Concert de Anul Nou la Biserica Neagră

Braşovenii care aleg să meargă la acest spectacol extraordinar vor asculta arii cunoscute semnate de compozitori celebri.

Melomanii braşoveni sunt invitaţi vineri, pe 31 decembrie, de la ora 12.00, la mult aşteptatul concert „La cumpăna dintre ani" organizat de Parohia Braşov a Bisericii Evanghelice C.A. din România.

De 11 ani trecerea în noul an este marcată, la Biserica Neagră de un concert special. Din 1999, încă de la prima ediţie a concertelor „La cumpăna dintre ani" scopul organizatorilor a fost acela de a sprijini financiar lucrările de restaurare ale câtorva orgi din zona Braşovului. De data aceasta, ca şi în anul 2009, fondurile strânse vor fi direcţionate spre restaurarea orgii din Rupea, una dintre cele mai vechi orgi din România, care se află temporar în Biserica Neagră.

Bach şi Vivaldi, în Biserica Neagră

Anul acesta interpreţi vor fi: Elena Cristian (vioară), Paul Cristian, Steffen Schlandt, Eckart Schlandt (orgă), elevi ai liceelor „J.Honterus" şi „Tudor Ciortea" (instrumente de percuţie) şi Jugendbachchor (Corul de Tineret „Bach" al Bisericii Negre), iar programul este unul divers şi va cuprinde muzică instrumentală şi vocală a compozitorilor: J.S. Bach, G. Merkel, A. Guilmant, T. Vitali, A. Vivaldi şi F. Liszt. 

Un biletul de intrare costă 10 lei. 

 Articol preluat integral de pe http://www.adevarul.ro/locale/brasov

P.S: Vă doresc un An Nou liniştit şi bun!

Crăciun - 1995

Se spune că de sărbători, când scotoceşti prin cutii, după beteală, globuri şi altele asemenea, e binevenit să scotoceşti şi prin aduceri - aminte. Eu aşa am făcut şi mi-am amintit cu mare drag de un text pe care l-am scris în anul 1995 şi l-am recitat în faţa clasei. De drag ce îmi este, vi-l redau fără nici măcar o corectură a ideilor. Şi nici nu puteam să vă urez altfel un Crăciun Frumos.

CRĂCIUN

Flori de gheaţă cerne Domnul

Dimineaţa, în Ajun.

Plini de nori e iarăşi cerul; 

Ninge peste al nost' cătun.

Bradul e împodobit!

Şi noi aşteptăm să vie,

Moş Crăciun, frumos gătit,

Cu daruri să ne-mbie.

Ninge cu flori albe de zăpadă; ninge cu sărbători, cu mese îmbelşugate, ninge cu brazi împodobiţi şi cadouri; ninge cu feţe vesele.

Sănii cu zurgălăi parcă zboară prin sat. Doar clopoţeii îi auzi şi-n urmă rămâne doar aburul cailor. Şi ninge iarăşi... Pe deal vezi copii la săniuş; pentru ei iarna înseamnă zăpadă; zăpada numai bucurii.

Şi ninge... În Ajun toată familia-i adunată în jurul sobei şi bunica citeşte din Cartea Crăciunului povestea unui prunc ce s-a născut în Israel. La geam sunt flori de gheaţă şi afară ninge. 

Şi-un înger dă vestea cea mare:

Că astăzi s-a născut Isus!

Şi se miră, fără de suflare,

Că tatăl e Domnul de Sus.

Într-adevăr, cu mulţi ani în urmă, Fecioara Maria năştea un prunc: Isus. În ieslea cea săracă s-a născut Isus, Fiul Domnului. Un înger a dat de veste tuturor şi o stea i-a călăuzit pe cei trei păstori. Cu daruri au venit la El, L-au preaslăvit, Lui s-au închinat. Bucuria naşterii acestui prunc e mare, căci El a venit să ne elibereze, să ia asupra Sa tot răul. Ave Mariei că L-a născut pe Isus Hristos, Ave Domnului căci este Fiul Lui, Ave Lui că a adus fericire. Bunica a terminat povestea şi începe alta. 

