Mănăstirea Cisterciană - Cârţa, Ţara Făgăraşului

Nu ştiu dacă am mai reuşit ca în ultimul timp să plecăm undeva fără să vizităm ceva. Parcă nici nu se mai poate altfel.
Astfel că, acum mai mult de două săptămâni, când ne planificam sfârşitul de săptămână la Sibiu, am decis să facem un ocol de 5 kilometri şi să vizităm ruinele mănăstirii de la Cârţa. În ignoranţa mea de "sibiancă" pentru aproape 7 ani, nici nu m-a interesat că în această localitate există un asemenea lăcaş.

Nu am să vorbesc despre istoria mănăstirii şi nici despre ordinul cistercian (le găsiţi la http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Cârţa si http://en.wikipedia.org/wiki/Cistercians), ci am să vă descriu minunata impresie pe care am avut-o în acest loc. Oricum vorbele mele îmi par de prisos pentru cei care nu au trecut sau nu vor trece pe acolo.


Greu nu a fost de găsit. Spre Cârţa, până la poarta mănăstirii. Acolo, am intrat timid în curte, gândindu-mă de unde să iau cheia pentru uşa de la intrare. Dar ne-a întâmpinat o fetiţă, care nu avea mai mult de şase ani, cu o cheie mare, poate prea mare pentru ea. Îndrumată de către tatăl ei, care strângea frunzele toamnei într-o grădină alăturată, ne-a luat banii pe bilete, ne-a îndrumat spre intrare. Pentru ea, noi eram "turiştii", iar eu "doamna" care îi plătisem. Bucuria acestei surprinzătoare întâmpinări şi-a continuat perpetuu evoluţia pe parcursul întregii vizite.


Când mi-am făcut curaj să trec de intrare parcă am pătruns în altă lume, nici prea uitată, nici prea întreagă, dar mult mai bună. Zidurile dau atâta siguranţă, de parcă nu-ţi mai vine să pleci. Şi, deşi, locul în sine nu este foarte mare, descoperi cu fiecare pas o minune de istorie, cum ar fi un mormânt, o inscripţie, o sculptură. Şi atâta linişte.


Uimirea nu te părăseşte nicio clipă, mai ales dacă te gândeşti cu câtă trudă se încearcă păstrarea acestei file de istorie. În biserică, care acum este evanghelică, pare că timpul nu mai vrea să treacă. Obiectele sunt atât de vechi, doar dalele de piatră par să le întreacă în vârstă.


Bineînţeles după atâta uitare, s-a cuvenit să urcăm în turnul clopotelor, vechi şi el, ca şi zidurile, de pe la 1200. Asta ca să ne amintim cât de infimi suntem. Îţi trebuie curaj şi perseverenţă să ajungi sus, să realizezi cu succes trecerea de la piatră, la lemn şi la fier. Şi mai mult curaj trebuie la coborâre. Dar se merită.


Am plecat impresionată, nu doar de ce am văzut, ci şi de eforul celor de acolo de a oferi o fereastră spre trecut celor care se abat doar 5 kilometri din drumul lor. Toată stima!

Aş fugi...

Aş fugi...
Dar unde să mai fug?
Ce să las în urmă?
Pe mine sau pe noi?
Eu aş fugi de ei!
Cât mai repede,
Cât mai departe.
În locuri de demult,
Ce le-am dat uitării.
Sau aş fugi la tine,
Să nu te las tot ei.
Uitarea ar fugi cu mine
Şi cât mai aproape.
Aş fugi de timp.
Sau măcar de locurile lui,
Unde se măsoară în ani
Şi zile multe, multe.
Timpu-i imperfect:
Nu uită ce vreau eu
Doar ce vrea el.
Aşa că aş fugi...
Spre ce, nici nu mai ştiu...
Spre vise nedeşarte,
Spre lumi, mai bune.
Poate spre cer,
Spre Dumnezeu.
Dar tot El m-ar întoarce.
Aşa că fug mereu, mereu.

Aş fugi de Eu...
Şi m-aş lăsa purtată
Unde mă poartă paşii
Spre înainte
Spre înapoi.
Dar parcă tot pe loc.
Nu ştiu de ce.
Dar ştiu că aş fugi.
Şi poate m-aş întoarce.
Poate aş aştepta
Să mă întorc.

Poza toamnei mele

Cred că exprimarea mea scriitoricească câştigă din ce în ce mai multă acurateţe. Poate din cauza maturizării inevitabile voite sau nevoite.

De fapt sunt sigură. Mai ales când fotograful, ca urmare a unei descrieri, îmi prezintă exact imaginea toamnei din copilărie.

Fotograful nu este nimeni altul decât Vlad Dumitrescu, imaginea nu este alta decât cea descrisă în postarea despre Toamna mea, transformată în tablou pe pânză şi oferită cadou retroactiv din partea lui şi a Georgianei.

În sufrageria mea prea castă, chiar aveam nevoie de un pic de culoare. În cotidianul meu mult prea anost, chiar aveam nevoie de o bucurie.

