Băcănia La Draga - Braşov

Toamna - undeva între credinţă şi culoare

P.S.: Pozele sunt realizate în ziua nunţii noastre

Festivalul de Dramaturgie Contemporană - Brasov

Tradiţia ultimilor ani, pe care reprezentanţii Teatrul „Sică Alexandrescu" au încercat să nu o încalce nici la a XXIII-a ediţie, este ca pe scena braşoveană să poposească spectacole ce şi-au demonstrat valoarea şi succesul, iar publicul să aibă posibilitatea întâlnirii cu mari artişti, vedete ale scenei româneşti, iar semnăturile regizorale să fie unele de consistenţă.

În cele şapte zile de festival vor fi puse în scenă zece spectacole produse de Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul „Bulandra", Teatrul Odeon, Teatrul de Comedie, Teatrul „Nottara",  Teatrul ACT, regizate de către: Felix Alexa, Vlad Massaci, Cristian Juncu, Gelu Colceag sau Nicolae Scarlat, şi în care îi veţi putea vedea jucând pe: Horaţiu Mălăele, Dorina Lazăr, Ştefan Bănică Jr, Emilia Popescu, Emil Hossu, Catrinel Dumitrescu sau Vlad Zamfirescu.

Spectacolele vor fi completate şi cu alte evenimente culturale, cum ar fi lansări de carte, spectacol lectură, expoziţie de fotografie. Publicul este invitat lunea viitoare, în foaierul teatrului, de la orra 18.00, la o seara de excepţie, o întâlnire cu marea actriţă Mariana Mihuţ, ce va fi prezentă la lansarea volumului dedicat carierei sale artistice: „Cu şi despre Mariana Mihuţ" de Mircea Morariu, dar şi la alte asemenea surprize.

Programul evenimentului:#

MIERCURI, 23 NOIEMBRIE
Sala Mare, ora 19.00 / Deschiderea oficial
Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin (1h 20')
Regia: Felix Alexa
Teatrul „Bulandra", Bucureşti

JOI, 24 NOIEMBRIE
Sala Mare - foaier, ora 18.30
Lansare de carte
Silvan. Portretistul
George Löwendal, un aristocrat în luminile rampei
(Editura ICR, 2011)
Sala Mare, ora 19.00
Omul hazardului de Yasmina Reza (1h 20')
Regia: Cristian Juncu
Teatrul „Nottara", Bucureşti

VINERI, 25 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 17.00
Vieţaşii, după Vieţaşii de pe Rahova. Din mărturia unor condamnaţi pe viaţă de
Eugen Istodor (1h 15')
Regia: Cătălin Chirilă
Teatrul „Sică Alexandrescu", Braşov
Sala Mare - foaier, ora 18.30
Vernisajul expoziţiei de fotografie FOTOdRAME, semnată: Zomir Dimovici
Sala Mare, ora 19.00
Tectonica sentimentelor de Eric Emmanuel-Schmitt (2h 30' cu pauză)
Regia: Nicolae Scarlat
Teatrul Naţional Bucureşti

SÂMBĂTĂ, 26 NOIEMBRIE
Sala Mare, orele 17.00 şi 20.00
XXL - Fat Pig de Neil LaBute (2h)
Regia: Cristian Juncu
O producţie Asociaţia Culturală Catharsis, Teatrul ACT şi Teatrul „George Ciprian", Buzău

DUMINICĂ, 27 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 17.00
Metoda G de Jordi Galcerán (1h 30')
Regia: Cristian Dumitru
Teatrul „Sică Alexandrescu", Braşov
Sala Mare - foaier, ora 19.00
Lansare de carte
Actorii care ard fără rest de Miruna Runcan
(Fundaţia Culturală „Camil Petrescu" - Revista Teatrul Azi, 2011)
 Sala Mare, ora 19.30
Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru (1h 20')
Regia: Eugen Făt
Teatrul Odeon, Bucureşti

LUNI, 28 NOIEMBRIE
Sala Mare - foaier, ora 18.00
Lansare de carte
Cu şi despre Mariana Mihuţ de Mircea Morariu
(Fundaţia Culturală „Camil Petrescu" - Revista Teatrul Azi, 2011)
 Sala Mare, ora 19.00
Cui i-e frică de Virginia Woolf de Edward Albee (2h 45' cu pauză)
Regia: Gelu Colceag
Teatrul de Comedie, Bucureşti
SPECTACOL ÎN AFARA CONCURSULUI

MARŢI, 29 NOIEMBRIE
Sala Studio, ora 16.00
Spectacol lectură (piesă din dramaturgia contemporană poloneză)
Absint de Magda Fertacz
Regia: Claudiu Goga
 Sala Mare, ora 19.00
Elling, dramatizare de Axel Hellstenius în colaborare cu Petter Naess
după romanul Fraţi de sânge de Ingvar Ambjornsen (1h 50')
Regia: Vlad Massaci
Teatrul de Comedie, Bucureşti

 MIERCURI, 30 NOIEMBRIE
Sala Mare, ora 19.00
Măscăriciul, după A.P. Cehov (1h 30')
Regia: Horaţiu Mălăele
Teatrul „Bulandra", Bucureşti
SPECTACOL DE GALĂ

Articol preluat: http://www.adevarul.ro/locale/brasov/Festivalul_de_Dramaturgie_Contemporana-la_start-_Vedeti_aici_programul_evenimentului_0_595740855.html 

Eu şi Bacovia

Cred că-mi regăsesc inspiraţia. A apărut subtil şi inutil la început, a răscolit ceva cu o întrebare ce-mi suna a rugă. Mi-a cerut un vers. Apoi a devenit o inspiraţie mică, mică, precum flacăra lumânării când vrea să se stingă, sau poate nu, poate se va răzgândi şi-mi va da lumină. Tot mai aprinsă şi ajunsă în zări care nu au crezut că o vor întâlni vreodată.

Dar a ştiut cum să-mi ceară un vers. Am căutat în hipocampus. Ştiţi voi, cel din canapea. Am zâmbit. Mi-am amintit. Îl iubeam într-un timp pe Bacovia. aşa melancolic şi deprimat, cum era el. Ne înţelegeam unul pe altul. L-am şi scris pe Bacovia cândva, am încercat apoi să scriu ca el. În jurnalul meu de versuri am regăsit cuvinte de care nu mă mai credeam în stare, căci îl părăsisem pe Bacovia pentru Coşbuc. Cum poţi părăsi un suflet pustiu pentru unul pierdut? Nu voi încerca să găsesc răspuns, căci nimic nu e întâmplător.

În jurnalul de versuri din canapea sunt două file: Noiembrie 1998

SINTEZĂ BACOVIANĂ


Nu am văzut mai frumoase concerte,
Acord care mari taine ascunde:
Văd doar lumea plină de regrete,
Acord de lumină-mi răspunde.


