Doctorul

Aşa am plecat spre alte peisaje, total diferite. Mi-a părut bine de alegerea făcută. Chiar aveam nevoie să fiu singur, eu cu mine, cu gândurile mele. Astfel mă puteam gândi în linişte la ea. Călătoria mă purta înspre sud-estul ţării, unde, din păcate, puteam observa replicile iminente ale comunismului. Terenuri în paragină, case părăsite sau nerenovate de foarte mult timp, în care însă încă mai locuiau oameni. Aceştia denotau prin privirea şi gesturile lor o mare tristeţe. Nu aveam de unde şti de ce erau atât de anoşti, dar bănuiam că ar fi fost vorba de grija zilei de mâine. Tocmai din cauza oamenilor trişti nu am făcut nici o pauză de condus până am ajuns la locul de trecere peste fluviu. Pe bac mi-am aprins o ţigară şi încercam să-mi explic cum au putut să o trimită tocmai aici. Mă uitam în jur şi nu vedeam decât oameni indiferenţi la tot ceea ce însemna mediul înconjurător al persoanei lor. Apropiindu-ne de oraş, am observat că apa era neagră, învolburată. Mă gândeam oare ce ar fi putut să semnifice acest lucru. Bănuiam că de bine nu era oricum. Poate că era vorba despre ea, dar mai rău decât să o trimită în acest loc nu aveau ce să-i facă.
Oraşul nostru nici măcar nu se compara în tristeţe cu acesta. Clădirile gri, de aceleaşi forme, străzi drepte, parcă toate făcute după acelaşi calapod. Până şi oamenii erau la fel. Oraşului îi lipseau modernismul şi culorile. Intrasem în altă lume. Altă lume, dar totuşi foarte mică pentru că am găsit sanatoriul foarte repede. Nu i se spunea “spital de psihiatrie”, ci era numit în mod rudimentar “spital de nebuni”. Ştiam că e nebună, dar în sensul bun al cuvântului, nu în cel “nebun”.
Spitalul arăta mai degrabă ca o închisoare, decât o instituţie sanitară. Nu exista nici măcar o fereastră cât de mică fără gratii. Portarul îmi explică că este un loc pentru bolnavi periculoşi, iar instituţia îşi cere scuze pentru inconvenientele aduse vizitatorilor datorită sistemelor de securitate. Intr-adevăr fiecare intrare şi ieşire, nu doar în şi din clădire, ci la fiecare hol şi salon, erau prevăzute cu sisteme de securitate. Însoţit de o asistentă pătrundeam tot mai adânc în spital. În liniştea apăsătoare, fiecare sunet avea rezonanţa unui zgomot infernal. Acest lucru mă frapa, ca şi curăţenia absolută ce aducea a castitate. Când ne-am oprit în faţa unei uşi fără sistem de securitate mi se umpluse sufletul de bucurie, gândindu-mă că în spatele acesteia era ea. Oricare ar fi fost situaţia, oricât de schimbată ar fi fost persoana ei, chiar eram fericit că o pot vedea din nou. În schimb însă, asistenta îmi spuse cu un glas absolut agitat, contrar calmului din “spitalul de nebuni”:
- Domnul doctor vă aşteaptă.
Puţin uimit, ca şi de reacţia celor de la recepţie, am intrat în cabinetul doctorului. Mă întrebam ce s-ar fi putut întâmpla cu ea sau de ce anume ar fi putut să sufere încât să o cunoască toţi. Cabinetul doctorului era deosebit de primitor în ciuda castităţii reci a spitalului. Cărţi peste tot în rafturi imense din tavan până în podea. Într-un colţ, lângă fereastră trona o impresionantă colecţie de obiecte artizanale româneşti. Lumina zilei ce pătrundea de afară era de un vernil transparent datorită plantelor aflate pe pervazele ferestrelor. Ambianţa încăperii era absolut liniştitoare. Domnul doctor era bine trecut de 60 de ani. Bănuiam că trecuse de vârsta pensionării, dar era prea dedicat meseriei pentru a renunţa la practicarea medicinei. Se prezentă cu o strângere de mână puternică şi mă întrebă:
-Sunteţi rudă cu domnişoara?
-Nu, doar un foarte bun prieten.
Discuţia a continuat cu calm, ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult.
-Vă întreb dacă sunteţi rudă, pentru că nu avem voie să dăm informaţii despre persoanele internate aici decât rudelor foarte apropiate. Dar dacă îmi spuneţi că sunteţi un prieten foarte bun, ştiu cine sunteţi.
I-am zâmbit din nou şi i-am pus întrebarea care mă măcina de când intrasem în oraşul care conservase atât de bine tenebrele comunismului:
- Este aici?
- Nu!
Răspunsul frapant mă lăsă fără posibilitatea de a continua cu întrebările. Doctorul însă vorbi mai departe:
-Ştiţi de ce a fost trimisă aici?
- În principiu da : stare paranoică, tentativă de suicid.