Multumesc.

Mihai Benciuc - Ultima Scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Niciun cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplină.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli,
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tau dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit,
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De ne-nţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întamplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun : « Eşti ca oricare” ...
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirlă-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blandă şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemai scrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă leganată,
Te vei simţi ca-n visul cel dintâi.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Si dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărâna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

P.S.: Recitată de Florian Pittiş a devenit preferata mea.

Cafea cu gheaţă

Sună ciudat, nu? Mai ales dacă este vorba despre o cafea fierbinte cu un cub de gheaţă. Aşa s-au tot mirat şi doamnele de la cafeneaua noastră, căci am renunţat dintr-o dată la cafeaua obişnuită de dimineaţă, cu lapte şi zahăr, şi am înlocuit-o cu o cafea neagră, cu un cub de gheaţă.

Acum se miră şi cei care mă însoţesc ocazional dimineaţa în călătoria pe care o ofer eu cafelei negre, cu un cub de gheaţă.

Dar... eu nu mai pot renunţa la acest deliciu. Este cafea neagră, de la expresor, cu un cub de gheaţă, pentru a-şi pierde puţin din tărie şi a nu mai fi atât de fierbinte. Mai spre după-amiază, dacă mă doboară oboseala cotidiană, mai savurez o cafea la filtru, tot neagră, dar fără cubul de gheaţă.

Cum de s-a întâmplat acest lucru, nu prea pot să-mi dau seama. Se prea poate ca subconştientul meu să fi repetat până la acţiunea conştientă, cuvintele lui Balzac, cum că este o blasfemie să adaugi cafelei orice altceva decât apă.

Deşi îmi continui drumul cu paşi mărunţi spre arta supremă, oricare ar fi aceasta în semnificaţia maturităţii mele, nu aş dori să procedez precum Balzac de a bea 40 de cafele pe zi şi de a descrie exact în 12 pagini cum să duci o ceaşcă de cafea la gură. Nici nu aş dori să mă cuprindă fascinaţia lui Beethoven, care considera că o cafea perfectă se face din exact 60 de boabe, pe care şi le număra singur.

Dar, totuşi uimită ca şi ceilalţi de schimbarea doleanţei mele în ceea ce priveşte doza de energie a dimineţii, am dorit să mai învăţ câte ceva despre acest obicei, parcă din cele mai vechi timpuri.

Legenda spune că în vremuri de demult un paznic de capre a observat ca o parte din animalele care păscuseră printre nişte tufe de cafea erau voioase tare în comparaţie cu restul care nu se îndepărtaseră de el. Apoi, tot ciobanii vrând să încerce şi ei aceste boabe, au considerat că fructul crud nu este gustos deloc şi l-au aruncat dispreţuitor în foc; iar focul le-a dăruit minunata aromă de cafea prăjită.

Primele cafenele au apărut la Mecca în anul 1511, cu mai mult de 100 de ani înainte de a fi deschise în Veneţia, Oxford sau Londra. Cea mai veche cafenea funcţională din lume se află la Veneţia (Caffe Florian sub arcadele Procuratie Nuove din Piaţa San Marco).

Cafeaua era foarte scumpă la acea vreme şi se considera a fi o dichiseală a aristocraţilor. Desigur, au apărut şi proteste împotriva acesteia. Cele mai frumoase sunt de la jumătatea secolului 18: "Cantatul Cafelei" de Johann Sebastian Bach şi cel de Carl Gottlieb Hering "Cafea, nu mai beţi atât de multă cafea."

Se pare că a primat însă acest miracol al naturii. Nu am vrut să renunţăm şi la urma urmei nici nu vrem. Am făurit diferite combinaţii de culori şi gusturi, de arome de orişice fel. Dar tot cafeaua este principalul motiv pentru orice.

În cafenelele pariziene s-au născut ideile marilor revoluţii. În cafenele obscure se nasc acum mici războaie personale sau împăcări sublime cu oricine şi pentru orice, ies la iveală frământările şi cugetările interioare abia rostite în respiraţia dintre două sorbituri de cafea.

Cafenelele rămân locurile preferate ale unor ieşiri din cotidian în frumuseţea unui oraş.

Cafeaua este motivul unei pauze discrete, unei bârfe aiurite, unei discuţii savante, unei filozofii timide, unei întâlniri nevinovate.

Cafeaua este motivul neutru al unui el, de a nu-şi arăta timiditatea printr-un ceai sau îndrăzneala prematură a unui pahar cu vin, când doreşte să o întâlnească prima dată pe ea, să fie doar ei doi pentru ei înşişi şi o cafea pentru fiecare.

Cafeaua înseamnă multe lucruri şi pentru fiecare dintre noi altceva.

Pentru mine, cafeaua neagră, cu un cub de gheaţă, înseamnă o schimbare, o acceptare a unui ceva care credeam că nu va mai veni niciodată.