Sufletul în "Nervi de primăvară"
Pierdut ţi-a fost, acum şi pe vecie;
Văd plumb din cer cum se coboară
Şi ştiu că ţi-e destinat doar ţie.


Picături de ploaie aurite 
Văd în amurg de toamnă violet,
Sunet, parfum, de muză, amăgite,
Toate apar într-un peisaj cochet.


Lumea plină de regrete
Acord de lumină-mi răspunde,
Acord care mari taine ascunde:
Tot mai frumoase concerte.




ROMANŢA UNUI SUFLET STINS


Gol îţi este tainicul mormânt,
Argint tomnatic te învăluie,
Doină sau romanţă vreau să-ţi cânt...
Dar sufletul tău purtat de vânt
Nu stă s-asculte tainicul meu cânt,
Să dăinuie.


Decor de frunze colorate,
Căci văd pământul negru cum e zeu,
Pe deal... crucile izolate
Scârţăie frunze-nfrigurate
Şi-şi cântă doine-nsingurate.
Le aud şi eu.



Sufletul tău purtat de vânt
Stă să asculte tainicul meu cânt:
Doină sau romanţă
De argint.

Regele meu - Lucian Avramescu 25.10.2011 Jurnalul National

Regele meu

Majestatea Sa ne face darul de a reaminti lumii că existăm

Autor: LUCIAN AVRAMESCU

25 octombrie 2011

Foto: Cristian Marcu

Îl ştiu de când eram ţânc, iar în mintea mea ştiutele şi neştiutele se amestecau toate. „Înaintarăm – până-n zăpezi, prin amară vreme, şi încă nu ştim că iubim”, scria poetul din Lancrăm. Am învăţat să-l iubesc ca sfânt, zugrăvit în pronaosul bisericii din Sângeru, unde bunica mă căra înaintea Paştelui, să mă împărtăşesc şi să comit sperjurul spovedaniei. De ce sperjur? Preotul mă întreba dacă am fost cuminte, iar eu minţeam, aşa cum făceau toţi copiii, că da, iar faţa blajină a bătrânului paroh mă încuviinţa nu fără o anafură de ironie. Sfântul cel mai frumos, de pe peretele bisericii zidite de un boier din neamul Văcăreştilor şi refăcută, pe cheltuiala lui, de bunicul meu de tată, era Majestatea Sa Regele Mihai, personaj nou, încadrat de sfinţii cu aură, pe care lăcaşul îl acceptase la iniţiativa ctitorului regalist. Ambele perechi de bunici ai mei au fost şi au rămas până la săvârşirea lor din viaţă, iubitori de Rege, supuşi ai coroanei, chiar şi atunci când coroana a fost dată jos, ca într-o crudă răstignire, nu numai de pe capul monarhului, ci de pe fruntea României, lăsând-o cheală şi pustie.
Îmi plăcea portretul sfântului tânăr care rămânea în spate, atunci când eu înaintam spre icoane şi altar, şi-l regăseam majestuos la ieşirea din sfântul lăcaş, pentru că se deosebea de ceilalţi, mai toţi bătrâni, încruntaţi şi asceţi. Haina lui militară, faţa gravă dar luminoasă, semeţia unui chip care se uita departe, peste timp, mi-l aşezau, fără concurenţă, în suflet. Mărindu-mă, am aflat de la şcoala acelor timpuri, timpuri care-mi alungaseră bunicii din casele zidite de ei, iar pe uşa odăii în care aveam un pian şi în care stăteau părinţii mei era mai mereu un sigiliu roşu, că Regele era un trădător (parcă şi azi mi-a fost dat să aud această netrebnicie), că a fugit cu vagoanele de aur ale ţării, că muncitorii şi ţăranii, salvaţi de Stalin şi de armata roşie, trebuie să se închine altei lumini care vine musai de la Moscova.
Am fost premiant, am învăţat acele cărţi, dar nimeni n-a reuşit vreodată să-mi confişte credinţa, pitită adânc în mine, că sfântul acela tânăr, din biserica refăcută de bunicul, e Regele meu şi lui trebuie să-i rămân credincios.
Majestatea Sa Regele Mihai face azi, poporului lui pe care l-a iubit mereu, chiar şi atunci când acest popor, din neştiinţă sau din interese politice meschine ale vremelnicilor puterii (ce lungă e uneori vremelnicia!), şi-a nedreptăţit Regele, darul prestigiului de neam şi ţară. Altfel, acest prestigiu se scurge, s-a scurs, prin găurile largi ale subculturii, mârlăniei şi, nu la urmă de tot, trădării. Fiindcă azi suntem o ţară trădată, trădată mai ales de cel care ar trebui s-o apere de insultă, să-i dea încredere în ea şi s-o ţină unită întru biruirea vicisitudinilor. Majestatea Sa ne face darul de a reaminti lumii că suntem, că am jucat uneori un rol în soarta Europei şi lumii, că am învins momente grele din care puteam ieşi frânţi sau nu mai ieşeam deloc.
Regele meu mă priveşte iar, cu prietenie şi încredere, de pe peretele bisericii din sat, semn că sunt. Nu ştiu, la cei 90 de ani care l-au păstrat lucid şi vertical, statuie vie a istoriei naţionale, ce va spune azi poporului său. Nu ştiu dacă liota care a cărat azi România în subsolurile lumii va fi în stare să se abţină de la râgâitul caracteristic. Poate-i luminează Cel de Sus o clipă şi fac efortul de a se abţine. Ceea ce ştiu e că lumea, învăţată să se uite la noi ca la paria, ne priveşte azi cu alţi ochi. Azi, măcar azi, iar darul acesta vine de la Rege.
Am avut norocul, ca gazetar, să mă aflu de câteva ori în apropierea Regelui. Ultima oară la Palatul Elisabeta, când Principele Radu, educat şi clădit parcă din spiţa regală (câte nedrepte insulte se îndreaptă spre acest bărbat de la care politicienii noştri ar avea atâtea de învăţat, măcar ca discurs şi ţinută intelectuală), m-a aşezat pe lista invitaţilor. Lume multă. Regele se afla între invitaţi ? drept, mai înalt decât noi toţi cu toate că unii aveau centimetri mai mulţi decât Majestatea Sa. Bronzul statuii lui, modelat în cea mai grea conflagraţie a veacului XX, transmite distanţă şi deopotrivă iubire. I-am vorbit Principesei Margareta despre portretul tatălui său din biserica de la Sângeru şi mi-a promis că, găsind un răgaz, va veni în satul meu.
Altădată m-am găsit în apropierea Regelui la inaugurarea Muzeului hărţii şi cărţii vechi, donaţie a familei Adrian Năstase, rară într-o lume din ce în ce mai puţin atentă la gesturile culturale şi tot mai calicită în strânsura de averi. Au fost puţini invitaţi, presa aproape absentă. A fost clipa care a oprit criticile mele, îndreptăţite sau nu, la adresa fostului premier, care mă impresionase printr-un gest regal. Aşa l-a perceput şi Regele care, hartă după hartă, exponat după exponat, a parcurs cu atentă grijă bogăţia documentară din muzeu. Aici, arăta Regele, şi degetul lui luneca pe linii doar de el ştiute, se afla un depozit de carburanţi, aici o pistă de aterizare.
Era o veche hartă a Bucureştilor şi Regele, regăsindu-şi anii tinereţii, o mângâia. Ceva, mult cred, din viaţa lui se afla desenat în acele hărţi ale României uitate. Alături, Principele care-l încuviinţa şi eu care, în gând, vasal copilăriei, suiam portretul regăsit, potrivindu-l pe peretele bisericii de acasă. Emoţie înaltă a Regelui, fiindcă de aceea un rege e rege, pentru a trăi doar emoţii înalte, mai puţin statuară a mea, dar n-aş înstrăina această bijuterie de suflet pentru nimic în lume.