Ninge la fereastră şi în casa mea e fericire. Mama face cozonaci, tata împodobeşte bradul şi noi îl ajutăm. Un brad cu globuri care oglindeşte chipuri vesele, un brad cu dulciuri care aduce bucurii.

Noi tot în jurul sobei stăm şi bunica iar ne povesteşte, cum Moş Crăciun la noapte va veni, pe hoceag se va strecura, de funingine se va scutura, apoi tiptil, daruri sub brad va pune şi va pleca la alţi copii. Târziu, prin ninsoare îl vom vedea în sania lui trasă de reni. După povestea bunicii tata aprinde lumânări în brad. Ninge la fereastră şi-n casa mea e fericire.

În tindă apar colindători. Parcă-i uitasem. Cântecul bucură şi mai mult Crăciunul. Toate încep sub zăpezi, pe cărarea magilor, pe care calcă ei, însoţindu-şi zâmbetul cu un colind. Aşa e datina la noi în sat: să cântăm despre Isus, Maria, despre bradul cu lumânări, despre Moş Crăciun. După ce au colindat tata îi cinsteşte după obicei şi ei pleacă pe la alte case. Aşa e iarna la noi în sat: bat clopotele la biserică, colindători merg pe cărări şi Moş Crăciun cu sania lui aduce bucurie. Aşa e datina la noi în sat.

Păvază lumii - Sărbătoarea.

Că iar s-au închinat

Preasfintei-Sale, Născătoarea.

E iarnă şi clopotele bat.

Noi ne bucurăm, dar undeva pe acest pământ, într-o casă mică, dărăpănată, nici foc în vatră nu-i, darămite un brad cu lumânări. Totuşi Crăciunul le va aduce zâmbetul pe buze.

Şi azi e sărbătoare

Şi toţi s-au rugat.

Ninge cu flori albe,

E Crăciun la noi în sat.

Mario Vargas Llosa's speech at the Nobel Banquet, 10 December 2010

I am a storyteller, so before I propose a toast I will tell you a story.

Once upon a time, there was a boy who learned to read at the age of five. This changed his life. Owing to the adventure tales he read, he discovered a way to escape from the poor house, the poor country and the poor reality in which he lived, and to journey to wonderful, mesmerizing places peopled with the most beautiful beings and the most surprising things, where every day and every night brought a more intense, more thrilling more unusual form of bliss.

He so enjoyed reading stories that one day this boy, who was now a young man, took to making them up himself and writing them. He had a hard time doing it, but it brought him pleasure and he delighted in writing tales as much as he delighted in reading them.

The character in my story, however, was very aware that the real world was one thing and the fancy world of dreams and literature quite another, and that the latter only came to light when he read and wrote stories. The rest of the time, it vanished.

Until one day, in the wee hours of the morning, the protagonist of my story received a mysterious call in which a gentleman with a name that defied all pronunciation announced to him that he had won a prize and that in order to receive it he would have to travel to a place called Stockholm, the capital of a land called Sweden (or something of the sort).

To his total bewilderment, my character then started to experience in real life one of those stories that until then he had only found in the unreal and ideal realm of literature. He suddenly felt like the pauper must have felt when he was confused with the prince in Mark Twain's The Prince and the Pauper. He is still there, quite startled, not knowing whether he is dreaming or fully awake, whether what is happening is for real or a lie, whether what is occurring is life or literature, because the border that separates the two seems to have totally vanished.

Dear friends, now I can propose the toast I had promised. Let us toast to Sweden, that strange kingdom that seems to have performed, for a privileged few, the miracle of turning life into literature and literature into life.

Cheers (skål) and thank you very much!

Copyright © The Nobel Foundation 2010

Concert Florin Chilian la Braşov

Concertul de nota 10, plin de căldură şi sensibilitate, pe care Florin Chilian îl va susţine la Braşov va avea loc luni, 20 decembrie, de la ora 20.00, la Centrul Cultural „Reduta".