Când apropii ceaşca timid de buze, cu un gest sublim al savurării divine, ce de acum a devenit o revelaţie, şi simt mirosul pur, apoi gustul amărui, transform explozia în implozie. E ca atunci când stingi o ţigară parcă uitată de prea demult aprinsă, de bordura unui asfalt negru şi aprinzi mililoane de meteoriţi în noaptea mult prea întunecată.

Pentru mine, cafeaua de acum înseamnă Inspiraţie.

Tot frânturi...

Darren Hayes - Lost Without You

Frânturi

Câteodată nu te întrebi unde ar putea să te ducă un anumit drum. Câteodată nici măcar nu te mai oboseşti să te uiţi la indicatoare. Pur şi simplu arunci o privire în treacăt asupra locului de unde ai plecat, poate doar aşa în caz că ai vrea vreodată să te întorci. Şi pleci. Nu ţi se pare nici uşor, nici greu. Te amuzi cu dezinvoltură de cei care călătoresc împreună cu tine. Cu toţii sunteţi foarte conştienţi că doar pe această parte de drum sunteţi împreună, că la următoarea răscruce o să vă pierdeţi unul de celălalt, pentru că fiecare va hotărî care dintre drumuri i se potriveşte raţiunii. Rar, foarte rar se întâmplă să fi însoţit de aceiaşi călători în drumul tău. Şi atunci când te trezeşti în fiecare dimineaţă îţi pui întrebarea dacă la următoarea răscruce ai putea continua fără ei. Incertitudinea te urmăreşte... pentru că nu ştii dacă ar fi posibil, iar neştiinţa se transformă în dorinţa cruntă de a încerca.
Ai două variante: la următoare intersectare de drumuri complet diferite, să le întorci spatele şi să porneşti singur, în egoismul tău, căutând a-ţi demonstra că poţi şi călătorii permanenţi din viaţa ta sunt de o funcţionalitate irelevantă. Sau.... ai putea să continui pe drumul început cu mult timp în urmă, să urmăreşti unu şi acelaşi ţel, după ce l-ai atins căutând disperat a-i îmbunătăţii liantele care îl formează, să-l transformi în ceva la fel de irelevant ca cei care te însoţesc. Să ajungi să te întrebi de ce la ultima răscruce tu ţi-ai ales calea dreaptă şi fadă, sau de ce acum două dăţi nu ai fost în stare să înfrunţi necunoscutul, neantul acela negru, absolut surprinzător pentru că nu ştii niciodată ce fericire te-ar putea aştepta sau ce fel de nenorocire cruntă. Din păcate, dacă există totuşi cineva sau ceva care coordonează minunea asta, numită univers, acel ceva sau cineva ţi-a dat puterea de a alege. Din păcate… pentru că dacă s-ar fi hotarât dinainte care să fie ţelul tău şi cum să ţi-l construieşti, poate ai fi avut pe acel ceva sau cineva pe care să-l învinovăţeşti sau ridica în slăvi pentru drumul tău.
Dar aşa… trebuie să-ţi conştientizezi cu atenţie fiecare pas, vrei nu vrei. Şi până la urmă totul se rezumă la voinţă. Câtă voinţă ai încât la o răscruce să laşi tot în urmă, să porneşti fluierând pe alt drum, ca şi cum te-ai plimba sau ai vizita nişte locuri unde probabil ai putea rămâne, sau preferi să te uiţi cu jiind după cei care cotesc pe calea cea mai potrivită raţionamentului lor? Sau poate nici macăr nu-i vezi pe aceştia… ci îţi urmezi paşii… aşa cum ai început, fără nici măcar să te întrebi, de ce la o răscruce sunt mai multe drumuri.
Preferi să fi nebun, să rişti, să coteşti de fiecare dată când hotarăşti tu că aşa e mai bine pentru tine, sau preferi să rămâi pe drumul tău, târându-te latent prin ceea ce ai numi tu viaţă, să fi ignorant?
La urma urmei, în fiecare dintre noi există câte un nebun şi câte un ignorant. Noi definim ce primează.
La urma urmei, lumea este împărţită în două: nebuni şi ignoranţi.

Adrian Paunescu - Undeva în trecut

Am să plec într-o zi,
Într-un loc neştiut,
Într-un munte secret,
Undeva în trecut.

Am să plec în trecut,
Am să plec într-o zi,
Să ajung când te naşti,
Să te pot întâlni.

Ştiu şi eu că-i ciudat
Şi că paşii-mi sunt grei,
Către nunta din veac
A părinţilor mei.

Las de veghe aici
Toţi nepoţii frumoşi,
Eu mă întorc în trecut,
Eu mă întorc la strămoşi.

Eu mă întorc la ai mei,
Într-un marş revansard,
Sunt retraşi în păduri
Lângă vreascuri ce ard.

Mai vorbesc despre noi
Şi mai mor în război,
Se mai mira de cei
Care vin înapoi.

