Acasă, Paște, în Primăvară

Imaginația derivă din real, căci realul îl poți transforma în imaginar, pe când a transforma imaginarul în real este un drum mult prea complex. Dar există și momente când oricâte cuvinte derivate sau compuse folosești, oricât vrei să exprimi prin ele, acestea par infime și de prisos. Și astfel, vine un timp, când nici măcar scriitorul, în toată voința lui, nu-și mai folosește expresiile și tace în scris, pentru cele de mai jos:

Bătrânul nuc II

Bătrânul nuc zăcea liniştit pe o parte, parcă cerându-şi scuze ca atinsese o mică bucată din gardul vecinului şi-şi făcuse aşternut peste căpşuni. Dar întreaga poziţie în care se aşezase lin, să nu mai fie, arăta că ultimul lui gând se îndreptase spre grădina lui şi apoi spre noi. Pentru că se dusese ca şi întreaga lui existenţă, simplu, fără să fie ştiut, fără să încurce. Aşteptase mult timp vântul dinspre nord-est. La noi în sat, vântul bate rareori dinspre nord-est. E ciudat să urce vântul dinspre câmpie spre munte şi nu să coboare, dar aşa se întâmplase. Şi probabil că asta a şi aşteptat: puţin ajutor să se aşeze lin peste căpşuni, atingând un pic din gardul vecinului, ca apoi să adoarmă pentru totdeauna sub cireşul sălbatic, care crescuse de fapt în umbra lui. N-aş fi crezut vreodată că bătrânul nuc şi cireşul sălbatic ar fi putut fi prieteni, dar altfel nu-mi explic cum de primul căzusese la pământ atât de aproape de al doilea fără să-l rănească, iar al doilea îl veghease pe primul câteva zile bune până muri de tot.

Nu ştiu cum să descriu mai bine nucul: un pom mare, mare încă de când eram mică, Aşezat în grădină, undeva într-o parte, de nu lăsa razele soarelui răsărind să pătrundă în curte, decât iarna, când desena gol, dar plin de veselie, umbre magnifice transformate în dansuri pe zăpadă. Doar iarna ne lăsa să privim spre grădinile vecinilor, spre alţi pomi şi alte garduri ce închideau universuri imaginare, dar personale. Primăvara o vestea încet, pentru că bătrân de când lumea, îşi lăsa timp până să înmugurească. Privea adânc, în jos eternitatea prescurtată a ghioceilor albi şi toporaşilor mov, îi liniştea ocrotitor când mureau, şoptind că vor înflori primăvara viitoare, abia apoi catacdisea să se înfoaie în frunze mai verzi decât orice, parcă plutind deasupra florilor de Paşte, care se încăpăţânau să înflorească doar sub el.

Vara era o splendoare, mai ales în zilele toride, când în liniştea deplină a aerului, el îşi răscolea puterile şi răcorea tot în jur. Puteai privi oriunde în universul lui, căci nu găseai un strop de zăpuşeală şi nici nu-l simţeai altfel decât odihnitor. Furtunile de vară erau însă dezlănţuirea lui. Căci erau singurele dăţi când vorbea răstit, când îşi transforma şoaptele în mugete, şi, mă gândeam eu întotdeauna, se certa cu timpul. Căci timpul îl culcase la pământ, aşteptând să-şi dea ultima suflare, nu vreo furtună năprasnică sau altceva. Doar timpul, ajutat de vântul dinspre nord-est.

Toamna uitam de mine, acolo sub nuc, cu nucul în mintea mea oriunde aş fi fost. Vestea o dădeau pomii din jur, şoptind parcă sfioşi. Îl aşteptau pe rege. Înfloreau întâi brânduşele de toamnă, apoi vestea el azi printr-o frunză gălbuie, mâine prin alta portocalie că se apropie momentul. Şi da, după prima noapte cu brumă, se transforma parcă în rege al picturii, umplându-şi braţele de culori inexplicabile, abia coborâte din cerul albastru de toamnă într-un contrast perfect cu movul brânduşelor. Şi după prima adiere a anotimpului rămânea gol, privind cu o candoare greu de spus în cuvinte, către vecinii săi, pomi, flori, iarbă şi gândăcei, dându-le curaj să-şi doarmă somnul iernii, căci se vor întâlni la primăvară. Era gol, dar tot un rege până la prima zăpadă, când apoi aştepta să-şi danseze braţele în lumina soarelui, ce începea să se desfacă spre răsărit.

Şi tot aşa, ani de-a rândul. Dar, întorcându-mă în timp, am realizat că nu era nimic la fel. Fiecare anotimp al său îl trata cu altă atitudine interioară, şi chiar dacă îl credeam bătrân,  el era doar aşa în război cu timpul. Şi nici măcar atunci când căzuse, nu era ca şi cum ar fi câştigat timpul războiul lor de când lumea, era ca şi cum s-ar fi înţeles că schimbările vin doar atunci când e momentul lor.

Azi am văzut primii ghiocei în grădină, luptându-se amarnic să iasă de sub zăpada încă prea rece. Poate că în mintea lor, când au văzut atâta cer, fără şoapte de alinare, au înţeles că nu mai e bătrânul nuc. Şi sper ca alinarea să le-o dea cireşul sălbatic.

Şi mai sper să-l fi învăţat nucul pe cireş să-şi ocrotească grădina aşa cum făcuse el, să se certe cu timpul în furtunile de vară, să prefacă toamna gradina în tablou, să danseze gol în dimineţile albastre de iarnă şi să-şi consoleze vecinii din grădină cu inexistenţa lui, a nucului.

Căci altfel nu voi şti ce să le spun peste ceva timp, cum de s-a întâmplat aşa ceva cu nucul nostru. Abia învăţ şi eu să înţeleg ce schimbare a vrut el să fie.

Bătrânul nuc I

"Să vezi ce s-a întâmplat: a căzut nucul!" - aşa mă aşteptase bunica într-o după-amiază de iulie, pe veşnica bancă din curtea ei. 

N-am reacţionat în primul moment şi nici în multele care au urmat pe parcursul lunilor ce-şi luau adio din an consecutiv. Dar bunica ştia prin inerţia vârstei cât de mult însemna şi mai ales ce însemna o astfel de schimbare.

N-am vrut să reacţionez. Şi nici să reflectez asupra celor întâmplate. Mai ales, că atunci când am ajuns acasă, nucul, căzut lin pe o parte, nu reprezenta o mare schimbare. Căci era tot acolo, doar orientarea s-a nu mai era verticală, din pământ, ci paralelă cu acesta şi până să ne dăm seama, era să fi fost una cu pământul.