Florin Chilian a debutat pe marile scene la vârsta de 30 de ani şi a surprins publicul încă de la lansarea primului album „Iubi-interfaţă la realitate" (2001). Succesul său a continuat apoi, al treilea album pe care l-a lansat în luna iunie a acestui an aducându-i „Discul de Platină".

Muzica lui Florin Chilian poartă amprenta autoironiei, a criticii la adresa unei societăţi contemporane, dar şi a suferinţei. El a câştigat şi mai mulţi fani odată cu piesa „Zece", care a staţionat săptămâni la rând pe primul loc, în topurile naţionale.

Preţul biletului de intrare este de 40 de lei.

 Articol preluat de pe: http://www.adevarul.ro/locale/brasov

P.S: Deoarece noi şi prietenii nostri ne-am asigurat prezenţa prin achiziţionarea unui număr de bilete ce însumeaza cam jumătate de rând, îmi permit să-i anunţ şi pe alţii. :)

Cugetări la concert, în Biserica Neagră din Braşov

Parcă devenise într-un fel o banalitate. Am absolvit la gimnaziul şi liceul care se află în curtea acestei biserici. Astfel că Biserica Neagră a fost întotdeauna, şi nu cred că doar pentru mine, o stare de fapt. Singurul lucru pe care cred că a trebuit să-l învăţ a fost că mai mulţi oameni la un loc care vizitează un obiectiv istoric constituie un grup de turişti. 

Şi edificator a fost faptul că astfel am "cunoscut" culorile şi rasele oamenilor "pe viu", nu doar din poze. Cred că toţi ştiam deja să facem deosebirea între chinezi şi japonezi. Doar îi privisem îndelung pe fereastră în orele de plictiseală din gimnaziu şi mai târziu din liceu. 

De aceea, nu am conştientizat niciodată  în ce loc cu încărcătură istorică studiam. Pentru mine era doar punctul spre care plecam de acasă şi punctul din care mă întorceam acasă. Intram în Biserica Neagră de două ori pe an. Cât eram copil mi se părea o obligaţie fără noimă. Mai ales, deoarece confesiunea mea religioasă este alta. Mă întrebam pentru ce? Dar probabil că aceştia au fost primii paşi spre conştientizarea că toate religiile trebuie să fie la fel. Intram pentru binecuvântare la început de an şcolar, să ne fie paşii luminaţi, şi apoi înainte de Crăciun. 

De evenimentul de la început de an şcolar nu îmi aduc prea bine aminte.  Parcă văd vag că păşeam pe lespezile de piatră ale podelei originale. Acum aceasta este acoperită cu scânduri, pentru protecţie probabil. Şi mai ştiu doar că înainte de renovarea bisericii au înconjurat-o cu nişte bare de fier, ca un fel de balustradă, pentru a proteja elevii de eventualele căderi de piatră. Bineînţeles că noi tot acolo ne jucam în pauză. Renovarea mi-o amintesc şi mai vag, printre schele şi panouri de şantier şi schelete. Deoarece, ca orice biserică, fusese o dată, de mult, înconjurată de un cimitir, clădirile din jur fiind construite peste acesta. Aşa că, la orice săpătură se descopereau schelete umane. La început a fost curiozitate, apoi rutină. Mi se părea normal să trec pe lângă craniile aşezate pe marginea unei gropi în drumul meu spre clasă. Ce-i drept, şi aceasta este o formă de educaţie, doar viaţa şi moartea sunt pereche. Şi nu ni se părea deloc nelalocul ei acest mod de predare. Devenise tot parte din cotidian.