Am să plec într-o zi,
Am bagajul întreg,
Am cu mine ce simt,
Ce iubesc şi înţeleg.

Sunt sătul de prezent,
Nu mai vreau viitor,
Dar mă-ntorc în trecut
Că nu vreau nici să mor.

Pe un deal coroiat
Curge mustul din teasc
Şi bătrânii se sting
Şi copii se nasc.

Eu mă-ntorc în trecut,
Din acest viitor
Şi pastorii mă iau
Lângă turmele lor.

Şi din rodnice nunţi,
Urcă iarba pe munţi,
Tutelarule Zeu,
N-ai de ce să te-ncrunţi.

Mai degraba să pui
Legea ta peste tot,
Ca strămoşi la nepoţi
Să se întoarcă înot.

Şi, când vremea va fi,
Printr-un strigăt urgent,
Pe noi toţi să ne chemi
Să venim în prezent.

Să fim toţi pregătiţi
De momentul solemn,
Când va bate în munţi
Vechea toacă de lemn.

Şi un clopot din cer
O să dăngăne sfânt,
Că s-a-ntors Dumnezeu,
Printre-ai lui, pe pământ.


IN MEMORIAM

Adrian Păunescu - Ca un fum de ţigară, sufletul

Am să-ţi spun bună seara şi-am să plec undeva
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zaţ,
Am să-ţi spun uşurat, am să-ţi spun cu nesaţ,
Ce departe vă simt eu de inima mea.

Uşa-n loc va-ngheţa şi nimic nu va fi,
Ca un fum de ţigară voi trece în sus
Unde stelele sunt, unde oamenii nu-s,
Am să-ţi spun bună seara, deşi va fi zi.

"Nu serviţi o cafea, nu doriţi un fistic?"
Nu doresc decât drumul spre cer, fără voi
Şi să nu mă mai trageţi nicicând înapoi.
Bună seara pe veci, cred c-aşa am să zic.

Bună seara din nou, bună seara adânc,
Doamne dragi, domni stimaţi, eu am treabă, eu plec
Şi pe urmă aici e un fum de mă-nec
Nu-nţeleg de ce parcă...îmi vine să plâng.

Doar atât am ramas, o vuire şi-atat,
Şi plămânii de-atâta strigare se rup,
Bună seara frumos, bună seara urât,
Ca un fum de ţigară mi-e sufletu-n trup.

IN MEMORIAM

Toamnă la Plaiul Foii - Piatra Craiului

Toamna.... mea II

Toamna mea de altădată nu se aseamănă cu nimic din ceea ce este acum. Am încercat să mă regăsesc în copilul de pe un trotuar banal, care se distra inocent, împrăştiind frunzele uscate în aer, deasupra mamei sale. Am încercat să mă regăsesc în adierea de vânt care dansa frunzele pe o stradă banală. Dar, ca de obicei, am trecut prin ele doar pentru câteva secunde... atât au durat şi gândurile mele despre toamnă, pentru că mă grăbeam spre undeva din lumea asta.

Şi când am devenit conştientă de re-ignoranţa mea, am cugetat din nou la minunăţiile toamnelor trecute. Mă gândeam subtil, că poate dacă aş reuşi să-mi ignor ignoranţa mi-aş găsi fericirea.

Dar până atunci, mi-am adus aminte.

În septembrie, începutul lui octombrie mergeam la cules de cartofi. Au trecut mulţi ani de atunci, parcă prea mulţi. Pentru ca adolescenţa rebelă analiza naiv recolta, crezând cu nepăsare că este o corvoadă. Aş putea să zic că aş da orice să mă întorc în acele vremuri, dar drumul meu nu se mai întoarce.

Mergeam la cules de cartofi pe câmpurile din apropierea satului, prin toamna prăfuită de tractoarele ce aduceau recolta la lumina soarelui întorcând pământul. Vedeam munţii Bucegi în depărtare, acoperiţi de prima zapadă, mai jos festivalul frunzelor, iar noi eram în praf ca furnicile ce-şi strâng proviziile de iarnă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată frig la cules de cartofi.

Apoi, în grădină, strângeam nuci, mere, ultimele legume... Şi, Doamne, ce fericire mai era... Încă îmi amintesc de foşnitul frunzelor de nuc prin iarba încă verde şi ultimele brânduşe. Acum nu mai am nici nuc, nici toamnă.

Dar, am făcut cel mai înţelept lucru: mi-am propus în mintea inocentă de copil să nu uit. Acum, dacă aş vrea să nu uit, se întâmplă să uit... Doar aşa, de atâta ignoranţă.

Dar n-am uitat că luna e cea mai frumoasă toamna, când renunţă la straiele albe şi ia foc. La fel cum arde şi pâmântul când apune soarele toamna, parcă mai frumos decât în oricare alt anotimp. Şi n-am uitat că moartea naturii de toamnă este doar o amintire superbă a renaşterii câteva luni mai târziu.