În zilele următoare era încă acolo. Imensitatea i se păstra impunătoare şi încă nu îi simţeam lipsa. Se usca încet de tot, aşa cum crescuse, căci în grosimea lui seva dansa din ce în ce mai lent spre extremităţi. Iar liniştea dimprejur părea absolut cea de altă dată.

Fără să întârzii vreo clipă să gândesc la realitate, am cules câteva nuci verzi şi m-am apucat să fac dulceaţă. Aşa, ca să nu se piardă chiar tot din nuc. Lemnele avea să le folosească tata, la vreo mobilă, care să arunce umbre prin casă în soarele după-amiezelor, în amintirea lui, probabil din ce în ce mai estompată cu trecerea anilor.

Era însă luna iulie, lună în care prepararea dulceţei de nuci verzi nu-şi mai are locul. Dar în încăpăţânarea mea obişnuită nu am cedat. M-am înarmat cu mănuşi de diferite feluri şi cuţite care de mai care mai ascuţite, m-am aşezat lângă nuc, căci sub el nu-mi mai era locul, şi am început să-i curăţ fructele.

Au trecut câteva ore până să înţeleg ce se întâmpla. Dar în încăpăţânarea mea ignorantă nu am vrut să accept ceea ce îmi spusese bunica: bătrânul nuc căzuse. Şi nucile erau oricum mult prea mature să-mi mai ofere o dulceaţă de copil. Cu toate mănuşile mele seva lor mă înnegrea din ce în ce mai mult, cuţitele începuseră să mă taie din ce în ce mai adânc, deoarece mă chinuiam cu o durere înfrântă, acidă, dar mută, să smulg miezul din lemnul protector.

Abia când am văzut copiii alergând veseli printre crengile aplecate protectoare spre pământ, oferindu-le un superb loc de joacă, care le stimula imaginaţia mai mult decât orice, mai mult decât oricând, am înţeles. 

Mă pedepsea nucul. Că nu am vrut să-l ştiu căzut. Şi nici nu am vrut să accept. Mă pedepsea să îmi aduc aminte. Să îmi aduc aminte tot ce poate cândva uitasem, dar sigur nu erau lucruri lipsite de importanţă. 

Au trecut luni de ignoranţă de atunci, măsurate în zilele, la rândul lor ignorante, ale societăţii actuale. Dar de când mi-am pornit timpul şi am hotărât să nu mai ignor pustietatea rămasă în urma nucului, am zăbovit printre amintiri. Şi atât de altceva mi-am adus aminte, atât de frumos şi de cast, căci păreau episoade din lumi inexistente. Şi totuşi, fusese cândva lumea mea.

Aşa că, pas cu pas, vis cu vis, zâmbind sau lăcrimând, dar tot în fericire, mi-am adus aminte.

Schimbarea

"Dar eu de ce trebuie să desenez flori? Tu nu vezi că eu sunt băieţel???" sau

 "Eu nu merg la Germană, eu merg la Parme!!!"

La prima afirmaţie aş fi vrut să-i răspund, prin cuvinte de copil, că e bine într-o viaţă să ştii să faci de toate, să nu te limitezi doar la anumite lucruri şi că marea cunoaşterii diverisificate îţi oferă integra posibilitate de a alege. Dar m-am gândit că va trebui ca băieţelul să înveţe singur acest lucru, fără a fi împins de la spate, fără a fi obligat. Alegerea trebuie să fie a lui. Şi oricum erau nişte banale floricele lângă un gard imaginat ce-i drept, cam strâmb.

A doua afirmaţie mi-a dat de gândit. Ştiţi voi, acea gândire extraordinară, care îmi presară rândurile în faţa privirii, urmând ca eu, atunci când le consider complete să le aştern în scris, oriunde. Pentru că era vorba de schimbarea pe care am avut curajul să o accept, dând dovadă de un optimism debordant, şi anume că o astfel de schimbare nu poate fi decât bună.

Şi pare a fi. Pentru că nu limba străină pe care o predau este liantul copilului cu acceptul de învăţare, ci eu.

Iar dacă acest lucru îmi oferă satisfacţie mult peste nivelul material al schimbării, atunci ajung în acea zonă a extraordinarului care îmi confirmă încă o dată că ceea ce am eu de făcut, poate sau nu într-o viaţă, nu se poate cunatifica în cele opt ore de  muncă la birou, într-un cadru mai mult sau mai puţin nefast trezirii interioare, nici în munca depusă în aceeaşi perioadă de timp, nici în discuţiile despre subiecte aparent deosebit de importante, dar irelevante în esenţa lor.

Astfel că, zicala "Daţi Cezarului, ce este al Cezarului!" devine în cazul meu mult mai suportabilă. Pentru că prin schimbare încep să-mi construiesc în siguranţă imunitatea la tot ce înseamnă infernul societăţii actuale: o rată de credit, un salariu de care depinde viaţa socială, ceilalţi: avari, invidioşi, ignoranţi, bazându-se doar pe numele de familie şi provenienţa acestora, fără a-şi putea afirma vreun merit personal în ceea ce fac, şi, în esenţă, efemeri.

Efemeră este şi umila mea persoană de acum. Doar că învăţ treptat că tot ce contează este drumul până la uitarea în efemeritate. Şi fiecare strop de fericire atrage după sine o ploaie de bucurii.

Astfel, am pornit din nou timpul. Trezirea de dimineaţă este o plăcere. Îmi număr şcolarii în gând, urzind planuri adaptate minţii lor de copil cum să nu li se pară şi acest curs de limba străină o corvoadă, aşa cum li se pare orice altceva la care participă obligaţi de părinţi. Orele de muncă în slujba Cezarului trec în zbor, fără să-mi pară nimic greu, prea complicat sau nedrept. Orele după-amiezii alături de inocenţa netulburată a unui univers de copil creat într-o lume mai mult sau mai puţin dreaptă, îmi oferă liniştea interioară după care strigam cu disperare din interior, atunci când se oprise timpul.

Nu mai aud nici pendula vecinilor de la 5, apetitul de extraordinar personal se revelează în orice activitate întreprind.

Iar în căderea mea pe gânduri, despicând firul doar în două, căci în patru l-aş fi încurcat din nou, în mod inutil şi nefast, am realizat că schimbarea începuse de fapt când a căzut bătrânul nuc.

S-a oprit timpul...

Se oprise timpul. Şi nu înţelegeam de ce...

Pentru că în viziunea mea, mai altfel decât a lumii întregi, timpul este ceva inventat de oameni pentru a măsura rotaţii, distanţe, noapte, zi şi orice altceva ce nu avea măsură definită. Şi astfel timpul căpătă formă. Apoi îi definiră scopul. Să treacă...