Astfel mi-am dat seama că habar nu aveam din ce motiv fusese trimisă în acest sanatoriu, doar ce-mi povestise prietena ei. Doctorul, la fel de conştient de neştiinţa mea, începu să-mi povestească, justificându-se:
- După cum bine vedeţi am o vârstă. Şi în atâţia ani în funcţia de director al sanatoriului am văzut multe. Şi toate cazurile speciale am încercat să le tratez în mod deosebit, chiar dacă câteodată am trecut peste pragul raţiunii şi al medicinei. Ce pot să vă spun este că prietena dumneavoastră nu suferea de paranoia, cum a fost diagnosticată anterior. În cele trei săptămâni cât a stat aici am reuşit să-i alung gândurile de suicid, să o fac să vorbească şi să-şi recapete stăpânirea de sine. Dumneavoastră sunteţi superstiţios din fire?
- Sincer, nu prea. Adică eu nu cred în astfel de lucruri, dar îi respect pe cei care o fac.
- Adică nu credeţi în fatidicul 13, zi de marţi, pisică neagră?, mă întrebă zâmbind.
- Nu! Şi râspunsul meu fu cât se poate de sincer.
- Deci nici nu se pune problema de a crede în fantome, blesteme şi alte de acest fel?
- Nici.
Chiar mă simţeam ca la un interogatoriu fără sens.
- Domnul meu, dar religios sunteţi,bănuiesc. Am dat din cap afirmativ. El continuă:
- Atunci ştiţi bine că religia vorbeşte despre spirite neodihnite, care trebuie ajutate să-şi găsească liniştea.
De data asta m-am blocat. Putea oare un doctor în ştiinţe exacte să prezinte asemenea raţiune de gândire ? Doctorul foarte calm îşi continuă însă pledoaria:
- După întrebările mele cred că puteţi înţelege de ce anume suferă prietena dumneavoastră. A fi superstiţios şi a crede în lucruri nevăzute nu înseamnă paranoia. Este doar un mod de gândire moştenit de la stăbuni. Lucruri, care în timpuri vechi nu puteau fi explicate ştiinţific, au fost preluate cu interpretări care mai de care mai iraţionale. Singurul fapt clar este că în modernitatea timpurilor noastre, anumite întâmplări sunt foarte conroversate şi nu pot fi explicate raţional. Diferenţa o constituie acele persoane, care percep aceste lucruri mult mai intens decât ceilalţi şi încearcă să le trateze diferit. Acesta este diagnosticul prieteni dumneavoastră. Perioada în care a fost internată aici nu a făcut decât să contribuie la liniştirea ei şi recăpătarea puterii interioare de a accepta aceste lucruri. Când am observat îmbunătăţirea stării ei, am sfatuit-o să-şi urmeze menirea. Atâta tot. Doar că menirea ei este una absolut specială. Este cel mai deosebit caz pe care a trebuit să-l tratez vreodată. După mai mult de 30 de ani de carieră nu mi-am imaginat că mă voi retrage după un asemenea caz.
Mâna i se opri asupra unui dosar pe care scria numele lui. Dosarul de retragere din funcţie. Spuse mai departe cu glas blajin:
- Acum chiar pot spune că le-am văzut pe toate.
Am rămas în câteva momente de linişte surdă. Îmi puteam auzi ritmul inimii. Răsuflarea mi se oprise.
- Trebuie să vă spun ceva la modul cel mai serios, rosti doctorul cu privirea aţintită asupra mea. Dacă mai vreţi să o găsiţi, trebuie să fiţi absolut conştient de tot ce v-am povestit. Să-i respectaţi credinţele şi mai ales tot ce face ea. Şi ca să reuşiţi aşa ceva trebuie să aveţi sentimente puternice pentru ea şi chiar să vreţi să-i fiţi alături. Altfel întreaga căutare a ei este lipsită de sens.
Pornisem însă pe un drum fără întoarcere. Nimic nu poate fi mai rău decât să nu ştii ce anume cauţi şi ce s-a întâmplat. Decât rău necunoscut mai bine cel cunoscut, oricum ar fi acesta şi oricare ar fi implicaţiile lui. Cu hotarâre vehementă în glas am întrebat:
- Unde este acum?
- Am trimis-o acasă.
Doctorul îşi luă rămas bun cu aceeaşi puternică strângere de mână, urându-mi succes. Am închis uşa cabinetului foarte încet în urma mea ca să nu tulbur liniştea castă a sanatoriului. L-am lăsat pe doctor în lumina lui difuză, vernilă, înconjurat de cărţi, contemplând obiectele artizanale, cu palma stângă odihnindu-se pe dosarul de retrage. Ultimul lui caz iraţional îi pusese capăt carierei deosebit de apreciată. M-am urcat în maşină şi până la trecerea fluviului cu bacul am refuzat să gândesc. Când ne aflam undeva la mijlocul traversării mi-am aprins din nou o ţigară. Am constat surprins că apa era limpede. Conform superstiţiilor, era de bine. Am plecat mai departe la drum cu gândul că orice ar fi, trebuia să o găsesc şi să mă bucur câteva clipe de prezenţa ei. Încercam din răsputeri să nu analizez deloc cele povestite, şi asta poate pentru că nu înţelegeam.