Nu ştiu dacă am mai reuşit ca în ultimul timp să plecăm undeva fără să vizităm ceva. Parcă nici nu se mai poate altfel.
Astfel că, acum mai mult de două săptămâni, când ne planificam sfârşitul de săptămână la Sibiu, am decis să facem un ocol de 5 kilometri şi să vizităm ruinele mănăstirii de la Cârţa. În ignoranţa mea de "sibiancă" pentru aproape 7 ani, nici nu m-a interesat că în această localitate există un asemenea lăcaş.
Nu am să vorbesc despre istoria mănăstirii şi nici despre ordinul cistercian (le găsiţi la http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Cârţa si http://en.wikipedia.org/wiki/Cistercians), ci am să vă descriu minunata impresie pe care am avut-o în acest loc. Oricum vorbele mele îmi par de prisos pentru cei care nu au trecut sau nu vor trece pe acolo.
Greu nu a fost de găsit. Spre Cârţa, până la poarta mănăstirii. Acolo, am intrat timid în curte, gândindu-mă de unde să iau cheia pentru uşa de la intrare. Dar ne-a întâmpinat o fetiţă, care nu avea mai mult de şase ani, cu o cheie mare, poate prea mare pentru ea. Îndrumată de către tatăl ei, care strângea frunzele toamnei într-o grădină alăturată, ne-a luat banii pe bilete, ne-a îndrumat spre intrare. Pentru ea, noi eram "turiştii", iar eu "doamna" care îi plătisem. Bucuria acestei surprinzătoare întâmpinări şi-a continuat perpetuu evoluţia pe parcursul întregii vizite.
Când mi-am făcut curaj să trec de intrare parcă am pătruns în altă lume, nici prea uitată, nici prea întreagă, dar mult mai bună. Zidurile dau atâta siguranţă, de parcă nu-ţi mai vine să pleci. Şi, deşi, locul în sine nu este foarte mare, descoperi cu fiecare pas o minune de istorie, cum ar fi un mormânt, o inscripţie, o sculptură. Şi atâta linişte.
Uimirea nu te părăseşte nicio clipă, mai ales dacă te gândeşti cu câtă trudă se încearcă păstrarea acestei file de istorie. În biserică, care acum este evanghelică, pare că timpul nu mai vrea să treacă. Obiectele sunt atât de vechi, doar dalele de piatră par să le întreacă în vârstă.
Bineînţeles după atâta uitare, s-a cuvenit să urcăm în turnul clopotelor, vechi şi el, ca şi zidurile, de pe la 1200. Asta ca să ne amintim cât de infimi suntem. Îţi trebuie curaj şi perseverenţă să ajungi sus, să realizezi cu succes trecerea de la piatră, la lemn şi la fier. Şi mai mult curaj trebuie la coborâre. Dar se merită.
Am plecat impresionată, nu doar de ce am văzut, ci şi de eforul celor de acolo de a oferi o fereastră spre trecut celor care se abat doar 5 kilometri din drumul lor. Toată stima!
Astfel că, acum mai mult de două săptămâni, când ne planificam sfârşitul de săptămână la Sibiu, am decis să facem un ocol de 5 kilometri şi să vizităm ruinele mănăstirii de la Cârţa. În ignoranţa mea de "sibiancă" pentru aproape 7 ani, nici nu m-a interesat că în această localitate există un asemenea lăcaş.
Nu am să vorbesc despre istoria mănăstirii şi nici despre ordinul cistercian (le găsiţi la http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Cârţa si http://en.wikipedia.org/wiki/Cistercians), ci am să vă descriu minunata impresie pe care am avut-o în acest loc. Oricum vorbele mele îmi par de prisos pentru cei care nu au trecut sau nu vor trece pe acolo.
Greu nu a fost de găsit. Spre Cârţa, până la poarta mănăstirii. Acolo, am intrat timid în curte, gândindu-mă de unde să iau cheia pentru uşa de la intrare. Dar ne-a întâmpinat o fetiţă, care nu avea mai mult de şase ani, cu o cheie mare, poate prea mare pentru ea. Îndrumată de către tatăl ei, care strângea frunzele toamnei într-o grădină alăturată, ne-a luat banii pe bilete, ne-a îndrumat spre intrare. Pentru ea, noi eram "turiştii", iar eu "doamna" care îi plătisem. Bucuria acestei surprinzătoare întâmpinări şi-a continuat perpetuu evoluţia pe parcursul întregii vizite.
Când mi-am făcut curaj să trec de intrare parcă am pătruns în altă lume, nici prea uitată, nici prea întreagă, dar mult mai bună. Zidurile dau atâta siguranţă, de parcă nu-ţi mai vine să pleci. Şi, deşi, locul în sine nu este foarte mare, descoperi cu fiecare pas o minune de istorie, cum ar fi un mormânt, o inscripţie, o sculptură. Şi atâta linişte.
Uimirea nu te părăseşte nicio clipă, mai ales dacă te gândeşti cu câtă trudă se încearcă păstrarea acestei file de istorie. În biserică, care acum este evanghelică, pare că timpul nu mai vrea să treacă. Obiectele sunt atât de vechi, doar dalele de piatră par să le întreacă în vârstă.
Bineînţeles după atâta uitare, s-a cuvenit să urcăm în turnul clopotelor, vechi şi el, ca şi zidurile, de pe la 1200. Asta ca să ne amintim cât de infimi suntem. Îţi trebuie curaj şi perseverenţă să ajungi sus, să realizezi cu succes trecerea de la piatră, la lemn şi la fier. Şi mai mult curaj trebuie la coborâre. Dar se merită.
Am plecat impresionată, nu doar de ce am văzut, ci şi de eforul celor de acolo de a oferi o fereastră spre trecut celor care se abat doar 5 kilometri din drumul lor. Toată stima!
TOATA ACEASTA MUNCA ITI VA FII RASPLATITA.CE INSEAMNA SA STII SA DAI SUFLETELOR HRANA.
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru aceste cuvinte extraordinar de suprinzatoare si de frumoase.
RăspundețiȘtergere