Timpul meu se oprise. Mi-am dat seama cam târziu. Dar şi "târziu" îşi are relativitatea lui. Pentru că putea fi "mai târziu" sau "prea târziu". Dar cred cu cea mai mare convingere că am realizat oprirea undeva între.

Timpul înseamnă de fapt o evoluţie interioară. Să te maturizezi, să evoluezi în tine, să evoluezi prin alţii. Dar să nu te opreşti din evoluat pentru că atunci se va opri şi el. Este exact ca atunci când găteşti acelaşi fel de mâncare săptămâni întregi, fără să-ţi permiţi să încerci altceva, poate din neştiinţă, poate din frică. Exact ca atunci când rămâi într-un loc prea mult timp şi nu mai pleci, deşi locul tău nu este acolo. Exact atunci când te complaci într-o anumită situaţie, şi, deşi recunoşti că nu este bine, că nu îţi este bine, că poate ar trebui să faci ceva să ieşi din cercul îngust al situaţiei de rutină, nu faci nimic.

Şi prin nimic, prin ne-acţiune, îţi opreşti timpul. Aşa de simplu se opreşte timpul.

Eu nu port ceas. L-am considerat întotdeauna un accesoriu ignorant. Pentru că nu am avut niciodată nevoie de nimic să-mi măsoare trecerea anilor, a bucuriilor, a toamnelor, a îndepărtării amintirilor. Măsurarea lor devenise relativă.

Dar, de ceva timp am pus un ceas pe biblioteca din sufragerie. Nu are secundar ca să nu aud ticăitul absurd, să intru în rândul oamenilor care strigă din interior că trece timpul. Şi se întâmplă câteodată să aud tic-tac, aşa aievea parcă. Şi am realizat după ceva timp că mă atenţionează.

Aşa am înţeles că şi pendula vecinilor de deasupra noastră, pe care o aud bătând la fiecare miez de noapte, este de fapt o atenţionare. La miezul nopţii se schimbă o zi cu alta, sau o rotaţie de planetă, sau orice altceva o fi însemnând acest lucru în măsurarea ignorantă a timpului. Şi din subconştient mi s-a strigat adânc că ajunge. Limita stagnării nu poate fi dusă până peste maximul ei, pentru că atunci, ca şi individ ieşi din evoluţie şi te pierzi în cugetări şi acţiuni efemere, din punct de vedere a trecerii timpului.

Mi-a trebuit curaj să conştientizez că s-a oprit timpul. Şi că astfel venise timpul unei schimbări.

Ură

Vâltoarea vieţii mele,

Furtună-mi stai în cale

Şi tu, şi toate cele,

Ce mă atrag în vale.

Căci o văd cum apare...

Şi-i rece, şi-i ostilă,

Şi umbra ei mă doare,

Chiar ea îmi face silă.

Privirea ei de fier

O simt cum mă străpunge.

Nu! Nimic mai mult nu-i cer:

Vreau s-o aud cum plânge,

Cum tace şi-apoi strigă

Că viaţa e nedreaptă!

Atâta îi doresc:

Să se înece-n glod

Când vântul vieţii ei

În pânză-i face-un nod

Din lacrimi şi din zei...

Ianuarie 1999

P.S.: Zbuciumată adolescenţă din punct de vedere al gândirii....

Gândire

Gândesc:

Geothe spunea prin intermediul lui Faust: "Am studiat totul cu vie nelinişte şi astăzi sunt doar un sărman nebun cu un suflet nefericit. ... Ce ştiu? ... Acelaşi lucru pe care îl ştiam. ... Unicul lucru pe care l-am învăţat este că nu ştiu nimic."

Mahomed: "Omul care nu pune în practică metafizica sa este ca un măgar încărcat cu cărţi."

Tot Goethe: "Toată teoria este gri, iar verde este numai arborele cu fructe aurite, care este viaţa..."

Sf. Ioan Gură de Aur: "Cel ce cunoaşte este ca şi lumânarea aprinsă, de la care pot lua lumină mii de alte lumânări."

Stă scris: "Gloria lui Dumnezeu constă în a-şi ascunde misterele, iar cea a omului în a le descoperi."

Socrate: "Singurul bine este cunoaşterea, singurul rău este ignoranţa."

HOMO NOSCE TE IPSUM!

Gândesc...

Concert de Anul Nou la Biserica Neagră

Braşovenii care aleg să meargă la acest spectacol extraordinar vor asculta arii cunoscute semnate de compozitori celebri.

Melomanii braşoveni sunt invitaţi vineri, pe 31 decembrie, de la ora 12.00, la mult aşteptatul concert „La cumpăna dintre ani" organizat de Parohia Braşov a Bisericii Evanghelice C.A. din România.

De 11 ani trecerea în noul an este marcată, la Biserica Neagră de un concert special. Din 1999, încă de la prima ediţie a concertelor „La cumpăna dintre ani" scopul organizatorilor a fost acela de a sprijini financiar lucrările de restaurare ale câtorva orgi din zona Braşovului. De data aceasta, ca şi în anul 2009, fondurile strânse vor fi direcţionate spre restaurarea orgii din Rupea, una dintre cele mai vechi orgi din România, care se află temporar în Biserica Neagră.

Bach şi Vivaldi, în Biserica Neagră

Anul acesta interpreţi vor fi: Elena Cristian (vioară), Paul Cristian, Steffen Schlandt, Eckart Schlandt (orgă), elevi ai liceelor „J.Honterus" şi „Tudor Ciortea" (instrumente de percuţie) şi Jugendbachchor (Corul de Tineret „Bach" al Bisericii Negre), iar programul este unul divers şi va cuprinde muzică instrumentală şi vocală a compozitorilor: J.S. Bach, G. Merkel, A. Guilmant, T. Vitali, A. Vivaldi şi F. Liszt. 

Un biletul de intrare costă 10 lei. 

 Articol preluat integral de pe http://www.adevarul.ro/locale/brasov

P.S: Vă doresc un An Nou liniştit şi bun!

Crăciun - 1995

Se spune că de sărbători, când scotoceşti prin cutii, după beteală, globuri şi altele asemenea, e binevenit să scotoceşti şi prin aduceri - aminte. Eu aşa am făcut şi mi-am amintit cu mare drag de un text pe care l-am scris în anul 1995 şi l-am recitat în faţa clasei. De drag ce îmi este, vi-l redau fără nici măcar o corectură a ideilor. Şi nici nu puteam să vă urez altfel un Crăciun Frumos.

CRĂCIUN

Flori de gheaţă cerne Domnul

Dimineaţa, în Ajun.

Plini de nori e iarăşi cerul; 

Ninge peste al nost' cătun.

Bradul e împodobit!