Şi n-am uitat nici perfecţiunea toamnei surpinsă într-o duminică însorită, cu cer cristalin, pe dealul de deasupra satului. Nici măcar marii artişti nu ar putea reda ce am eu în minte: dealul cu fânul verii uitat necosit, în spate pădurea colorată ca de bal, pierdută în infinitatea albastră. Şi eu priveam toate acestea din iarba înaltă.

Apoi, îmi aduc aminte de după-amiezile ploioase de noiembrie. Afară natura răvăşită, cu vârfurile pomilor golaşe, întinzându-se agale spre picăturile de ploaie. Înăuntru mama aprindea focul în soba de teracotă şi citeam lângă fereastră. Citeam auzind doar sunetul ploii, troznetul lemnelor dansând prin flăcări, bucurându-mă, fără să-mi dau seama de ultimele perioade de inocenţă şi libertate.

Şi cum să nu-mi lipsească toamna mea?!

Toamna.... mea I

Îmi place să cred ca toamna mea este într-un fel doar a mea şi că nimeni altcineva nu a mai trăit toamne de-ale mele. Dau dovadă de un egosim susţinut în această privinţă. Pentru ca amintirile mele despre toamnă nu se compară cu nimic din ceea ce experimentez în prezent. Mi-au scurtat unii timpul şi parcă şi bucuria de a vedea toamna. Acum sunt pe fugă, las în urmă frunze colorate în vânt. Şi ce folos că ma simt vinovată, că nu mă opresc să le admir, dacă chiar nu o fac?!

Eu sunt născută la începutul toamnei. Exact acea perioadă când ziua de lumină începe să se scurteze pe nesimţite şi se simte miros de copt, dar încă este prea devreme de recoltă. Când e ziua mea, vara îmi face cadou toamna. Aşa... necondiţionat... fără dorinţe sau vise. E un cadou ce îl primesc deja de ceva timp. Şi simt că trebuie să readuc la viaţă anumite amintiri, pentru a învăţa din nou să preţuiesc ce-mi plăcea nespus odată.

Eu am crescut la ţară. Şi chiar îmi place apelativul "ţărăncuţă", pentru că eu văd în oamenii de la ţară adevărata viaţă, adevăratul suflu al naturii. Acolo e, nu pierdut între betoanele oraşelor. Am învăţat să-mi preţuiesc satul facând naveta. Habar n-are nimeni, nimeni cât de mirific se schimbă peisajul când ieşi din oraş, te îndrepţi drept spre munţi şi apoi coteşti spre nişte dealuri ce închid orizontul unde apune soarele. Am înţeles mai târziu de ce satul nu se află la "drumul mare", ci este un pic izolat. Tocmai pentru a se integra perfect în peisaj. Ca darul naturii să devină perfect.

Şi într-un asemenea loc anotimpurile devin profesori. Orice teorii despre cum decurge un anotimp pălesc în comparaţie cu spectacolul naturii. La noi, toamna o aduce vara, cu iz de ierbi uscate târziu şi mov. De la brânduşele de toamna. Când răsărea prima în grădină, sub nuc, simţeam că e momentul să mă pregătesc de bucuria simfoniei ce va urma. Şi apoi cădea o frunză. Prima frunză a unui măr ionatan se colorează în portocaliu şi apoi într-o nuanţă roşiatică. Asta nu uit.

Pentru că de când eram copil, îmi propuneam să nu uit niciodată anumite imagini, care consideram eu, aşa, în mintea mea de copil că nu trebuie cu niciun preţ să le uit. Cum ar fi prima brânduşă de toamnă, care parcă creştea în acelaşi loc, în fiecare an, şi prima frunză căzută din mărul ionatan. Tot aşa am ţinut neapărat să-mi aduc aminte de plăcile perfect pătrate care formau primul trotuar al curţii noastre. Când s-a hotărât tata să facă alt trotuar, am zis că trebuie să-mi aduc aminte întotdeauna cum arăta curtea aşa, cu iarba crescută între plăci, cu labirinturi de furnici peste tot. Şi chiar dacă între timp s-a schimbat din nou trotuarul, eu tot aşa mi-l aduc aminte, ca la început. De aceea, mă respect pentru hotărârea luată... să nu uit. Şi atunci când uit, încerc să mă adun din zările împrăştiate ale lumii noastre şi să-mi aduc aminte ce învăţasem să preţuiesc odată: adevăratele valori nepreţuite, cum ar fi toamna... mea.

Pui cu legume

Pe cât de banal titlul pe atât de complexă trebuie să fie dăruirea când se prepară puiul cu legume. In principiu este valabilă această regulă: mâncarea trebuie preparată cu dragoste, orice fel... Dacă se prepară cu nervi şi plictiseală, nu va avea niciodată gustul care trebuie... şi se poate transforma chiar în otravă. De aceea este obligatoriu să găsiţi bucurie în a găti şi dacă mai ziceţi şi o rugăciune, mâncarea va fi binecuvântată.