Concertele de Crăciun nu am cum să le uit. La început, când eram în gimnaziu, cântam şi eu în corul şcolii. Şi-mi plăcea tare mult, pentru că biserica mi se părea atât de mare încât eram sigură că nu mi se auzea vocea până în partea cealaltă. Şi astfel cântatul în frig a colindelor de Crăciun devenea altceva. Pentru mine era deosebit să stau în balcon, unde se află corul de obicei, şi să mă simt deasupra tuturor. Deşi doar copil, păream mare, mare.

Acum sunt mare, dar privesc de jos spre balconul corului. Şi consider că acolo se află oameni speciali. Cu dăruire. Care aduc linişte de deasupra tuturor. Aceasta este senzaţia mea de câţiva ani, de când am revenit în acest oraş. Şi încerc pe cât posibil să ajung în Biserica Neagră, măcar la concertele de Crăciun. 

Duminică , la concert nu a mai fost loc să stăm jos. Şi am stat în picioare. Am reuşit să număr în biserică cam 700 de persoane, cred că erau şi mai multe. Pare o cifră banală, se spune că în Biserica Neagră încap 5.000. Am zâmbit privind spre ecranul imens de sub balcon pe care se putea vedea exact ce se întâmpla în acesta. O idee bună pentru cei care încă nu am învăţat doar să auzim şi să simţim, ci mai trebuie să şi vedem.

Îmi părea curios cum atârna acel ecran de proiecţie pe lângă covoarele orientale. Biserica numără 156 de covoare într-o colecţie, care este cea mai mare din Europa şi a doua din lume, după cea a muzeului Top Kapi din Istanbul. Desigur, când eram copil nu înţelegeam de ce au conectat la ele un sistem de alarmă, de ce nu aveam voie să le atingem. Şi aşa, probabil, ni se predat şi lecţia valorii inestimabile. Ca şi orga mare, Buchholz, construită între anii 1836 - 1839, la vremea aceea cea mai mare şi mai importantă orgă din Europa. Pentru mine, ca şi copil, era mult prea mare. Am reuşit să o admir în complexitatea ei, doar de ceva timp, de când merg cu plăcere la concertele de Crăciun.

Reflectam pe muzica lui Bach, cât de normal mi se pare că am crescut lângă o clădire cu o turlă de 65 de metri înălţime, auzind zilnic clopotul acesteia, din bronz, vestind orele şi minutele, ca şi cum nu ar fi contat că este cel mai mare din România (aprox. 6 tone). Îmi pare evident că perioada de construcţie a bisericii se întinsese aproape la o sută de ani, că fusese înainte de rit catolic, numindu-se Marienkirche, că datorită reformelor lui Johannes Honterus devenise biserică evanghelică, că arsese la 1689, şi din cauza funinginii de pe pereţi primise numele de "Biserica Neagră". Am învăţat ce înseamnă însă valoarea. M-am maturizat prin valoarea ei.

Şi am realizat, în mod edificator, duminică seara, pe muzica lui Bach, în Biserica Neagră, stând în picioare, ce lucru deosebit am înfăptuit în copilărie şi adolescenţă: plecam de acasă, zilnic, din satul natal, străbăteam douăzeci de kilometri dus, douăzeci întors, numai ca să învăţ în curtea celei mai importante construcţii sacrale dintre domul Sf. Ştefan din Viena şi moscheea Hagia Sofia din Istanbul, curtea celui mai mare lăcaş de cult în stil gotic din sud-estul Europei.

Concert de Crăciun la Biserica Neagră

În data de 12 decembrie 2010, Parohia Braşov a Bisericii Evanghelice C.A. organizează tradiţionalul concert de Crăciun de la Biserica Neagră. Concertul ce va începe la ora 17:00 şi va reprezenta un popas în istorie prin interpretarea a două cantate bisericeşti pe tema aşteptării  naşterii pruncului Iisus.

