fi zi.

"Nu serviţi o cafea, nu doriţi un fistic?"
Nu doresc decât drumul spre cer, fără voi
Şi să nu mă mai trageţi nicicând înapoi.
Bună seara pe veci, cred c-aşa am să zic.

Bună seara din nou, bună seara adânc,
Doamne dragi, domni stimaţi, eu am treabă, eu plec
Şi pe urmă aici e un fum de mă-nec
Nu-nţeleg de ce parcă...îmi vine să plâng.

Doar atât am ramas, o vuire şi-atat,
Şi plămânii de-atâta strigare se rup,
Bună seara frumos, bună seara urât,
Ca un fum de ţigară mi-e sufletu-n trup.

IN MEMORIAM

Toamnă la Plaiul Foii - Piatra Craiului

Toamna.... mea II

Toamna mea de altădată nu se aseamănă cu nimic din ceea ce este acum. Am încercat să mă regăsesc în copilul de pe un trotuar banal, care se distra inocent, împrăştiind frunzele uscate în aer, deasupra mamei sale. Am încercat să mă regăsesc în adierea de vânt care dansa frunzele pe o stradă banală. Dar, ca de obicei, am trecut prin ele doar pentru câteva secunde... atât au durat şi gândurile mele despre toamnă, pentru că mă grăbeam spre undeva din lumea asta.

Şi când am devenit conştientă de re-ignoranţa mea, am cugetat din nou la minunăţiile toamnelor trecute. Mă gândeam subtil, că poate dacă aş reuşi să-mi ignor ignoranţa mi-aş găsi fericirea.

Dar până atunci, mi-am adus aminte.

În septembrie, începutul lui octombrie mergeam la cules de cartofi. Au trecut mulţi ani de atunci, parcă prea mulţi. Pentru ca adolescenţa rebelă analiza naiv recolta, crezând cu nepăsare că este o corvoadă. Aş putea să zic că aş da orice să mă întorc în acele vremuri, dar drumul meu nu se mai întoarce.

Mergeam la cules de cartofi pe câmpurile din apropierea satului, prin toamna prăfuită de tractoarele ce aduceau recolta la lumina soarelui întorcând pământul. Vedeam munţii Bucegi în depărtare, acoperiţi de prima zapadă, mai jos festivalul frunzelor, iar noi eram în praf ca furnicile ce-şi strâng proviziile de iarnă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată frig la cules de cartofi.

Apoi, în grădină, strângeam nuci, mere, ultimele legume... Şi, Doamne, ce fericire mai era... Încă îmi amintesc de foşnitul frunzelor de nuc prin iarba încă verde şi ultimele brânduşe. Acum nu mai am nici nuc, nici toamnă.

Dar, am făcut cel mai înţelept lucru: mi-am propus în mintea inocentă de copil să nu uit. Acum, dacă aş vrea să nu uit, se întâmplă să uit... Doar aşa, de atâta ignoranţă.

Dar n-am uitat că luna e cea mai frumoasă toamna, când renunţă la straiele albe şi ia foc. La fel cum arde şi pâmântul când apune soarele toamna, parcă mai frumos decât în oricare alt anotimp. Şi n-am uitat că moartea naturii de toamnă este doar o amintire superbă a renaşterii câteva luni mai târziu.

Şi n-am uitat nici perfecţiunea toamnei surpinsă într-o duminică însorită, cu cer cristalin, pe dealul de deasupra satului. Nici măcar marii artişti nu ar putea reda ce am eu în minte: dealul cu fânul verii uitat necosit, în spate pădurea colorată ca de bal, pierdută în infinitatea albastră. Şi eu priveam toate acestea din iarba înaltă.

Apoi, îmi aduc aminte de după-amiezile ploioase de noiembrie. Afară natura răvăşită, cu vârfurile pomilor golaşe, întinzându-se agale spre picăturile de ploaie. Înăuntru mama aprindea focul în soba de teracotă şi citeam lângă fereastră. Citeam auzind doar sunetul ploii, troznetul lemnelor dansând prin flăcări, bucurându-mă, fără să-mi dau seama de ultimele perioade de inocenţă şi libertate.

Şi cum să nu-mi lipsească toamna mea?!