Acea zi specială

Pentru mulți dintre noi trec zilele, fie ele și speciale, ca oricare altele. Deoarece poate nu le considerăm destul de importante pentru a le considera deosebit de speciale sau pur și simplu le ignorăm.

De când îmi aduc aminte însă, ziua de astăzi a fost întotdeauna specială. Lumea de la țară a fost întotdeauna mai familiarizată cu aspectele calendarului ortodox și se știa: nu e sărbăroare cu roșu în calendar, dar e ziua ei de nume. Și chiar îmi simțeam ziua specială, fiind singura persoană de la noi din sat cu un astfel de nume. Îmi aduc cu drag aminte că primeam flori colorate, culese de prin curți. Ceva special, după cum vă spun.

Anii au trecut însă, prea repede și imperceptibil, și nu am mai avut nici gânduri pentru această zi. Poate nu îndrăzneam să spun ce zi era sau poate simțeam că nu contează să știe și alții că am o zi specială.  Sau poate îmi era prea greu să mai explic că în trecut, cine a avut acest nume, era de fapt bărbat și a făcut fapte mari. Și că și acest aspect contribuie în mod considerabil la deosebirea mea de ceilalți.

Dar de ceva timp încoace, parcă de la an la an îmi devine această zi tot mai specială. Și parcă mă trezesc altfel dimineața, parcă ziua este altfel, parcă mă învăluie o mare bucurie, doar așa pentru numele meu.

Nu am nevoie practic de nimic. Îmi e de ajuns să știu și prin ceea ce fac și ce sunt în această zi să devin măcar pentru puțin timp o idee mai specială decât în alte zile din cotidian. Și doar așa, pentru că am învățat să-mi găsesc mici plăceri în lucruri atât de simple, evidente, dar câteodată uitate în neimportanță. 

http://jurnalsprematuritate.blogspot.com/2010/07/28-iulie-o-zi-mai-altfel.html 

Locuri din poveşti

Acum, că timpul şi-a încetat oprirea şi ... trece înainte şi înapoi, învăţ să mă transpun în locuri de demult sau de acum care îmi fac o deosebită plăcere.

Le voi descrie într-o ordine absolut aleatoare, aşa cum îmi vin în minte. Din toate am desprins poveşti: unele s-au aşternut deja cuminţi în rânduri, altele aşteaptă să poată fi transformate în cuvinte, pentru că sunt mai presus de acestea, mai presus de imagini şi de gânduri.

Plaja din Vama Veche între şase şi şapte dimineaţa - sunt atâtea frământări lăsate în urmă din aburi de lume peste care se revarsă soarele în zgomot de neant. Şi pari atât de departe ...

Dealul de acasă, de deasupra satului - e ca în poveşti şi în fiecare anotimp par a nu mai vrea să ştiu zădărnicia lumii, căci tot acolo îl găsesc. Doar îşi schimbă culoarea după vrerea Cerului...

Banca de lângă mormântul Părintelui Arsenie la Mănăstirea Prislop - e ceva inexplicabil, pare că nu mai există nimic altceva, te îndrepţi fără gânduri nefaste spre lumi făurite doar din Dumnezeu...

Stonehenge - atâta linişte şi simplitate la un loc nu cred că am să mai întâlnesc vreodată...

Locuşorul din camera mea de copil, de lângă geam, în zloată de noiembrie cu focul arzând în soba de lemne - e singurul acasă deplin...

Zidul vechi din jurul Cetăţii Sibiului (începând de la Teatru până la Bastion) - e o oază de istorie ce niciodată nu va dispărea ...

The Corner (o cafenea din centrul Bucureştiului vechi) -. câtă inspiraţie unde nu te aştepţi...

Grădina de lângă Palatul Parlamentului în Londra cu sculptura de Rodin, pe malul Tamisei - nici nu am cuvinte

Statuia lui Lorelei pe malul Rinului - îmi aduc aminte de crame şi de struguri...

Colţarul meu din sufragerie - pe care nu apuc să mă odihnesc decât în zilele chiar goale...

Heidelberg - întreg oraşul, pentru că aşa am simţit şi va rămâne întotdeauna marea mea dragoste citadelă

Bucătăria din Ştrand - unde s-au născut marile idei, încă infinite

Faleza din Balchik - atâta uitare şi contemplare de sine ...

Livezile de piersici din Bulgaria - nu am văzut nicăieri ceva mai vesel ...

Bistro de'l Arte, Brașov - masa de la fereastra mare, unde ai impresia ca iți bei cafeaua direct pe pavaj astfel creându-se un loc de discuții esențiale și elevate...

Grădina Palatului de Vară Samuel Brukenthal de la Avrig - un veritabil exercițiu de imaginație, pentru că în părăsirea ei umilă trebuie să-ți imaginezi într-un mod deosebit peisajul de odinioară ca să înveți să iubești acest loc...