Programul doreşte a-i purta pe cei prezenţi pe un drum asemenea celui parcurs de Fecioara Maria, ce va porni de la aşteptarea venirii Pruncului şi se va termina cu bucuria naşterii lui Mesia. În deschidere Corul Bach al Bisericii Negre, alături de soliştii Cristina Radu (sopran), Beniamin Ghegoiu (tenor), Dan Popescu (bas) şi acompaniaţi de orchestra baroc, vor interpreta Cantata BWV 61 „Nun komm, der Heiden Heiland” de Johann Sebastian Bach. Suita orchestrală Nr. 4 de J.S. Bach va face trecerea către Cantata de Crăciun a lui Georg Philipp Telemann care va încheia în acorduri festive concertul a cărei conducere muzicală îi va aparţine

dirijorului Steffen Schlandt.

Muzica va fi completată de proieciile video ce vor descrie cadrul unei seri de pace sufletească şi bucurie.

Biletul de intrare va costa 10 lei (5 lei cu reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari).

Braşov, oraş de poveste

Eheee, eu sunt de părere că Braşovul este un oraş frumos nu doar iarna, ci mereu. Doar că iarna ne umplem de turişti... şi fiindcă sunt la munte mai organizăm şi nişte evenimente speciale.

Mai jos este programul festivităţilor în perioada sărbătorilor de iarnă. Este preluat din presa locală, deci nu răspund pentru eventualele inadvertenţe (Am zis!).

PIAŢA SFATULUI
Luni, 6 decembrie 2010
17.30
Deschidere oficială „Braşov - oraş din poveste"
Aprinderea iluminatului ornamental cu ocazia sărbătorilor de iarnă
17.30
Corul CORONA MELOS - Colinde
Prof. Epure Camelia
18.00 Concert de colinde - Ştefan Hruşcă
Foc de artificii

Marţi, 7 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Colegiul Tehnic Transilvania - Colinde, dansuri
Prof. Ilea Ioana
17.00 - 18.00
Şcoala Populară de Arte şi Meserii „Tiberiu Brediceanu" - Spectacol folcloric
Prof. Petrişor Varga

Miercuri, 8 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Şcoala Gen. Nr. 9 - Ansamblu coral
Prof. Arsene Delia
17.00 - 18.00
Palatul Copiilor Braşov - Colinde
Prof. Santar Rozalia

Joi, 9 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Colegiul Naţ. Unirea - Colinde româneşti
şi internaţionale
Prof. Astrid Mănoiu
17.00 - 17.30
Asociaţia VIVA LA MUZICA - Colinde româneşti şi internaţionale
Prof. Claudia Miriţescu
17.30 - 18.00
Liceul Johannes Honterus - Colinde
Prof. Claudia Miriţescu

Vineri, 10 decembrie 2010
16.30 - 16.45
Şcoala Gen. Nr. 25 - Colinde
Prof. Mare Cristina
16.45 - 18.00
Şcoala Populară de Arte şi Meserii „Tiberiu Brediceanu" - Colinde şi cântece de iarnă
Prof. Daniela Bolovan; Prof. Monica Ciocălău; Prof. Bianca Braşoveanu; Prof. Cristina Bălan

Sâmbătă, 11 decembrie 2010
13.00
Şcoala Gen. Nr. 5 - Colinde
Prof. Pastor Georgeta

Luni, 13 decembrie 2010
16.30 - 18.00
Palatul Copiilor Braşov - Colinde, dansuri româneşti şi internaţionale
Prof: Varga Petrişor; Pepine Benone; Pancea Ioan; Rocaş Claudia

Marţi, 14 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Şcoala Gen. Nr. 11 - Colinde internaţionale şi dansuri
Prof. Şerbănuţ Liliana; Prof. Rodica Părăian
17.00 - 18.00
Colegiul Naţ. Dr. I. Meşotă - Colinde şi cântece de iarnă
Prof. Enache Viorica

Miercuri, 15 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Asociaţia Măreţul Har - Colinde
Dna. Roxana Martin
17.00 - 17.15
Şcoala Gen. Nr. 3 Codlea - Colinde
Prof. Ghenciu Adina
17.15 - 17.45
Şcoala Gen. Nr. 6 - Colinde
Înv. Marilena Leurzeanu
17.45 - 18.00
Şcoala Gen. Nr. 12 - Colinde româneşti
Prof. Mareş Monica