Şi noi aşteptăm să vie,

Moş Crăciun, frumos gătit,

Cu daruri să ne-mbie.

Ninge cu flori albe de zăpadă; ninge cu sărbători, cu mese îmbelşugate, ninge cu brazi împodobiţi şi cadouri; ninge cu feţe vesele.

Sănii cu zurgălăi parcă zboară prin sat. Doar clopoţeii îi auzi şi-n urmă rămâne doar aburul cailor. Şi ninge iarăşi... Pe deal vezi copii la săniuş; pentru ei iarna înseamnă zăpadă; zăpada numai bucurii.

Şi ninge... În Ajun toată familia-i adunată în jurul sobei şi bunica citeşte din Cartea Crăciunului povestea unui prunc ce s-a născut în Israel. La geam sunt flori de gheaţă şi afară ninge. 

Şi-un înger dă vestea cea mare:

Că astăzi s-a născut Isus!

Şi se miră, fără de suflare,

Că tatăl e Domnul de Sus.

Într-adevăr, cu mulţi ani în urmă, Fecioara Maria năştea un prunc: Isus. În ieslea cea săracă s-a născut Isus, Fiul Domnului. Un înger a dat de veste tuturor şi o stea i-a călăuzit pe cei trei păstori. Cu daruri au venit la El, L-au preaslăvit, Lui s-au închinat. Bucuria naşterii acestui prunc e mare, căci El a venit să ne elibereze, să ia asupra Sa tot răul. Ave Mariei că L-a născut pe Isus Hristos, Ave Domnului căci este Fiul Lui, Ave Lui că a adus fericire. Bunica a terminat povestea şi începe alta. 

Ninge la fereastră şi în casa mea e fericire. Mama face cozonaci, tata împodobeşte bradul şi noi îl ajutăm. Un brad cu globuri care oglindeşte chipuri vesele, un brad cu dulciuri care aduce bucurii.

Noi tot în jurul sobei stăm şi bunica iar ne povesteşte, cum Moş Crăciun la noapte va veni, pe hoceag se va strecura, de funingine se va scutura, apoi tiptil, daruri sub brad va pune şi va pleca la alţi copii. Târziu, prin ninsoare îl vom vedea în sania lui trasă de reni. După povestea bunicii tata aprinde lumânări în brad. Ninge la fereastră şi-n casa mea e fericire.

În tindă apar colindători. Parcă-i uitasem. Cântecul bucură şi mai mult Crăciunul. Toate încep sub zăpezi, pe cărarea magilor, pe care calcă ei, însoţindu-şi zâmbetul cu un colind. Aşa e datina la noi în sat: să cântăm despre Isus, Maria, despre bradul cu lumânări, despre Moş Crăciun. După ce au colindat tata îi cinsteşte după obicei şi ei pleacă pe la alte case. Aşa e iarna la noi în sat: bat clopotele la biserică, colindători merg pe cărări şi Moş Crăciun cu sania lui aduce bucurie. Aşa e datina la noi în sat.

Păvază lumii - Sărbătoarea.

Că iar s-au închinat

Preasfintei-Sale, Născătoarea.

E iarnă şi clopotele bat.

Noi ne bucurăm, dar undeva pe acest pământ, într-o casă mică, dărăpănată, nici foc în vatră nu-i, darămite un brad cu lumânări. Totuşi Crăciunul le va aduce zâmbetul pe buze.

Şi azi e sărbătoare

Şi toţi s-au rugat.

Ninge cu flori albe,

E Crăciun la noi în sat.

Mario Vargas Llosa's speech at the Nobel Banquet, 10 December 2010

I am a storyteller, so before I propose a toast I will tell you a story.

Once upon a time, there was a boy who learned to read at the age of five. This changed his life. Owing to the adventure tales he read, he discovered a way to escape from the poor house, the poor country and the poor reality in which he lived, and to journey to wonderful, mesmerizing places peopled with the most beautiful beings and the most surprising things, where every day and every night brought a more intense, more thrilling more unusual form of bliss.

He so enjoyed reading stories that one day this boy, who was now a young man, took to making them up himself and writing them. He had a hard time doing it, but it brought him pleasure and he delighted in writing tales as much as he delighted in reading them.

The character in my story, however, was very aware that the real world was one thing and the fancy world of dreams and literature quite another, and that the latter only came to light when he read and wrote stories. The rest of the time, it vanished.

Until one day, in the wee hours of the morning, the protagonist of my story received a mysterious call in which a gentleman with a name that defied all pronunciation announced to him that he had won a prize and that in order to receive it he would have to travel to a place called Stockholm, the capital of a land called Sweden (or something of the sort).

To his total bewilderment, my character then started to experience in real life one of those stories that until then he had only found in the unreal and ideal realm of literature. He suddenly felt like the pauper must have felt when he was confused with the prince in Mark Twain's The Prince and the Pauper. He is still there, quite startled, not knowing whether he is dreaming or fully awake, whether what is happening is for real or a lie, whether what is occurring is life or literature, because the border that separates the two seems to have totally vanished.

Dear friends, now I can propose the toast I had promised. Let us toast to Sweden, that strange kingdom that seems to have performed, for a privileged few, the miracle of turning life into literature and literature into life.

Cheers (skål) and thank you very much!

Copyright © The Nobel Foundation 2010

Concert Florin Chilian la Braşov

Concertul de nota 10, plin de căldură şi sensibilitate, pe care Florin Chilian îl va susţine la Braşov va avea loc luni, 20 decembrie, de la ora 20.00, la Centrul Cultural „Reduta".

Florin Chilian a debutat pe marile scene la vârsta de 30 de ani şi a surprins publicul încă de la lansarea primului album „Iubi-interfaţă la realitate" (2001). Succesul său a continuat apoi, al treilea album pe care l-a lansat în luna iunie a acestui an aducându-i „Discul de Platină".

Muzica lui Florin Chilian poartă amprenta autoironiei, a criticii la adresa unei societăţi contemporane, dar şi a suferinţei. El a câştigat şi mai mulţi fani odată cu piesa „Zece", care a staţionat săptămâni la rând pe primul loc, în topurile naţionale.

Preţul biletului de intrare este de 40 de lei.

 Articol preluat de pe: http://www.adevarul.ro/locale/brasov

P.S: Deoarece noi şi prietenii nostri ne-am asigurat prezenţa prin achiziţionarea unui număr de bilete ce însumeaza cam jumătate de rând, îmi permit să-i anunţ şi pe alţii. :)

Cugetări la concert, în Biserica Neagră din Braşov

Parcă devenise într-un fel o banalitate. Am absolvit la gimnaziul şi liceul care se află în curtea acestei biserici. Astfel că Biserica Neagră a fost întotdeauna, şi nu cred că doar pentru mine, o stare de fapt. Singurul lucru pe care cred că a trebuit să-l învăţ a fost că mai mulţi oameni la un loc care vizitează un obiectiv istoric constituie un grup de turişti. 