IN MEMORIAM - Fănuș Neagu (1932 - 2011)

"Am scris această Carte în zilele cînd sufletul meu se scaldă în grîu şi în cîntec. Ea nu e altceva, în fiecare rînd al său, decît încercarea mea de a înflori pentru prieteni. Cărţile sînt starea vremilor unui neam, flacăra lui nepieritoare desprinsă din arborele vieţii, din sarea pâmîntului său ; sînt munţii cu terase de marmură de pe care priveşti în trupul veacurilor asfinţite, în nemărginirile istoriei şi la stelele ce stau să răsară în timpul necunoscut nouă. Sîntem cu siguranţă unul din puţinele popoare care spun istoriei poveste şi poveştii istorie. Acest semn de egalitate dovedeşte că acelaşi sînge scaldă şi viaţa şi cartea, semnul e amestecat, fără îndoială, şi cu lumini tragice, dar şi cu surîsul verde, strecurat prin aur, al luceafărului răsărind peste Bărăgan sau ascunzîndu-şi chipul în struguri. Cartea, fiind istorie şi pasiune supremă, hrăneşte atît izvoarele rîurilor, cît şi ale focului. Cartea e lespedea pe care ne scriem numele (fiecare carte e, într-un fel, profilul unei inimi colective), dragostea, bucuria, izbînzile şi înfrîngerea, gradul de înţelegere, răbdarea şi bogăţia minţii. Cartea e simbolul libertăţii. Vis şi armonie şi curgere nestinsă în fîntîni. E o formă de pătrundere misterioasă în legile vieţii şi ale viitorului."- Cartea cu prieteni (1979)

"Fiinţa omului e cea mai prefăcută şi e un prost ăla care zice că se uită-n ochii tăi şi-ţi spune cu cine are de-a face. Numa copiii sunt curaţi, fiindcă n-au avut timp să se strice, da le vine rându şi lor." - Îngerul a strigat (1975)

Acasă, Paște, în Primăvară

Imaginația derivă din real, căci realul îl poți transforma în imaginar, pe când a transforma imaginarul în real este un drum mult prea complex. Dar există și momente când oricâte cuvinte derivate sau compuse folosești, oricât vrei să exprimi prin ele, acestea par infime și de prisos. Și astfel, vine un timp, când nici măcar scriitorul, în toată voința lui, nu-și mai folosește expresiile și tace în scris, pentru cele de mai jos:

Bătrânul nuc II

Bătrânul nuc zăcea liniştit pe o parte, parcă cerându-şi scuze ca atinsese o mică bucată din gardul vecinului şi-şi făcuse aşternut peste căpşuni. Dar întreaga poziţie în care se aşezase lin, să nu mai fie, arăta că ultimul lui gând se îndreptase spre grădina lui şi apoi spre noi. Pentru că se dusese ca şi întreaga lui existenţă, simplu, fără să fie ştiut, fără să încurce. Aşteptase mult timp vântul dinspre nord-est. La noi în sat, vântul bate rareori dinspre nord-est. E ciudat să urce vântul dinspre câmpie spre munte şi nu să coboare, dar aşa se întâmplase. Şi probabil că asta a şi aşteptat: puţin ajutor să se aşeze lin peste căpşuni, atingând un pic din gardul vecinului, ca apoi să adoarmă pentru totdeauna sub cireşul sălbatic, care crescuse de fapt în umbra lui. N-aş fi crezut vreodată că bătrânul nuc şi cireşul sălbatic ar fi putut fi prieteni, dar altfel nu-mi explic cum de primul căzusese la pământ atât de aproape de al doilea fără să-l rănească, iar al doilea îl veghease pe primul câteva zile bune până muri de tot.

Nu ştiu cum să descriu mai bine nucul: un pom mare, mare încă de când eram mică, Aşezat în grădină, undeva într-o parte, de nu lăsa razele soarelui răsărind să pătrundă în curte, decât iarna, când desena gol, dar plin de veselie, umbre magnifice transformate în dansuri pe zăpadă. Doar iarna ne lăsa să privim spre grădinile vecinilor, spre alţi pomi şi alte garduri ce închideau universuri imaginare, dar personale. Primăvara o vestea încet, pentru că bătrân de când lumea, îşi lăsa timp până să înmugurească. Privea adânc, în jos eternitatea prescurtată a ghioceilor albi şi toporaşilor mov, îi liniştea ocrotitor când mureau, şoptind că vor înflori primăvara viitoare, abia apoi catacdisea să se înfoaie în frunze mai verzi decât orice, parcă plutind deasupra florilor de Paşte, care se încăpăţânau să înflorească doar sub el.

Vara era o splendoare, mai ales în zilele toride, când în liniştea deplină a aerului, el îşi răscolea puterile şi răcorea tot în jur. Puteai privi oriunde în universul lui, căci nu găseai un strop de zăpuşeală şi nici nu-l simţeai altfel decât odihnitor. Furtunile de vară erau însă dezlănţuirea lui. Căci erau singurele dăţi când vorbea răstit, când îşi transforma şoaptele în mugete, şi, mă gândeam eu întotdeauna, se certa cu timpul. Căci timpul îl culcase la pământ, aşteptând să-şi dea ultima suflare, nu vreo furtună năprasnică sau altceva. Doar timpul, ajutat de vântul dinspre nord-est.

Toamna uitam de mine, acolo sub nuc, cu nucul în mintea mea oriunde aş fi fost. Vestea o dădeau pomii din jur, şoptind parcă sfioşi. Îl aşteptau pe rege. Înfloreau întâi brânduşele de toamnă, apoi vestea el azi printr-o frunză gălbuie, mâine prin alta portocalie că se apropie momentul. Şi da, după prima noapte cu brumă, se transforma parcă în rege al picturii, umplându-şi braţele de culori inexplicabile, abia coborâte din cerul albastru de toamnă într-un contrast perfect cu movul brânduşelor. Şi după prima adiere a anotimpului rămânea gol, privind cu o candoare greu de spus în cuvinte, către vecinii săi, pomi, flori, iarbă şi gândăcei, dându-le curaj să-şi doarmă somnul iernii, căci se vor întâlni la primăvară. Era gol, dar tot un rege până la prima zăpadă, când apoi aştepta să-şi danseze braţele în lumina soarelui, ce începea să se desfacă spre răsărit.

Şi tot aşa, ani de-a rândul. Dar, întorcându-mă în timp, am realizat că nu era nimic la fel. Fiecare anotimp al său îl trata cu altă atitudine interioară, şi chiar dacă îl credeam bătrân,  el era doar aşa în război cu timpul. Şi nici măcar atunci când căzuse, nu era ca şi cum ar fi câştigat timpul războiul lor de când lumea, era ca şi cum s-ar fi înţeles că schimbările vin doar atunci când e momentul lor.

Azi am văzut primii ghiocei în grădină, luptându-se amarnic să iasă de sub zăpada încă prea rece. Poate că în mintea lor, când au văzut atâta cer, fără şoapte de alinare, au înţeles că nu mai e bătrânul nuc. Şi sper ca alinarea să le-o dea cireşul sălbatic.

Şi mai sper să-l fi învăţat nucul pe cireş să-şi ocrotească grădina aşa cum făcuse el, să se certe cu timpul în furtunile de vară, să prefacă toamna gradina în tablou, să danseze gol în dimineţile albastre de iarnă şi să-şi consoleze vecinii din grădină cu inexistenţa lui, a nucului.