Joi, 16 decembrie 2010
16.30 - 16.45
Colegiul M.Băiulescu - Colinde
Prof. Mitrea Mihail; Prof. Ileana Enache
16.45 - 17.10
Colegiul Informatic Gr. Moisil - Colinde
Prof. Benedek Gisella
17.10 - 18.00
Şcoala Gen. Nr. 27 - Colinde
Prof. Goran Anca

Vineri, 17 decembrie 2010
16.30 - 17.00
Ansamblul FLUIERAŞUL - Colinde
Prof. Silvia Tatu
17.00 - 17.30
Colegiul Ştiinţe E.Racoviţă - Colinde şi cântece de iarnă
Prof. Benedek Gisella
17.30 - 18.00
Colegiul Mircea Cristea - Colinde şi poezii
Prof. Coşer Dana

Sâmbătă, 18 decembrie 2010
15.00
Ceata lui VURTEJANU - Concert colinde
Actor. Victor Vurtejanu

Joi 23 decembrie 2010
Concert de Crăciun, orele 18.00
Foc de artificii

Vineri 31 decembrie 2010
REVELION 2010 - 2011
Foc de artificii

OPERA BRAŞOV

Joi, 09 decembrie 2010
CONCERT DE IARNĂ- Asociaţia Inter Confesională Braşov
Marţi, 21 decembrie 2010
CONCERTUL DE CRĂCIUN
Sala Sporturilor, orele 19:00

CENTRUL CULTURAL "REDUTA" BRAŞOV
Str Apollonia Hirscher nr. 8
Duminică, 12 decembrie 2010
Concert de colinde Fuego - orele 19.00
Miercuri, 22 decembrie 2010
Spectacol de Tradiţii şi obiceiuri populare din Ţara Bârsei - orele 19:00
Joi, 23 decembrie 2010
Spectacol de Tradiţii şi obiceiuri populare din Ţara Bârsei - orele 19:00
Sâmbătă, 25 decembrie 2010
Concert Crăciun - Filarmonica din Sankt Petersburg - orele 19:00

FILARMONICA BRAŞOV

Joi, 09 decembrie 2010
Concert simfonic, orele 19:00, Complexul Militar
Joi, 16 decembrie 2010
Concert simfonic, orele 19:00, Complexul Militar

Teatrul "SICĂ ALEXANDRESCU"

Marţi 07 decembrie 2010
SUFLET DE COPIL - participarea actorului Dan Puric, orele 14.00
Joi, 23 decembrie 2010
Concert de Crăciun, orele 18:30 şi orele 19:00

TEATRUL PENTRU COPII ARLECHINO

Duminică, 12 decembrie 2010
Teatrul Arlechino - orele 10:30 şi 12:00
Povesti de Crăciun - intrarea este liberă.

MUZEUL "CASA MUREŞENILOR" BRAŞOV
Piaţa Sfatului nr. 25
07 - 12 decembrie 2010, grupa I, ptr. copii 6-12 ani
12.00 - programul de educaţie muzeală dedicat sărbătorilor de iarnă, intitulat „Povestea Crăciunului".
14 - 17 decembrie 2010, grupa II, ptr. copii 6-12 ani
12.00 - programul de educaţie muzeală dedicat sărbătorilor de iarnă, intitulat „Povestea Crăciunului".

România, la oraş

Am crescut la ţară, dar "mirificul" societăţii actuale m-a făcut să mă mut la oraş. Şi chiar dacă aş fi locuit în continuare la ţară, tot la oraş ar fi trebuit să fac naveta. Deci, vreau, nu vreau, oraşul devine o stare a cotidianului actual. Şi vrem, nu vrem, trebuie să ne integrăm.