Şi să vă povestesc despre inspiraţia pe care am avut-o într-o minunată seara la începutul toamnei.
Am avut un piept întreg de pui. Acuma, de preferat este ca puiul să fi fost de la ţară. Al meu aşa a fost, crescut în liberatate de către tata. Şi în mod clar are alt gust decât cel crescut între zăbrele.

L-am aşezat cu cea mai mare tandreţe posibilă într-un vas mare de yena şi am turnat încet ulei de măsline, parcă vrând să-i alin toate durerile lumeşti. M-am prefăcut că l-am uitat pentru o bună perioadă de timp în cuptor, la vreo 175 de grade Celsius.

Între timp am curăţat cartofii. De preferat să fie cartofi nu prea mari, pentru a-i putea decupa în joacă în rotocoale aproape identice. Aşa ca la ora de lucru manual din generală.

Când carnea era aproape gata, adică acel moment perfect între pătrundere şi acoperire cu o urmă vagă de auriu, am aşezat feliile de cartofi, astfel încât să se transforme într-o pătură protectoare.

Şi până au mai binevoit pieptul de pui cu cartofii să-şi povestească întâmplările, m-am dedicat în întregime minunilor naturii:
Roşiile le culesesem în acea zi din grădină, ceapa roşie, ardeii şi gogoşarii îi cumpărasem de la poarta unei gospodării dintr-un sat de lângă Buzău cu câteva zile mai înainte, usturoiul, ţelina şi pătrunjelul verde le aveam tot din grădină.

Le-am tocat mărunt pe toate şi le-am lăsat într-un vas vreo 10 minute să-şi petreacă gustul una de la alta, am adăugat sare, piper şi vin. Vinul tot de casă, din recolta de struguri a toamnei trecute.

Şi, când chiar căpăta totul în minunatul meu vas de yena o culoare aurie, am turnat amestecul peste cartofi. Le-am mai lăsat la cuptor vreo 15 minute, pentru a se coace şi legumele. Şi apoi... am servit masa. Mă scuzaţi, întâi am facut poze, pentru a împărtăşi şi altora inspiraţia mea culinară.

Pe cât de bine arată, gustul a fost de 10 ori mai bun. Pentru că satisfacţia de a trata aceste minuni ale naturii cu aceaşi dăruire pe care o arată ele oamenilor, a contribuit în mod inevitabil la rezultatul deosebit.

Vă doresc bucurie în a pregăti puiul cu legume şi poftă foarte bună.

Ploaie de lumină

Acolo unde ceru-şi sărută pământul,
De unde vânturile bat spre gândul vieţii,
Aştepţi tu, trecător prin roua dimineţii,
Aceeaşi ploaie de lumină.

Mai târziu, un furnicar de suflete pierdute,
Nu va simţi arsura acelui cerc de foc
Şi-atunci zadarnic vei încerca să îţi faci loc
Spre acel tainic vânt al serii.

Zadarnic cu al tău suflet de ură şi iubire,
Cu rănile-ţi deschise şi corpul fremătând
Vei încerca a înţelege cugetând,
Văzând apusul omenirii.

Dar nu-i nimic. Nu plânge... nu înceta să speri...
Aşteaptă, trecător prin roua dimineţii,
Cu rănile-ţi deschise, întins în iarba vieţii,
Aceeaşi ploaie de lumină.

Eu - martie 2000

Mario Vargas Llosa - Premiul Nobel pentru Literatura 2010

Cu deosebită plăcere am luat la cunoştinţă în această dimineaţă de iarnă timpurie (chiar dacă este începutul lui octombrie, la noi a nins) că laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2010 este Mario Vargas Llosa।


Distincţia a fost acordată pentru „cartografierea structurilor puterii și pentru imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individuale”.

De aceea, va doresc lectura placuta, pentru ca speciala va fi inevitabil:

• 1959 – Los jefes (The Cubs and Other Stories, 1979)
• 1963 – La ciudad y los perros (The Time of the Hero, 1966)
• 1966 – La casa verde (The Green House, 1968)
• 1969 – Conversación en la catedral (Conversation in the Cathedral, 1975)
• 1973 – Pantaleón y las visitadoras (Captain Pantoja and the Special Service, 1978)
• 1977 – La tía Julia y el escribidor (Aunt Julia and the Scriptwriter, 1982)
• 1981 – La guerra del fin del mundo (The War of the End of the World, 1984)
• 1984 – Historia de Mayta (The Real Life of Alejandro Mayta, 1985)
• 1986 – ¿Quién mató a Palomino Molero? (Who Killed Palomino Molero?, 1987)
• 1987 – El hablador (The Storyteller, 1989)
• 1988 – Elogio de la madrastra (In Praise of the Stepmother, 1990)
• 1993 – Lituma en los Andes (Death in the Andes, 1996)
• 1997 – Los cuadernos de don Rigoberto (Notebooks of Don Rigoberto, 1998)
• 2000 – La fiesta del chivo (The Feast of the Goat, 2002)
• 2003 – El paraíso en la otra esquina (The Way to Paradise, 2003)
• 2006 – Travesuras de la niña mala (The Bad Girl, 2007)
• 2010 – El sueño del celta

Sa nu-mi ucideţi toamna...