Căci altfel nu voi şti ce să le spun peste ceva timp, cum de s-a întâmplat aşa ceva cu nucul nostru. Abia învăţ şi eu să înţeleg ce schimbare a vrut el să fie.

Bătrânul nuc I

"Să vezi ce s-a întâmplat: a căzut nucul!" - aşa mă aşteptase bunica într-o după-amiază de iulie, pe veşnica bancă din curtea ei. 

N-am reacţionat în primul moment şi nici în multele care au urmat pe parcursul lunilor ce-şi luau adio din an consecutiv. Dar bunica ştia prin inerţia vârstei cât de mult însemna şi mai ales ce însemna o astfel de schimbare.

N-am vrut să reacţionez. Şi nici să reflectez asupra celor întâmplate. Mai ales, că atunci când am ajuns acasă, nucul, căzut lin pe o parte, nu reprezenta o mare schimbare. Căci era tot acolo, doar orientarea s-a nu mai era verticală, din pământ, ci paralelă cu acesta şi până să ne dăm seama, era să fi fost una cu pământul.

În zilele următoare era încă acolo. Imensitatea i se păstra impunătoare şi încă nu îi simţeam lipsa. Se usca încet de tot, aşa cum crescuse, căci în grosimea lui seva dansa din ce în ce mai lent spre extremităţi. Iar liniştea dimprejur părea absolut cea de altă dată.

Fără să întârzii vreo clipă să gândesc la realitate, am cules câteva nuci verzi şi m-am apucat să fac dulceaţă. Aşa, ca să nu se piardă chiar tot din nuc. Lemnele avea să le folosească tata, la vreo mobilă, care să arunce umbre prin casă în soarele după-amiezelor, în amintirea lui, probabil din ce în ce mai estompată cu trecerea anilor.

Era însă luna iulie, lună în care prepararea dulceţei de nuci verzi nu-şi mai are locul. Dar în încăpăţânarea mea obişnuită nu am cedat. M-am înarmat cu mănuşi de diferite feluri şi cuţite care de mai care mai ascuţite, m-am aşezat lângă nuc, căci sub el nu-mi mai era locul, şi am început să-i curăţ fructele.

Au trecut câteva ore până să înţeleg ce se întâmpla. Dar în încăpăţânarea mea ignorantă nu am vrut să accept ceea ce îmi spusese bunica: bătrânul nuc căzuse. Şi nucile erau oricum mult prea mature să-mi mai ofere o dulceaţă de copil. Cu toate mănuşile mele seva lor mă înnegrea din ce în ce mai mult, cuţitele începuseră să mă taie din ce în ce mai adânc, deoarece mă chinuiam cu o durere înfrântă, acidă, dar mută, să smulg miezul din lemnul protector.

Abia când am văzut copiii alergând veseli printre crengile aplecate protectoare spre pământ, oferindu-le un superb loc de joacă, care le stimula imaginaţia mai mult decât orice, mai mult decât oricând, am înţeles. 

Mă pedepsea nucul. Că nu am vrut să-l ştiu căzut. Şi nici nu am vrut să accept. Mă pedepsea să îmi aduc aminte. Să îmi aduc aminte tot ce poate cândva uitasem, dar sigur nu erau lucruri lipsite de importanţă. 

Au trecut luni de ignoranţă de atunci, măsurate în zilele, la rândul lor ignorante, ale societăţii actuale. Dar de când mi-am pornit timpul şi am hotărât să nu mai ignor pustietatea rămasă în urma nucului, am zăbovit printre amintiri. Şi atât de altceva mi-am adus aminte, atât de frumos şi de cast, căci păreau episoade din lumi inexistente. Şi totuşi, fusese cândva lumea mea.

Aşa că, pas cu pas, vis cu vis, zâmbind sau lăcrimând, dar tot în fericire, mi-am adus aminte.

Schimbarea

"Dar eu de ce trebuie să desenez flori? Tu nu vezi că eu sunt băieţel???" sau

 "Eu nu merg la Germană, eu merg la Parme!!!"

La prima afirmaţie aş fi vrut să-i răspund, prin cuvinte de copil, că e bine într-o viaţă să ştii să faci de toate, să nu te limitezi doar la anumite lucruri şi că marea cunoaşterii diverisificate îţi oferă integra posibilitate de a alege. Dar m-am gândit că va trebui ca băieţelul să înveţe singur acest lucru, fără a fi împins de la spate, fără a fi obligat. Alegerea trebuie să fie a lui. Şi oricum erau nişte banale floricele lângă un gard imaginat ce-i drept, cam strâmb.

A doua afirmaţie mi-a dat de gândit. Ştiţi voi, acea gândire extraordinară, care îmi presară rândurile în faţa privirii, urmând ca eu, atunci când le consider complete să le aştern în scris, oriunde. Pentru că era vorba de schimbarea pe care am avut curajul să o accept, dând dovadă de un optimism debordant, şi anume că o astfel de schimbare nu poate fi decât bună.

Şi pare a fi. Pentru că nu limba străină pe care o predau este liantul copilului cu acceptul de învăţare, ci eu.

Iar dacă acest lucru îmi oferă satisfacţie mult peste nivelul material al schimbării, atunci ajung în acea zonă a extraordinarului care îmi confirmă încă o dată că ceea ce am eu de făcut, poate sau nu într-o viaţă, nu se poate cunatifica în cele opt ore de  muncă la birou, într-un cadru mai mult sau mai puţin nefast trezirii interioare, nici în munca depusă în aceeaşi perioadă de timp, nici în discuţiile despre subiecte aparent deosebit de importante, dar irelevante în esenţa lor.

Astfel că, zicala "Daţi Cezarului, ce este al Cezarului!" devine în cazul meu mult mai suportabilă. Pentru că prin schimbare încep să-mi construiesc în siguranţă imunitatea la tot ce înseamnă infernul societăţii actuale: o rată de credit, un salariu de care depinde viaţa socială, ceilalţi: avari, invidioşi, ignoranţi, bazându-se doar pe numele de familie şi provenienţa acestora, fără a-şi putea afirma vreun merit personal în ceea ce fac, şi, în esenţă, efemeri.

Efemeră este şi umila mea persoană de acum. Doar că învăţ treptat că tot ce contează este drumul până la uitarea în efemeritate. Şi fiecare strop de fericire atrage după sine o ploaie de bucurii.

Astfel, am pornit din nou timpul. Trezirea de dimineaţă este o plăcere. Îmi număr şcolarii în gând, urzind planuri adaptate minţii lor de copil cum să nu li se pară şi acest curs de limba străină o corvoadă, aşa cum li se pare orice altceva la care participă obligaţi de părinţi. Orele de muncă în slujba Cezarului trec în zbor, fără să-mi pară nimic greu, prea complicat sau nedrept. Orele după-amiezii alături de inocenţa netulburată a unui univers de copil creat într-o lume mai mult sau mai puţin dreaptă, îmi oferă liniştea interioară după care strigam cu disperare din interior, atunci când se oprise timpul.