Şi edificator a fost faptul că astfel am "cunoscut" culorile şi rasele oamenilor "pe viu", nu doar din poze. Cred că toţi ştiam deja să facem deosebirea între chinezi şi japonezi. Doar îi privisem îndelung pe fereastră în orele de plictiseală din gimnaziu şi mai târziu din liceu. 

De aceea, nu am conştientizat niciodată  în ce loc cu încărcătură istorică studiam. Pentru mine era doar punctul spre care plecam de acasă şi punctul din care mă întorceam acasă. Intram în Biserica Neagră de două ori pe an. Cât eram copil mi se părea o obligaţie fără noimă. Mai ales, deoarece confesiunea mea religioasă este alta. Mă întrebam pentru ce? Dar probabil că aceştia au fost primii paşi spre conştientizarea că toate religiile trebuie să fie la fel. Intram pentru binecuvântare la început de an şcolar, să ne fie paşii luminaţi, şi apoi înainte de Crăciun. 

De evenimentul de la început de an şcolar nu îmi aduc prea bine aminte.  Parcă văd vag că păşeam pe lespezile de piatră ale podelei originale. Acum aceasta este acoperită cu scânduri, pentru protecţie probabil. Şi mai ştiu doar că înainte de renovarea bisericii au înconjurat-o cu nişte bare de fier, ca un fel de balustradă, pentru a proteja elevii de eventualele căderi de piatră. Bineînţeles că noi tot acolo ne jucam în pauză. Renovarea mi-o amintesc şi mai vag, printre schele şi panouri de şantier şi schelete. Deoarece, ca orice biserică, fusese o dată, de mult, înconjurată de un cimitir, clădirile din jur fiind construite peste acesta. Aşa că, la orice săpătură se descopereau schelete umane. La început a fost curiozitate, apoi rutină. Mi se părea normal să trec pe lângă craniile aşezate pe marginea unei gropi în drumul meu spre clasă. Ce-i drept, şi aceasta este o formă de educaţie, doar viaţa şi moartea sunt pereche. Şi nu ni se părea deloc nelalocul ei acest mod de predare. Devenise tot parte din cotidian.

Concertele de Crăciun nu am cum să le uit. La început, când eram în gimnaziu, cântam şi eu în corul şcolii. Şi-mi plăcea tare mult, pentru că biserica mi se părea atât de mare încât eram sigură că nu mi se auzea vocea până în partea cealaltă. Şi astfel cântatul în frig a colindelor de Crăciun devenea altceva. Pentru mine era deosebit să stau în balcon, unde se află corul de obicei, şi să mă simt deasupra tuturor. Deşi doar copil, păream mare, mare.

Acum sunt mare, dar privesc de jos spre balconul corului. Şi consider că acolo se află oameni speciali. Cu dăruire. Care aduc linişte de deasupra tuturor. Aceasta este senzaţia mea de câţiva ani, de când am revenit în acest oraş. Şi încerc pe cât posibil să ajung în Biserica Neagră, măcar la concertele de Crăciun. 

Duminică , la concert nu a mai fost loc să stăm jos. Şi am stat în picioare. Am reuşit să număr în biserică cam 700 de persoane, cred că erau şi mai multe. Pare o cifră banală, se spune că în Biserica Neagră încap 5.000. Am zâmbit privind spre ecranul imens de sub balcon pe care se putea vedea exact ce se întâmpla în acesta. O idee bună pentru cei care încă nu am învăţat doar să auzim şi să simţim, ci mai trebuie să şi vedem.

Îmi părea curios cum atârna acel ecran de proiecţie pe lângă covoarele orientale. Biserica numără 156 de covoare într-o colecţie, care este cea mai mare din Europa şi a doua din lume, după cea a muzeului Top Kapi din Istanbul. Desigur, când eram copil nu înţelegeam de ce au conectat la ele un sistem de alarmă, de ce nu aveam voie să le atingem. Şi aşa, probabil, ni se predat şi lecţia valorii inestimabile. Ca şi orga mare, Buchholz, construită între anii 1836 - 1839, la vremea aceea cea mai mare şi mai importantă orgă din Europa. Pentru mine, ca şi copil, era mult prea mare. Am reuşit să o admir în complexitatea ei, doar de ceva timp, de când merg cu plăcere la concertele de Crăciun.

Reflectam pe muzica lui Bach, cât de normal mi se pare că am crescut lângă o clădire cu o turlă de 65 de metri înălţime, auzind zilnic clopotul acesteia, din bronz, vestind orele şi minutele, ca şi cum nu ar fi contat că este cel mai mare din România (aprox. 6 tone). Îmi pare evident că perioada de construcţie a bisericii se întinsese aproape la o sută de ani, că fusese înainte de rit catolic, numindu-se Marienkirche, că datorită reformelor lui Johannes Honterus devenise biserică evanghelică, că arsese la 1689, şi din cauza funinginii de pe pereţi primise numele de "Biserica Neagră". Am învăţat ce înseamnă însă valoarea. M-am maturizat prin valoarea ei.

Şi am realizat, în mod edificator, duminică seara, pe muzica lui Bach, în Biserica Neagră, stând în picioare, ce lucru deosebit am înfăptuit în copilărie şi adolescenţă: plecam de acasă, zilnic, din satul natal, străbăteam douăzeci de kilometri dus, douăzeci întors, numai ca să învăţ în curtea celei mai importante construcţii sacrale dintre domul Sf. Ştefan din Viena şi moscheea Hagia Sofia din Istanbul, curtea celui mai mare lăcaş de cult în stil gotic din sud-estul Europei.

Concert de Crăciun la Biserica Neagră

În data de 12 decembrie 2010, Parohia Braşov a Bisericii Evanghelice C.A. organizează tradiţionalul concert de Crăciun de la Biserica Neagră. Concertul ce va începe la ora 17:00 şi va reprezenta un popas în istorie prin interpretarea a două cantate bisericeşti pe tema aşteptării  naşterii pruncului Iisus.

Programul doreşte a-i purta pe cei prezenţi pe un drum asemenea celui parcurs de Fecioara Maria, ce va porni de la aşteptarea venirii Pruncului şi se va termina cu bucuria naşterii lui Mesia. În deschidere Corul Bach al Bisericii Negre, alături de soliştii Cristina Radu (sopran), Beniamin Ghegoiu (tenor), Dan Popescu (bas) şi acompaniaţi de orchestra baroc, vor interpreta Cantata BWV 61 „Nun komm, der Heiden Heiland” de Johann Sebastian Bach. Suita orchestrală Nr. 4 de J.S. Bach va face trecerea către Cantata de Crăciun a lui Georg Philipp Telemann care va încheia în acorduri festive concertul a cărei conducere muzicală îi va aparţine

dirijorului Steffen Schlandt.