Am să găsesc eu oameni
Puţini sensibili poate,
Să nu-mi ucidă toamna
Prin cruda realitate?

Să nu-mi ucideţi toamna,
Voi, rasă progresistă!
Căci pentru voi nici viaţa,
Nici toamna nu există.

Voi nu-i vedeţi culoarea?
Şi-a ei strălucire?
Voi nu-i vedeţi apusul
Şi frunzele-n roire?

Voi nu-i vedeţi şi munţii
Şi valurile mării,
Cum freamătă, se-agită
În pragul aşteptării?

Nu! Voi nu vedeţi nimic!
Acoperiţi cu smoală
Şi frunze, munţi şi mare...
Şi toamna.... o să-mi moară...

Închideţi între ziduri
A toamnei frumuseţe
Şi-aşa îmi pare mie
Că n-o să vă mai pese...

Să nu-mi ucideţi toamna,
Că-mi va muri oricum,
Sub valuri de zăpadă
Cazute... peste drum...

Eu - octombrie 1999

Cultura gratis 2

De ieri si pana duminica in Piata Sfatului din Brasov are loc Targul de Toamna.

Pe langa mancaruri traditionale, bauturi, flori etc, etc. (la un anumit stand sunt niste bomboaneeeeeee), avem parte din nou ce Cultura Gratis.

Cu alte cuvinte, avem oras de oras.

Vineri, incepand cu ora 16.30 - spectacol sustinut de comunitatea roma, ansamblele Korona si Bokreta
de la ora 18.00 - Concert Iris

Sambata, in cursul zilei, cei de la Teatrul Arlechino vor avea o reprezentatie, iar seara canta Vita de Vie si Directia 5.

Deci, ce mai conteaza ca e frig?

Florile din Parlamentul Romaniei

Doua chestiuni foarte importante pentru inceput:

1. Sa nu credeti ca vorbesc cumva la figurat. Nu, nu... chiar ma refer la florile din Parlamentul Romaniei. 

2. Sa nu credeti ca nu-mi plac florile. Dimpotriva, imi plac toate florile, de orice fel, doar sa fie cat mai colorate.

Si sa trecem la subiect. 

Nu ma uit eu prea mult la televizor. Mai prind asa, dimineata, niste stiri. Dar cum in ultimul timp ne sunt prezentate show-urile de la Senat si Camera Deputatilor, n-am putut sa nu observ acest detaliu, care pare de o importanta infima, daca nu stim sa privim dincolo de aparente.

Eu am tot vazut acolo niste aranjamente florale de invidiat. Dar ce flori.. Sa nu credeti ca ar fi flori de camp de pe plaiurile Romaniei. Imi par toate flori scumpe, de sera sau de import, ca doar dragii nostri reprezentanti ai poporului roman merita ce-i mai bun si mai frumos.

Haideti sa fim seriosi. La ce le trebuie aranjamente de flori acolo??? Sa le mai veseleasca din cand in cand privirea plictisita de atata munca. Ha, ha... Se veselesc ei cu filmulete, meciuri... si nu mai continui enumeratia caci risc sa devin vulgara.

Ma intorc la flori. Adica la florile din Parlamentul Romaniei.

Sunt foarte frumoase, dar sunt oare utile?

Am analizat: in primul rand toate aranjamentele costa. De la firul de floare si verdeata pana la vase si apa toate costa. Cu cat este aranajamentul mai luxos cu atat costa mai mult. Sa inmultim costul cu n = numarul de aranjamente si ne apuca plansul. 

Tocmai au taiat salariile bugetarilor. Nu ma refer aici la bugetarii nesimtiti. Ci la cei care si-au dedicat o mare parte din viata acestei tari. Cum ar fi de exemplu dascalii. A se observa ca nu folosesc alt cuvant, decat acesta: dascali. Pentru ca doar ei, in toata puterea cuvantului, au incercat sa ne cultive. Si n-a contat acum toata truda lor. Oricum aveau salarii mici. Reducerea a fost o suma mica, dar importanta pentru ei, si sunt sigura ca tot mica este in comparatie cu suma data pe aceste aranjamente florale.

Deci inca o data ne convingem ca suntem niste idioti ca am ales niste idioti, care in loc sa faca ceva bine arunca banii pe flori. Si sa nu uit, calculul meu trebuie inmultit din nou cu n = pila pe care o are furnizorul la responsabilul cu achizitiile de la Parlament. Cu cat pila este mai mare, de atatea ori creste si costul.

Sau, am putea sa fim optimisti si plini de speranta. Adica sa credem cu tarie, ca florile sunt puse acolo de un domn mai destept decat altii. Care a vrut sa le arate alesilor cat de trecatoare sunt florile. Si la fel sunt si oamenii, trecatori ca florile prin iarba timpului. Dar cine se mai gandeste la asa ceva cand in joc este bunastarea lor si nu a tarii?!