Nu mai aud nici pendula vecinilor de la 5, apetitul de extraordinar personal se revelează în orice activitate întreprind.

Iar în căderea mea pe gânduri, despicând firul doar în două, căci în patru l-aş fi încurcat din nou, în mod inutil şi nefast, am realizat că schimbarea începuse de fapt când a căzut bătrânul nuc.

S-a oprit timpul...

Se oprise timpul. Şi nu înţelegeam de ce...

Pentru că în viziunea mea, mai altfel decât a lumii întregi, timpul este ceva inventat de oameni pentru a măsura rotaţii, distanţe, noapte, zi şi orice altceva ce nu avea măsură definită. Şi astfel timpul căpătă formă. Apoi îi definiră scopul. Să treacă...

Timpul meu se oprise. Mi-am dat seama cam târziu. Dar şi "târziu" îşi are relativitatea lui. Pentru că putea fi "mai târziu" sau "prea târziu". Dar cred cu cea mai mare convingere că am realizat oprirea undeva între.

Timpul înseamnă de fapt o evoluţie interioară. Să te maturizezi, să evoluezi în tine, să evoluezi prin alţii. Dar să nu te opreşti din evoluat pentru că atunci se va opri şi el. Este exact ca atunci când găteşti acelaşi fel de mâncare săptămâni întregi, fără să-ţi permiţi să încerci altceva, poate din neştiinţă, poate din frică. Exact ca atunci când rămâi într-un loc prea mult timp şi nu mai pleci, deşi locul tău nu este acolo. Exact atunci când te complaci într-o anumită situaţie, şi, deşi recunoşti că nu este bine, că nu îţi este bine, că poate ar trebui să faci ceva să ieşi din cercul îngust al situaţiei de rutină, nu faci nimic.

Şi prin nimic, prin ne-acţiune, îţi opreşti timpul. Aşa de simplu se opreşte timpul.

Eu nu port ceas. L-am considerat întotdeauna un accesoriu ignorant. Pentru că nu am avut niciodată nevoie de nimic să-mi măsoare trecerea anilor, a bucuriilor, a toamnelor, a îndepărtării amintirilor. Măsurarea lor devenise relativă.

Dar, de ceva timp am pus un ceas pe biblioteca din sufragerie. Nu are secundar ca să nu aud ticăitul absurd, să intru în rândul oamenilor care strigă din interior că trece timpul. Şi se întâmplă câteodată să aud tic-tac, aşa aievea parcă. Şi am realizat după ceva timp că mă atenţionează.

Aşa am înţeles că şi pendula vecinilor de deasupra noastră, pe care o aud bătând la fiecare miez de noapte, este de fapt o atenţionare. La miezul nopţii se schimbă o zi cu alta, sau o rotaţie de planetă, sau orice altceva o fi însemnând acest lucru în măsurarea ignorantă a timpului. Şi din subconştient mi s-a strigat adânc că ajunge. Limita stagnării nu poate fi dusă până peste maximul ei, pentru că atunci, ca şi individ ieşi din evoluţie şi te pierzi în cugetări şi acţiuni efemere, din punct de vedere a trecerii timpului.

Mi-a trebuit curaj să conştientizez că s-a oprit timpul. Şi că astfel venise timpul unei schimbări.

Ură

Vâltoarea vieţii mele,

Furtună-mi stai în cale

Şi tu, şi toate cele,

Ce mă atrag în vale.

Căci o văd cum apare...

Şi-i rece, şi-i ostilă,

Şi umbra ei mă doare,

Chiar ea îmi face silă.

Privirea ei de fier

O simt cum mă străpunge.

Nu! Nimic mai mult nu-i cer:

Vreau s-o aud cum plânge,

Cum tace şi-apoi strigă

Că viaţa e nedreaptă!

Atâta îi doresc:

Să se înece-n glod

Când vântul vieţii ei

În pânză-i face-un nod

Din lacrimi şi din zei...

Ianuarie 1999

P.S.: Zbuciumată adolescenţă din punct de vedere al gândirii....

Gândire

Gândesc:

Geothe spunea prin intermediul lui Faust: "Am studiat totul cu vie nelinişte şi astăzi sunt doar un sărman nebun cu un suflet nefericit. ... Ce ştiu? ... Acelaşi lucru pe care îl ştiam. ... Unicul lucru pe care l-am învăţat este că nu ştiu nimic."

Mahomed: "Omul care nu pune în practică metafizica sa este ca un măgar încărcat cu cărţi."

Tot Goethe: "Toată teoria este gri, iar verde este numai arborele cu fructe aurite, care este viaţa..."

Sf. Ioan Gură de Aur: "Cel ce cunoaşte este ca şi lumânarea aprinsă, de la care pot lua lumină mii de alte lumânări."

Stă scris: "Gloria lui Dumnezeu constă în a-şi ascunde misterele, iar cea a omului în a le descoperi."

Socrate: "Singurul bine este cunoaşterea, singurul rău este ignoranţa."

HOMO NOSCE TE IPSUM!

Gândesc...

Concert de Anul Nou la Biserica Neagră

Braşovenii care aleg să meargă la acest spectacol extraordinar vor asculta arii cunoscute semnate de compozitori celebri.

Melomanii braşoveni sunt invitaţi vineri, pe 31 decembrie, de la ora 12.00, la mult aşteptatul concert „La cumpăna dintre ani" organizat de Parohia Braşov a Bisericii Evanghelice C.A. din România.

De 11 ani trecerea în noul an este marcată, la Biserica Neagră de un concert special. Din 1999, încă de la prima ediţie a concertelor „La cumpăna dintre ani" scopul organizatorilor a fost acela de a sprijini financiar lucrările de restaurare ale câtorva orgi din zona Braşovului. De data aceasta, ca şi în anul 2009, fondurile strânse vor fi direcţionate spre restaurarea orgii din Rupea, una dintre cele mai vechi orgi din România, care se află temporar în Biserica Neagră.

Bach şi Vivaldi, în Biserica Neagră

Anul acesta interpreţi vor fi: Elena Cristian (vioară), Paul Cristian, Steffen Schlandt, Eckart Schlandt (orgă), elevi ai liceelor „J.Honterus" şi „Tudor Ciortea" (instrumente de percuţie) şi Jugendbachchor (Corul de Tineret „Bach" al Bisericii Negre), iar programul este unul divers şi va cuprinde muzică instrumentală şi vocală a compozitorilor: J.S. Bach, G. Merkel, A. Guilmant, T. Vitali, A. Vivaldi şi F. Liszt. 