Muzica va fi completată de proieciile video ce vor descrie cadrul unei seri de pace sufletească şi bucurie.

Biletul de intrare va costa 10 lei (5 lei cu reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari).

Braşov, oraş de poveste

Eheee, eu sunt de părere că Braşovul este un oraş frumos nu doar iarna, ci mereu. Doar că iarna ne umplem de turişti... şi fiindcă sunt la munte mai organizăm şi nişte evenimente speciale.

Mai jos este programul festivităţilor în perioada sărbătorilor de iarnă. Este preluat din presa locală, deci nu răspund pentru eventualele inadvertenţe (Am zis!).

PIAŢA SFATULUI
Luni, 6 decembrie 2010
17.30
Deschidere oficială „Braşov - oraş din poveste"
Aprinderea iluminatului ornamental cu ocazia sărbătorilor de iarnă
17.30
Corul CORONA MELOS - Colinde
Prof. Epure Camelia
18.00 Concert de colinde - Ştefan Hruşcă
Foc de artificii

Marţi, 7 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Colegiul Tehnic Transilvania - Colinde, dansuri
Prof. Ilea Ioana
17.00 - 18.00
Şcoala Populară de Arte şi Meserii „Tiberiu Brediceanu" - Spectacol folcloric
Prof. Petrişor Varga

Miercuri, 8 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Şcoala Gen. Nr. 9 - Ansamblu coral
Prof. Arsene Delia
17.00 - 18.00
Palatul Copiilor Braşov - Colinde
Prof. Santar Rozalia

Joi, 9 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Colegiul Naţ. Unirea - Colinde româneşti
şi internaţionale
Prof. Astrid Mănoiu
17.00 - 17.30
Asociaţia VIVA LA MUZICA - Colinde româneşti şi internaţionale
Prof. Claudia Miriţescu
17.30 - 18.00
Liceul Johannes Honterus - Colinde
Prof. Claudia Miriţescu

Vineri, 10 decembrie 2010
16.30 - 16.45
Şcoala Gen. Nr. 25 - Colinde
Prof. Mare Cristina
16.45 - 18.00
Şcoala Populară de Arte şi Meserii „Tiberiu Brediceanu" - Colinde şi cântece de iarnă
Prof. Daniela Bolovan; Prof. Monica Ciocălău; Prof. Bianca Braşoveanu; Prof. Cristina Bălan

Sâmbătă, 11 decembrie 2010
13.00
Şcoala Gen. Nr. 5 - Colinde
Prof. Pastor Georgeta

Luni, 13 decembrie 2010
16.30 - 18.00
Palatul Copiilor Braşov - Colinde, dansuri româneşti şi internaţionale
Prof: Varga Petrişor; Pepine Benone; Pancea Ioan; Rocaş Claudia

Marţi, 14 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Şcoala Gen. Nr. 11 - Colinde internaţionale şi dansuri
Prof. Şerbănuţ Liliana; Prof. Rodica Părăian
17.00 - 18.00
Colegiul Naţ. Dr. I. Meşotă - Colinde şi cântece de iarnă
Prof. Enache Viorica

Miercuri, 15 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Asociaţia Măreţul Har - Colinde
Dna. Roxana Martin
17.00 - 17.15
Şcoala Gen. Nr. 3 Codlea - Colinde
Prof. Ghenciu Adina
17.15 - 17.45
Şcoala Gen. Nr. 6 - Colinde
Înv. Marilena Leurzeanu
17.45 - 18.00
Şcoala Gen. Nr. 12 - Colinde româneşti
Prof. Mareş Monica

Joi, 16 decembrie 2010
16.30 - 16.45
Colegiul M.Băiulescu - Colinde
Prof. Mitrea Mihail; Prof. Ileana Enache
16.45 - 17.10
Colegiul Informatic Gr. Moisil - Colinde
Prof. Benedek Gisella
17.10 - 18.00
Şcoala Gen. Nr. 27 - Colinde
Prof. Goran Anca

Vineri, 17 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Ansamblul FLUIERAŞUL - Colinde
Prof. Silvia Tatu
17.00 - 17.30
Colegiul Ştiinţe E.Racoviţă - Colinde şi cântece de iarnă
Prof. Benedek Gisella
17.30 - 18.00
Colegiul Mircea Cristea - Colinde şi poezii
Prof. Coşer Dana

Sâmbătă, 18 decembrie 2010
15.00
Ceata lui VURTEJANU - Concert colinde
Actor. Victor Vurtejanu

Joi 23 decembrie 2010
Concert de Crăciun, orele 18.00
Foc de artificii

Vineri 31 decembrie 2010
REVELION 2010 - 2011
Foc de artificii

OPERA BRAŞOV

Joi, 09 decembrie 2010
CONCERT DE IARNĂ- Asociaţia Inter Confesională Braşov
Marţi, 21 decembrie 2010
CONCERTUL DE CRĂCIUN
Sala Sporturilor, orele 19:00

CENTRUL CULTURAL "REDUTA" BRAŞOV
Str Apollonia Hirscher nr. 8
Duminică, 12 decembrie 2010
Concert de colinde Fuego - orele 19.00
Miercuri, 22 decembrie 2010
Spectacol de Tradiţii şi obiceiuri populare din Ţara Bârsei - orele 19:00
Joi, 23 decembrie 2010
Spectacol de Tradiţii şi obiceiuri populare din Ţara Bârsei - orele 19:00
Sâmbătă, 25 decembrie 2010
Concert Crăciun - Filarmonica din Sankt Petersburg - orele 19:00

FILARMONICA BRAŞOV

Joi, 09 decembrie 2010
Concert simfonic, orele 19:00, Complexul Militar
Joi, 16 decembrie 2010
Concert simfonic, orele 19:00, Complexul Militar

Teatrul "SICĂ ALEXANDRESCU"

Marţi 07 decembrie 2010
SUFLET DE COPIL - participarea actorului Dan Puric, orele 14.00
Joi, 23 decembrie 2010
Concert de Crăciun, orele 18:30 şi orele 19:00

TEATRUL PENTRU COPII ARLECHINO

Duminică, 12 decembrie 2010
Teatrul Arlechino - orele 10:30 şi 12:00
Povesti de Crăciun - intrarea este liberă.

