Toamna mea de altădată nu se aseamănă cu nimic din ceea ce este acum. Am încercat să mă regăsesc în copilul de pe un trotuar banal, care se distra inocent, împrăştiind frunzele uscate în aer, deasupra mamei sale. Am încercat să mă regăsesc în adierea de vânt care dansa frunzele pe o stradă banală. Dar, ca de obicei, am trecut prin ele doar pentru câteva secunde... atât au durat şi gândurile mele despre toamnă, pentru că mă grăbeam spre undeva din lumea asta.
Şi când am devenit conştientă de re-ignoranţa mea, am cugetat din nou la minunăţiile toamnelor trecute. Mă gândeam subtil, că poate dacă aş reuşi să-mi ignor ignoranţa mi-aş găsi fericirea.
Dar până atunci, mi-am adus aminte.
În septembrie, începutul lui octombrie mergeam la cules de cartofi. Au trecut mulţi ani de atunci, parcă prea mulţi. Pentru ca adolescenţa rebelă analiza naiv recolta, crezând cu nepăsare că este o corvoadă. Aş putea să zic că aş da orice să mă întorc în acele vremuri, dar drumul meu nu se mai întoarce.
Mergeam la cules de cartofi pe câmpurile din apropierea satului, prin toamna prăfuită de tractoarele ce aduceau recolta la lumina soarelui întorcând pământul. Vedeam munţii Bucegi în depărtare, acoperiţi de prima zapadă, mai jos festivalul frunzelor, iar noi eram în praf ca furnicile ce-şi strâng proviziile de iarnă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată frig la cules de cartofi.
Apoi, în grădină, strângeam nuci, mere, ultimele legume... Şi, Doamne, ce fericire mai era... Încă îmi amintesc de foşnitul frunzelor de nuc prin iarba încă verde şi ultimele brânduşe. Acum nu mai am nici nuc, nici toamnă.
Dar, am făcut cel mai înţelept lucru: mi-am propus în mintea inocentă de copil să nu uit. Acum, dacă aş vrea să nu uit, se întâmplă să uit... Doar aşa, de atâta ignoranţă.
Dar n-am uitat că luna e cea mai frumoasă toamna, când renunţă la straiele albe şi ia foc. La fel cum arde şi pâmântul când apune soarele toamna, parcă mai frumos decât în oricare alt anotimp. Şi n-am uitat că moartea naturii de toamnă este doar o amintire superbă a renaşterii câteva luni mai târziu.
Şi n-am uitat nici perfecţiunea toamnei surpinsă într-o duminică însorită, cu cer cristalin, pe dealul de deasupra satului. Nici măcar marii artişti nu ar putea reda ce am eu în minte: dealul cu fânul verii uitat necosit, în spate pădurea colorată ca de bal, pierdută în infinitatea albastră. Şi eu priveam toate acestea din iarba înaltă.
Apoi, îmi aduc aminte de după-amiezile ploioase de noiembrie. Afară natura răvăşită, cu vârfurile pomilor golaşe, întinzându-se agale spre picăturile de ploaie. Înăuntru mama aprindea focul în soba de teracotă şi citeam lângă fereastră. Citeam auzind doar sunetul ploii, troznetul lemnelor dansând prin flăcări, bucurându-mă, fără să-mi dau seama de ultimele perioade de inocenţă şi libertate.
Şi când am devenit conştientă de re-ignoranţa mea, am cugetat din nou la minunăţiile toamnelor trecute. Mă gândeam subtil, că poate dacă aş reuşi să-mi ignor ignoranţa mi-aş găsi fericirea.
Dar până atunci, mi-am adus aminte.
În septembrie, începutul lui octombrie mergeam la cules de cartofi. Au trecut mulţi ani de atunci, parcă prea mulţi. Pentru ca adolescenţa rebelă analiza naiv recolta, crezând cu nepăsare că este o corvoadă. Aş putea să zic că aş da orice să mă întorc în acele vremuri, dar drumul meu nu se mai întoarce.
Mergeam la cules de cartofi pe câmpurile din apropierea satului, prin toamna prăfuită de tractoarele ce aduceau recolta la lumina soarelui întorcând pământul. Vedeam munţii Bucegi în depărtare, acoperiţi de prima zapadă, mai jos festivalul frunzelor, iar noi eram în praf ca furnicile ce-şi strâng proviziile de iarnă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată frig la cules de cartofi.
Apoi, în grădină, strângeam nuci, mere, ultimele legume... Şi, Doamne, ce fericire mai era... Încă îmi amintesc de foşnitul frunzelor de nuc prin iarba încă verde şi ultimele brânduşe. Acum nu mai am nici nuc, nici toamnă.
Dar, am făcut cel mai înţelept lucru: mi-am propus în mintea inocentă de copil să nu uit. Acum, dacă aş vrea să nu uit, se întâmplă să uit... Doar aşa, de atâta ignoranţă.
Dar n-am uitat că luna e cea mai frumoasă toamna, când renunţă la straiele albe şi ia foc. La fel cum arde şi pâmântul când apune soarele toamna, parcă mai frumos decât în oricare alt anotimp. Şi n-am uitat că moartea naturii de toamnă este doar o amintire superbă a renaşterii câteva luni mai târziu.
Şi n-am uitat nici perfecţiunea toamnei surpinsă într-o duminică însorită, cu cer cristalin, pe dealul de deasupra satului. Nici măcar marii artişti nu ar putea reda ce am eu în minte: dealul cu fânul verii uitat necosit, în spate pădurea colorată ca de bal, pierdută în infinitatea albastră. Şi eu priveam toate acestea din iarba înaltă.
Apoi, îmi aduc aminte de după-amiezile ploioase de noiembrie. Afară natura răvăşită, cu vârfurile pomilor golaşe, întinzându-se agale spre picăturile de ploaie. Înăuntru mama aprindea focul în soba de teracotă şi citeam lângă fereastră. Citeam auzind doar sunetul ploii, troznetul lemnelor dansând prin flăcări, bucurându-mă, fără să-mi dau seama de ultimele perioade de inocenţă şi libertate.
Şi cum să nu-mi lipsească toamna mea?!
Asa ca ne intoarcem la ce a spus Teodoreanu despre rai, nu? Chiar ai amintiri frumoase, sau cel putin le descri asa....
RăspundețiȘtergereN-am cum să nu fiu subiectivă. Acuma se schimbă multe la noi în sat, cică ne modernizăm. Deci raman cu amintirile
RăspundețiȘtergere