Un biletul de intrare costă 10 lei. 

 Articol preluat integral de pe http://www.adevarul.ro/locale/brasov

P.S: Vă doresc un An Nou liniştit şi bun!

Crăciun - 1995

Se spune că de sărbători, când scotoceşti prin cutii, după beteală, globuri şi altele asemenea, e binevenit să scotoceşti şi prin aduceri - aminte. Eu aşa am făcut şi mi-am amintit cu mare drag de un text pe care l-am scris în anul 1995 şi l-am recitat în faţa clasei. De drag ce îmi este, vi-l redau fără nici măcar o corectură a ideilor. Şi nici nu puteam să vă urez altfel un Crăciun Frumos.

CRĂCIUN

Flori de gheaţă cerne Domnul

Dimineaţa, în Ajun.

Plini de nori e iarăşi cerul; 

Ninge peste al nost' cătun.

Bradul e împodobit!

Şi noi aşteptăm să vie,

Moş Crăciun, frumos gătit,

Cu daruri să ne-mbie.

Ninge cu flori albe de zăpadă; ninge cu sărbători, cu mese îmbelşugate, ninge cu brazi împodobiţi şi cadouri; ninge cu feţe vesele.

Sănii cu zurgălăi parcă zboară prin sat. Doar clopoţeii îi auzi şi-n urmă rămâne doar aburul cailor. Şi ninge iarăşi... Pe deal vezi copii la săniuş; pentru ei iarna înseamnă zăpadă; zăpada numai bucurii.

Şi ninge... În Ajun toată familia-i adunată în jurul sobei şi bunica citeşte din Cartea Crăciunului povestea unui prunc ce s-a născut în Israel. La geam sunt flori de gheaţă şi afară ninge. 

Şi-un înger dă vestea cea mare:

Că astăzi s-a născut Isus!

Şi se miră, fără de suflare,

Că tatăl e Domnul de Sus.

Într-adevăr, cu mulţi ani în urmă, Fecioara Maria năştea un prunc: Isus. În ieslea cea săracă s-a născut Isus, Fiul Domnului. Un înger a dat de veste tuturor şi o stea i-a călăuzit pe cei trei păstori. Cu daruri au venit la El, L-au preaslăvit, Lui s-au închinat. Bucuria naşterii acestui prunc e mare, căci El a venit să ne elibereze, să ia asupra Sa tot răul. Ave Mariei că L-a născut pe Isus Hristos, Ave Domnului căci este Fiul Lui, Ave Lui că a adus fericire. Bunica a terminat povestea şi începe alta. 

Ninge la fereastră şi în casa mea e fericire. Mama face cozonaci, tata împodobeşte bradul şi noi îl ajutăm. Un brad cu globuri care oglindeşte chipuri vesele, un brad cu dulciuri care aduce bucurii.

Noi tot în jurul sobei stăm şi bunica iar ne povesteşte, cum Moş Crăciun la noapte va veni, pe hoceag se va strecura, de funingine se va scutura, apoi tiptil, daruri sub brad va pune şi va pleca la alţi copii. Târziu, prin ninsoare îl vom vedea în sania lui trasă de reni. După povestea bunicii tata aprinde lumânări în brad. Ninge la fereastră şi-n casa mea e fericire.

În tindă apar colindători. Parcă-i uitasem. Cântecul bucură şi mai mult Crăciunul. Toate încep sub zăpezi, pe cărarea magilor, pe care calcă ei, însoţindu-şi zâmbetul cu un colind. Aşa e datina la noi în sat: să cântăm despre Isus, Maria, despre bradul cu lumânări, despre Moş Crăciun. După ce au colindat tata îi cinsteşte după obicei şi ei pleacă pe la alte case. Aşa e iarna la noi în sat: bat clopotele la biserică, colindători merg pe cărări şi Moş Crăciun cu sania lui aduce bucurie. Aşa e datina la noi în sat.

Păvază lumii - Sărbătoarea.

Că iar s-au închinat

Preasfintei-Sale, Născătoarea.

E iarnă şi clopotele bat.

Noi ne bucurăm, dar undeva pe acest pământ, într-o casă mică, dărăpănată, nici foc în vatră nu-i, darămite un brad cu lumânări. Totuşi Crăciunul le va aduce zâmbetul pe buze.

Şi azi e sărbătoare

Şi toţi s-au rugat.

Ninge cu flori albe,

E Crăciun la noi în sat.

Mario Vargas Llosa's speech at the Nobel Banquet, 10 December 2010

I am a storyteller, so before I propose a toast I will tell you a story.

Once upon a time, there was a boy who learned to read at the age of five. This changed his life. Owing to the adventure tales he read, he discovered a way to escape from the poor house, the poor country and the poor reality in which he lived, and to journey to wonderful, mesmerizing places peopled with the most beautiful beings and the most surprising things, where every day and every night brought a more intense, more thrilling more unusual form of bliss.

He so enjoyed reading stories that one day this boy, who was now a young man, took to making them up himself and writing them. He had a hard time doing it, but it brought him pleasure and he delighted in writing tales as much as he delighted in reading them.

The character in my story, however, was very aware that the real world was one thing and the fancy world of dreams and literature quite another, and that the latter only came to light when he read and wrote stories. The rest of the time, it vanished.

Until one day, in the wee hours of the morning, the protagonist of my story received a mysterious call in which a gentleman with a name that defied all pronunciation announced to him that he had won a prize and that in order to receive it he would have to travel to a place called Stockholm, the capital of a land called Sweden (or something of the sort).

To his total bewilderment, my character then started to experience in real life one of those stories that until then he had only found in the unreal and ideal realm of literature. He suddenly felt like the pauper must have felt when he was confused with the prince in Mark Twain's The Prince and the Pauper. He is still there, quite startled, not knowing whether he is dreaming or fully awake, whether what is happening is for real or a lie, whether what is occurring is life or literature, because the border that separates the two seems to have totally vanished.

Dear friends, now I can propose the toast I had promised. Let us toast to Sweden, that strange kingdom that seems to have performed, for a privileged few, the miracle of turning life into literature and literature into life.

Cheers (skål) and thank you very much!

Copyright © The Nobel Foundation 2010

Concert Florin Chilian la Braşov

Concertul de nota 10, plin de căldură şi sensibilitate, pe care Florin Chilian îl va susţine la Braşov va avea loc luni, 20 decembrie, de la ora 20.00, la Centrul Cultural „Reduta".

Florin Chilian a debutat pe marile scene la vârsta de 30 de ani şi a surprins publicul încă de la lansarea primului album „Iubi-interfaţă la realitate" (2001). Succesul său a continuat apoi, al treilea album pe care l-a lansat în luna iunie a acestui an aducându-i „Discul de Platină".