MUZEUL "CASA MUREŞENILOR" BRAŞOV
Piaţa Sfatului nr. 25
07 - 12 decembrie 2010, grupa I, ptr. copii 6-12 ani
12.00 - programul de educaţie muzeală dedicat sărbătorilor de iarnă, intitulat „Povestea Crăciunului".
14 - 17 decembrie 2010, grupa II, ptr. copii 6-12 ani
12.00 - programul de educaţie muzeală dedicat sărbătorilor de iarnă, intitulat „Povestea Crăciunului".

România, la oraş

Am crescut la ţară, dar "mirificul" societăţii actuale m-a făcut să mă mut la oraş. Şi chiar dacă aş fi locuit în continuare la ţară, tot la oraş ar fi trebuit să fac naveta. Deci, vreau, nu vreau, oraşul devine o stare a cotidianului actual. Şi vrem, nu vrem, trebuie să ne integrăm.

Spuneam în postarea anterioară că la oraş lumea este egoistă. Am constatat prin experienţele personale: cu cât este oraşul mai mare, cu atât egoismul este mai pronunţat. Pentru că se dă o luptă pentru a avea şi a fi incomparabilă cu orice altă luptă, nedreaptă de altfel. Şi atunci oamenii devin egoişti, pentru că uită de alţii şi luptă doar pentru ei. Nimeni nu a spus că omenirea nu trebuie să evolueze. Dar evoluţia nu înseamnă apartamente mai luxoase, case mai mari, conturi tot mai valoroase, haine de marcă, cumpărături în hypermarketuri. Există o limită a supravieţurii pe care o depăşim continuu, dar cine evoluează în acest fel nu va ajunge niciodată să se întrebe de ce şi pentru ce.

Pentru că în activitatea noastră de zi cu zi poate uităm că şi oraşul este frumos. Străzile nu sunt doar nişte linii drepte pe care trebuie să alergăm fără popas. Pot deveni promenade spectaculoase, de relaxare şi bucurie, aşa doar în ideea de plimbare. Muzeele şi locurile istorice nu trebuie să rămână obiective doar pentru turişti. Câteodată uităm că oraşul a fost cândva un loc frumos şi interesant, şi că mai există încă oameni care preţuiesc ceea ce a fost odinioară. Şi neocolind aceste locuri este un fapt deosebit de apreciere pentru ei. Cafenelele şi restaurantele nu sunt doar locuri simple de băut o cafea sau de servit masa. Ci devin adevărate reţele de socializare reale, dar doar atunci când vrem. 

Dacă ne conştienzăm rolul în oraş şi rolul oraşului pentru noi, excluzând a avea şi a fi, putem redeveni oameni. Oameni fericiţi şi încântaţi de oraş. Pentru că lupta de fapt nu este cu ceilalţi şi nici nu concurăm cu ceilalţi. Ar trebui să luptăm şi să concurăm cu noi înşine. Şi dacă există voinţă, atunci oraşul nu va scoate ce e mai rău din noi, ci doar ce este mai bun. Şi tot oraşul ne va învăţa că respectul nu este o povară, că zidurile lui nu sunt reci şi limitante, cum suntem noi acum. Oraşul ne spune poveşti atât de multe, la orice pas... Şi atunci când lupta cu noi înşine este la un pas de a fi câştigată, atunci când suntem deschişi spre învăţare, sigur ne vom da seama de frumuseţea oraşului şi a oamenilor care trăiesc acolo. Pentru că oraşul nu vrea să fie şi nici nu este egoist. Se dăruieşte în totalitate nouă. Şi chiar dacă pe ici, pe colo, mai are câteva defecte, ne-a aruncat în lupta cu noi înşine tocmai ca să i le corectăm.

Oraşul înseamnă oameni. Ei l-au construit şi format cum este acum. Şi spectaculozitatea lui nu se ascunde în clădiri, pe străzi, nici în muzee sau restaurante. Ci în oameni.

Doar că oraşul plânge câteodată în dezamăgire că oamenii l-au uitat. Şi se grăbesc spre oriunde, aşa doar pentru ei, în egoism, uitând că pentru tot ce sunt şi au ar trebui din când în când să mulţumească oraşului: printr-o simplă plimbare, printr-o cafea servită pe o terasă în centru sau printr-un simplu gând frumos adresat lui.

România, la ţară

Pentru mine ţara mea este altceva decât ce vor politicienii. Nu înţeleg politica prezentă, poate că în darul meu de a simplifica lucrurile foarte mult nu pot să pricep ce o fi atât de complicat să schimbi ceva, să faci bine. De aceea, am concis la un moment dat că nici nu mă mai interesează. Amăgirea mea este că toţi românii uită de unde au plecat. Şi cei care au rămas în ţară, şi cei care lucrează în străinătate.

Pentru mine România este ceva boem.

Sigur dau dovadă de subiectivitate în această privinţă, dar la o analiză mai exactă orice persoană care s-a născut şi a trăit mare parte din tinereţe într-o ţară, oarecare, consideră că aceasta este ţara lui. Poate, câteodată acea persoană îşi doreşte să plece, dar tot ţara lui rămâne. 

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Dar nu în orice în sat, ci în cel românesc. Acolo am crescut şi eu, în veşnicia lui. Şi oricât ar fi România asta plină de modernităţi împrumutate din occident şi în mod occidental, oricât ar încerca alţii să ne schimbe sau să ne întineze... nu există pericolul de a pierde ceea ce este al nostru.

Îmi aduc aminte de prima mea incursiune în mediul universitar german, când am fost întrebată ce ar putea să-mi placă atât de mult în România. Le-am răspuns că joaca vrăbiilor în praful drumului neasfaltat. Desigur că nu am fost înţeleasă, ei aveau de mult asfalt peste tot. Eu încă pot să mă laud că acasă la noi strada nu este încă asfaltată. În vânt e praf, în ploaie e noroi. Şi tot strada mea este. Şi vrăbiile încă se desfată pe această stradă.

Tot la sat am găsit cei mai ospitalieri oameni. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar la oraş lumea este egoistă. Acolo, la sat, în schimb, s-au obişnuit să împartă tot, de la pamânturi până la anotimpuri. S-au obişnuit să fie buni şi răbdători. Să creadă, oricare ar fi credinţa lor. Aşa cred şi eu, că într-un fel sau altul, satul românesc este mai aproape de Dumnezeu şi de fericire.

Nu mă gândesc la sărăcie. La ţară sărăcia se suportă mai uşor. Îţi ţine de cald pădurea şi te hrăneşte pământul. 