Spuneam în postarea anterioară că la oraş lumea este egoistă. Am constatat prin experienţele personale: cu cât este oraşul mai mare, cu atât egoismul este mai pronunţat. Pentru că se dă o luptă pentru a avea şi a fi incomparabilă cu orice altă luptă, nedreaptă de altfel. Şi atunci oamenii devin egoişti, pentru că uită de alţii şi luptă doar pentru ei. Nimeni nu a spus că omenirea nu trebuie să evolueze. Dar evoluţia nu înseamnă apartamente mai luxoase, case mai mari, conturi tot mai valoroase, haine de marcă, cumpărături în hypermarketuri. Există o limită a supravieţurii pe care o depăşim continuu, dar cine evoluează în acest fel nu va ajunge niciodată să se întrebe de ce şi pentru ce.

Pentru că în activitatea noastră de zi cu zi poate uităm că şi oraşul este frumos. Străzile nu sunt doar nişte linii drepte pe care trebuie să alergăm fără popas. Pot deveni promenade spectaculoase, de relaxare şi bucurie, aşa doar în ideea de plimbare. Muzeele şi locurile istorice nu trebuie să rămână obiective doar pentru turişti. Câteodată uităm că oraşul a fost cândva un loc frumos şi interesant, şi că mai există încă oameni care preţuiesc ceea ce a fost odinioară. Şi neocolind aceste locuri este un fapt deosebit de apreciere pentru ei. Cafenelele şi restaurantele nu sunt doar locuri simple de băut o cafea sau de servit masa. Ci devin adevărate reţele de socializare reale, dar doar atunci când vrem. 

Dacă ne conştienzăm rolul în oraş şi rolul oraşului pentru noi, excluzând a avea şi a fi, putem redeveni oameni. Oameni fericiţi şi încântaţi de oraş. Pentru că lupta de fapt nu este cu ceilalţi şi nici nu concurăm cu ceilalţi. Ar trebui să luptăm şi să concurăm cu noi înşine. Şi dacă există voinţă, atunci oraşul nu va scoate ce e mai rău din noi, ci doar ce este mai bun. Şi tot oraşul ne va învăţa că respectul nu este o povară, că zidurile lui nu sunt reci şi limitante, cum suntem noi acum. Oraşul ne spune poveşti atât de multe, la orice pas... Şi atunci când lupta cu noi înşine este la un pas de a fi câştigată, atunci când suntem deschişi spre învăţare, sigur ne vom da seama de frumuseţea oraşului şi a oamenilor care trăiesc acolo. Pentru că oraşul nu vrea să fie şi nici nu este egoist. Se dăruieşte în totalitate nouă. Şi chiar dacă pe ici, pe colo, mai are câteva defecte, ne-a aruncat în lupta cu noi înşine tocmai ca să i le corectăm.

Oraşul înseamnă oameni. Ei l-au construit şi format cum este acum. Şi spectaculozitatea lui nu se ascunde în clădiri, pe străzi, nici în muzee sau restaurante. Ci în oameni.

Doar că oraşul plânge câteodată în dezamăgire că oamenii l-au uitat. Şi se grăbesc spre oriunde, aşa doar pentru ei, în egoism, uitând că pentru tot ce sunt şi au ar trebui din când în când să mulţumească oraşului: printr-o simplă plimbare, printr-o cafea servită pe o terasă în centru sau printr-un simplu gând frumos adresat lui.

România, la ţară

Pentru mine ţara mea este altceva decât ce vor politicienii. Nu înţeleg politica prezentă, poate că în darul meu de a simplifica lucrurile foarte mult nu pot să pricep ce o fi atât de complicat să schimbi ceva, să faci bine. De aceea, am concis la un moment dat că nici nu mă mai interesează. Amăgirea mea este că toţi românii uită de unde au plecat. Şi cei care au rămas în ţară, şi cei care lucrează în străinătate.

Pentru mine România este ceva boem.