Muzica lui Florin Chilian poartă amprenta autoironiei, a criticii la adresa unei societăţi contemporane, dar şi a suferinţei. El a câştigat şi mai mulţi fani odată cu piesa „Zece", care a staţionat săptămâni la rând pe primul loc, în topurile naţionale.

Preţul biletului de intrare este de 40 de lei.

 Articol preluat de pe: http://www.adevarul.ro/locale/brasov

P.S: Deoarece noi şi prietenii nostri ne-am asigurat prezenţa prin achiziţionarea unui număr de bilete ce însumeaza cam jumătate de rând, îmi permit să-i anunţ şi pe alţii. :)

Cugetări la concert, în Biserica Neagră din Braşov

Parcă devenise într-un fel o banalitate. Am absolvit la gimnaziul şi liceul care se află în curtea acestei biserici. Astfel că Biserica Neagră a fost întotdeauna, şi nu cred că doar pentru mine, o stare de fapt. Singurul lucru pe care cred că a trebuit să-l învăţ a fost că mai mulţi oameni la un loc care vizitează un obiectiv istoric constituie un grup de turişti. 

Şi edificator a fost faptul că astfel am "cunoscut" culorile şi rasele oamenilor "pe viu", nu doar din poze. Cred că toţi ştiam deja să facem deosebirea între chinezi şi japonezi. Doar îi privisem îndelung pe fereastră în orele de plictiseală din gimnaziu şi mai târziu din liceu. 

De aceea, nu am conştientizat niciodată  în ce loc cu încărcătură istorică studiam. Pentru mine era doar punctul spre care plecam de acasă şi punctul din care mă întorceam acasă. Intram în Biserica Neagră de două ori pe an. Cât eram copil mi se părea o obligaţie fără noimă. Mai ales, deoarece confesiunea mea religioasă este alta. Mă întrebam pentru ce? Dar probabil că aceştia au fost primii paşi spre conştientizarea că toate religiile trebuie să fie la fel. Intram pentru binecuvântare la început de an şcolar, să ne fie paşii luminaţi, şi apoi înainte de Crăciun. 

De evenimentul de la început de an şcolar nu îmi aduc prea bine aminte.  Parcă văd vag că păşeam pe lespezile de piatră ale podelei originale. Acum aceasta este acoperită cu scânduri, pentru protecţie probabil. Şi mai ştiu doar că înainte de renovarea bisericii au înconjurat-o cu nişte bare de fier, ca un fel de balustradă, pentru a proteja elevii de eventualele căderi de piatră. Bineînţeles că noi tot acolo ne jucam în pauză. Renovarea mi-o amintesc şi mai vag, printre schele şi panouri de şantier şi schelete. Deoarece, ca orice biserică, fusese o dată, de mult, înconjurată de un cimitir, clădirile din jur fiind construite peste acesta. Aşa că, la orice săpătură se descopereau schelete umane. La început a fost curiozitate, apoi rutină. Mi se părea normal să trec pe lângă craniile aşezate pe marginea unei gropi în drumul meu spre clasă. Ce-i drept, şi aceasta este o formă de educaţie, doar viaţa şi moartea sunt pereche. Şi nu ni se părea deloc nelalocul ei acest mod de predare. Devenise tot parte din cotidian.

Concertele de Crăciun nu am cum să le uit. La început, când eram în gimnaziu, cântam şi eu în corul şcolii. Şi-mi plăcea tare mult, pentru că biserica mi se părea atât de mare încât eram sigură că nu mi se auzea vocea până în partea cealaltă. Şi astfel cântatul în frig a colindelor de Crăciun devenea altceva. Pentru mine era deosebit să stau în balcon, unde se află corul de obicei, şi să mă simt deasupra tuturor. Deşi doar copil, păream mare, mare.

Acum sunt mare, dar privesc de jos spre balconul corului. Şi consider că acolo se află oameni speciali. Cu dăruire. Care aduc linişte de deasupra tuturor. Aceasta este senzaţia mea de câţiva ani, de când am revenit în acest oraş. Şi încerc pe cât posibil să ajung în Biserica Neagră, măcar la concertele de Crăciun. 

Duminică , la concert nu a mai fost loc să stăm jos. Şi am stat în picioare. Am reuşit să număr în biserică cam 700 de persoane, cred că erau şi mai multe. Pare o cifră banală, se spune că în Biserica Neagră încap 5.000. Am zâmbit privind spre ecranul imens de sub balcon pe care se putea vedea exact ce se întâmpla în acesta. O idee bună pentru cei care încă nu am învăţat doar să auzim şi să simţim, ci mai trebuie să şi vedem.

Îmi părea curios cum atârna acel ecran de proiecţie pe lângă covoarele orientale. Biserica numără 156 de covoare într-o colecţie, care este cea mai mare din Europa şi a doua din lume, după cea a muzeului Top Kapi din Istanbul. Desigur, când eram copil nu înţelegeam de ce au conectat la ele un sistem de alarmă, de ce nu aveam voie să le atingem. Şi aşa, probabil, ni se predat şi lecţia valorii inestimabile. Ca şi orga mare, Buchholz, construită între anii 1836 - 1839, la vremea aceea cea mai mare şi mai importantă orgă din Europa. Pentru mine, ca şi copil, era mult prea mare. Am reuşit să o admir în complexitatea ei, doar de ceva timp, de când merg cu plăcere la concertele de Crăciun.

Reflectam pe muzica lui Bach, cât de normal mi se pare că am crescut lângă o clădire cu o turlă de 65 de metri înălţime, auzind zilnic clopotul acesteia, din bronz, vestind orele şi minutele, ca şi cum nu ar fi contat că este cel mai mare din România (aprox. 6 tone). Îmi pare evident că perioada de construcţie a bisericii se întinsese aproape la o sută de ani, că fusese înainte de rit catolic, numindu-se Marienkirche, că datorită reformelor lui Johannes Honterus devenise biserică evanghelică, că arsese la 1689, şi din cauza funinginii de pe pereţi primise numele de "Biserica Neagră". Am învăţat ce înseamnă însă valoarea. M-am maturizat prin valoarea ei.

Şi am realizat, în mod edificator, duminică seara, pe muzica lui Bach, în Biserica Neagră, stând în picioare, ce lucru deosebit am înfăptuit în copilărie şi adolescenţă: plecam de acasă, zilnic, din satul natal, străbăteam douăzeci de kilometri dus, douăzeci întors, numai ca să învăţ în curtea celei mai importante construcţii sacrale dintre domul Sf. Ştefan din Viena şi moscheea Hagia Sofia din Istanbul, curtea celui mai mare lăcaş de cult în stil gotic din sud-estul Europei.