Tot boemă consider vânzarea de ceapă roşie de către sătenii din Mândra, Făgăraş, la porţile caselor, în uliţa mare, asfaltată de această dată. Nu doar că-mi place ceapa roşie, dar întotdeuna m-am raportat la ei. Pentru că primeau bani exact pe ce munciseră vara. De la ei am învăţat că satisfacţia proprii munci şi roadele acesteia nu se pot compara cu nimic altceva. Şi dacă tu, ca persoană, nu depui un efort spre binele tău, nu mai rămâne nimic, decât să accepţi că eşti nimic. Şi în istorie asta ne-au învăţat tăranii, chiar dacă au fost liberi sau înrobiţi, că munca este o calitate deosebită, orice formă ar avea ea, şi înnobilează şi îţi arată drumul spre libertate. 

Nu-mi plac oamenii care au avut bani şi lux dintotdeauna. Habar nu au ce înseamnă să trăieşti cu adevărat, să munceşti din tot sufletul pentru că altă alternativă nu a existat, habar nu au ce înseamnă adevărata satisfacţie în a face ceva pe propriile puteri.

De aceea, eu mă regăsesc în satul românesc. Puterea acestui exemplu colectiv face ca simplificarea în sine a tot şi a toate să devină mult mai simplă. Te face să înţelegi adevăratul sens al vieţii, să înveţi ce trebuie să vrei, te apropie prin peisajele magnifice şi unice de natură şi încet, încet şi de Dumnezeu.

.

Mănăstirea Cisterciană - Cârţa, Ţara Făgăraşului

Nu ştiu dacă am mai reuşit ca în ultimul timp să plecăm undeva fără să vizităm ceva. Parcă nici nu se mai poate altfel.
Astfel că, acum mai mult de două săptămâni, când ne planificam sfârşitul de săptămână la Sibiu, am decis să facem un ocol de 5 kilometri şi să vizităm ruinele mănăstirii de la Cârţa. În ignoranţa mea de "sibiancă" pentru aproape 7 ani, nici nu m-a interesat că în această localitate există un asemenea lăcaş.

Nu am să vorbesc despre istoria mănăstirii şi nici despre ordinul cistercian (le găsiţi la http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Cârţa si http://en.wikipedia.org/wiki/Cistercians), ci am să vă descriu minunata impresie pe care am avut-o în acest loc. Oricum vorbele mele îmi par de prisos pentru cei care nu au trecut sau nu vor trece pe acolo.


Greu nu a fost de găsit. Spre Cârţa, până la poarta mănăstirii. Acolo, am intrat timid în curte, gândindu-mă de unde să iau cheia pentru uşa de la intrare. Dar ne-a întâmpinat o fetiţă, care nu avea mai mult de şase ani, cu o cheie mare, poate prea mare pentru ea. Îndrumată de către tatăl ei, care strângea frunzele toamnei într-o grădină alăturată, ne-a luat banii pe bilete, ne-a îndrumat spre intrare. Pentru ea, noi eram "turiştii", iar eu "doamna" care îi plătisem. Bucuria acestei surprinzătoare întâmpinări şi-a continuat perpetuu evoluţia pe parcursul întregii vizite.


Când mi-am făcut curaj să trec de intrare parcă am pătruns în altă lume, nici prea uitată, nici prea întreagă, dar mult mai bună. Zidurile dau atâta siguranţă, de parcă nu-ţi mai vine să pleci. Şi, deşi, locul în sine nu este foarte mare, descoperi cu fiecare pas o minune de istorie, cum ar fi un mormânt, o inscripţie, o sculptură. Şi atâta linişte.


Uimirea nu te părăseşte nicio clipă, mai ales dacă te gândeşti cu câtă trudă se încearcă păstrarea acestei file de istorie. În biserică, care acum este evanghelică, pare că timpul nu mai vrea să treacă. Obiectele sunt atât de vechi, doar dalele de piatră par să le întreacă în vârstă.


Bineînţeles după atâta uitare, s-a cuvenit să urcăm în turnul clopotelor, vechi şi el, ca şi zidurile, de pe la 1200. Asta ca să ne amintim cât de infimi suntem. Îţi trebuie curaj şi perseverenţă să ajungi sus, să realizezi cu succes trecerea de la piatră, la lemn şi la fier. Şi mai mult curaj trebuie la coborâre. Dar se merită.


Am plecat impresionată, nu doar de ce am văzut, ci şi de eforul celor de acolo de a oferi o fereastră spre trecut celor care se abat doar 5 kilometri din drumul lor. Toată stima!

Aş fugi...

Aş fugi...
Dar unde să mai fug?
Ce să las în urmă?
Pe mine sau pe noi?
Eu aş fugi de ei!
Cât mai repede,
Cât mai departe.
În locuri de demult,
Ce le-am dat uitării.
Sau aş fugi la tine,
Să nu te las tot ei.
Uitarea ar fugi cu mine
Şi cât mai aproape.
Aş fugi de timp.
Sau măcar de locurile lui,
Unde se măsoară în ani
Şi zile multe, multe.
Timpu-i imperfect:
Nu uită ce vreau eu
Doar ce vrea el.
Aşa că aş fugi...
Spre ce, nici nu mai ştiu...
Spre vise nedeşarte,
Spre lumi, mai bune.
Poate spre cer,
Spre Dumnezeu.
Dar tot El m-ar întoarce.
Aşa că fug mereu, mereu.

Aş fugi de Eu...
Şi m-aş lăsa purtată
Unde mă poartă paşii
Spre înainte
Spre înapoi.
Dar parcă tot pe loc.
Nu ştiu de ce.
Dar ştiu că aş fugi.
Şi poate m-aş întoarce.
Poate aş aştepta
Să mă întorc.

Poza toamnei mele

Cred că exprimarea mea scriitoricească câştigă din ce în ce mai multă acurateţe. Poate din cauza maturizării inevitabile voite sau nevoite.

De fapt sunt sigură. Mai ales când fotograful, ca urmare a unei descrieri, îmi prezintă exact imaginea toamnei din copilărie.

Fotograful nu este nimeni altul decât Vlad Dumitrescu, imaginea nu este alta decât cea descrisă în postarea despre Toamna mea, transformată în tablou pe pânză şi oferită cadou retroactiv din partea lui şi a Georgianei.

În sufrageria mea prea castă, chiar aveam nevoie de un pic de culoare. În cotidianul meu mult prea anost, chiar aveam nevoie de o bucurie.

Multumesc.

Mihai Benciuc - Ultima Scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Niciun cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplină.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli,
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tau dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit,
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De ne-nţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întamplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun : « Eşti ca oricare” ...
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirlă-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blandă şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemai scrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă leganată,
Te vei simţi ca-n visul cel dintâi.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Si dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărâna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

P.S.: Recitată de Florian Pittiş a devenit preferata mea.