LET'S DO IT, ROMANIA!

Mare pacat as spune eu, ca trebuie sa vina cineva si sa ne spuna "Let's do it!", pentru ca noi nu suntem in stare!!!

Scriam in postarea de 1 Mai, ca unde ne alesesem noi locul de picnic erau o multime de gunoaie, nu hartii..... ci doze de bere, sticle si alte obiecte periculoase din toate punctele de vedere. Cum vroiam sa ne jucam cu copiii pe acolo, am considerat de cuviinta sa curatam locul, spre binele nostru si al peisajului. Sa nu credeti ca acei multi, multi oameni care erau la gratar mai jos de noi au facut la fel. Probabil ca gunoaiele lor inca mai sunt acolo.

Sa ne fie foarte clar: Asemenea proiecte, ca cel care va avea loc in 25 septembrie, nu sunt foarte usor de organizat si costa destul. Si nici nu o sa existe vesnic cineva sa stranga dupa altii care isi bat joc de natura si implicit de cei care inca o mai respecta.

De aceea: MATURIZATI-VA si nu mai aruncati nimic la intamplare. Cosurile de gunoi pe strazi au costat si ele bani, ar trebui folosite. Cand mergeti undeva, chiar daca nu gasiti un loc de aruncat gunoiul, pastrati-l pana cand gasiti un loc potrivit.

Sa ne fie foarte clar: Pe 25 septembrie se va mai curata cat de cat tara asta. Dar daca se va continua nesimtirea unora, o sa ajungem in aceeasi situatie.

De aceea: MATURIZATI-VA si preveniti, nu tratati!!! Si eventual, dati un exemplu si altora.

Spor la curatenie!

La munte, la Manastirea Sf. Ioan Casian

Cand parasesti drumul principal si te indrepti spre aceasta sfanta manastire, parca te incearca Dumnezeu. Pentru ca in pustietatile Dobrogei te intalnesti intai cu Fata Morgana, un fel de este sau nu este real locul spre care te indrepti. Vezi in departare constructia, dar drumul ti se pare lung. Si cand intri pe cararea pietruita, marginita de ierburile uscate, iti dai seama ca nu mai este cale de intoarcere. Nici la propriu si nici la figurat. Nu ai loc sa intorci masina acolo, si parca nici nu mai vrei. 

Poarta manastirii pare o poarta intre doua lumi. Parasesti vitregiile Dobrogei si intri intr-o lume a reculegerii, a spiritualitatii desavarsite, a linistii si a uitarii a tot ce inseamna necredinta. 

Parca nu-ti vine a crede ca staretul chiar ingijeste de un lacas in aceste locuri atat de uitate de orice lume actuala. Cred ca mare ii este multumirea sa vada ca se abat diferiti oameni din drumul lor cotidian sa-i viziteze meleagurile.

Cand pasesti apoi spre Pestera Sf. Ioan Casian nu stii ca te asteapta un adevarat drum al patimilor. Cobori pe costisa, incet, nu stii ce te asteapta. Te intampina doar vantul Dobrogei, care nu e fierbinte cum ar trebui sa fie, e rece si nu te indeamna la calm. Acolo trebuie sa stii sa-ti gasesti linistea, sa fi invatat deja ceva din urma.

Acele locuri erau numite demult, tare demult, Scitia Mica. Si in vagaunile acelor munti s-au rugat multi, multi calugari si oameni sfinti. Si totul pare a fi incarcat de o istorie mult prea tumultoasa. Intr-una dintre vechile pesteri, romanii au zidit de vii dacii rasculati dintr-un sat, impreuna cu familiile lor. Se spune ca localnicii acestor tinuturi le aud cateodata tanguirile.

Cum spuneam, locul este atat de incarcat de energii, incat iti trebuie o liniste interioare extraordinarea sa regasesti linistea lor. Dar, privelistea contribuie. Caci ramai uimit la tot pasul, de colturi de stanca ce par chipuri pierdute sau de apa Casimnicei adunata la poalele muntelui. 

Apoi, cand urci in pestera Sfantului e chiar alta lume. Pentru ca intelegi cata rugaciune exista inca acolo, si poate, cata s-a mai pierdut inca in maruntaiele pamantului.

La Manastirea Sf. Ioan Casian, cei care s-au incredintat cu trup, dar mai ales cu suflet duhovniciei, lupta pentru pace sufleteasca. Sunt rupti de lume si totusi intr-atata lume.

E un loc mirific in toata puterea cuvantului. Noi am ajuns acolo pe cer innorat si vant neprielnic. Si am plecat pe soare, parca luminati un pic de aceasta experienta. Imi vor ramane acele locuri in gand mult timp, cu semne de intrebare, dar cu multumirea ca am putut calca pamant de sfinti, de rugaciune, de altceva.