Sigur dau dovadă de subiectivitate în această privinţă, dar la o analiză mai exactă orice persoană care s-a născut şi a trăit mare parte din tinereţe într-o ţară, oarecare, consideră că aceasta este ţara lui. Poate, câteodată acea persoană îşi doreşte să plece, dar tot ţara lui rămâne. 

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Dar nu în orice în sat, ci în cel românesc. Acolo am crescut şi eu, în veşnicia lui. Şi oricât ar fi România asta plină de modernităţi împrumutate din occident şi în mod occidental, oricât ar încerca alţii să ne schimbe sau să ne întineze... nu există pericolul de a pierde ceea ce este al nostru.

Îmi aduc aminte de prima mea incursiune în mediul universitar german, când am fost întrebată ce ar putea să-mi placă atât de mult în România. Le-am răspuns că joaca vrăbiilor în praful drumului neasfaltat. Desigur că nu am fost înţeleasă, ei aveau de mult asfalt peste tot. Eu încă pot să mă laud că acasă la noi strada nu este încă asfaltată. În vânt e praf, în ploaie e noroi. Şi tot strada mea este. Şi vrăbiile încă se desfată pe această stradă.

Tot la sat am găsit cei mai ospitalieri oameni. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar la oraş lumea este egoistă. Acolo, la sat, în schimb, s-au obişnuit să împartă tot, de la pamânturi până la anotimpuri. S-au obişnuit să fie buni şi răbdători. Să creadă, oricare ar fi credinţa lor. Aşa cred şi eu, că într-un fel sau altul, satul românesc este mai aproape de Dumnezeu şi de fericire.

Nu mă gândesc la sărăcie. La ţară sărăcia se suportă mai uşor. Îţi ţine de cald pădurea şi te hrăneşte pământul. 

Tot boemă consider vânzarea de ceapă roşie de către sătenii din Mândra, Făgăraş, la porţile caselor, în uliţa mare, asfaltată de această dată. Nu doar că-mi place ceapa roşie, dar întotdeuna m-am raportat la ei. Pentru că primeau bani exact pe ce munciseră vara. De la ei am învăţat că satisfacţia proprii munci şi roadele acesteia nu se pot compara cu nimic altceva. Şi dacă tu, ca persoană, nu depui un efort spre binele tău, nu mai rămâne nimic, decât să accepţi că eşti nimic. Şi în istorie asta ne-au învăţat tăranii, chiar dacă au fost liberi sau înrobiţi, că munca este o calitate deosebită, orice formă ar avea ea, şi înnobilează şi îţi arată drumul spre libertate. 

Nu-mi plac oamenii care au avut bani şi lux dintotdeauna. Habar nu au ce înseamnă să trăieşti cu adevărat, să munceşti din tot sufletul pentru că altă alternativă nu a existat, habar nu au ce înseamnă adevărata satisfacţie în a face ceva pe propriile puteri.

De aceea, eu mă regăsesc în satul românesc. Puterea acestui exemplu colectiv face ca simplificarea în sine a tot şi a toate să devină mult mai simplă. Te face să înţelegi adevăratul sens al vieţii, să înveţi ce trebuie să vrei, te apropie prin peisajele magnifice şi unice de natură şi încet, încet şi de Dumnezeu.

.

Mănăstirea Cisterciană - Cârţa, Ţara Făgăraşului

Nu ştiu dacă am mai reuşit ca în ultimul timp să plecăm undeva fără să vizităm ceva. Parcă nici nu se mai poate altfel.
Astfel că, acum mai mult de două săptămâni, când ne planificam sfârşitul de săptămână la Sibiu, am decis să facem un ocol de 5 kilometri şi să vizităm ruinele mănăstirii de la Cârţa. În ignoranţa mea de "sibiancă" pentru aproape 7 ani, nici nu m-a interesat că în această localitate există un asemenea lăcaş.

Nu am să vorbesc despre istoria mănăstirii şi nici despre ordinul cistercian (le găsiţi la http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Cârţa si http://en.wikipedia.org/wiki/Cistercians), ci am să vă descriu minunata impresie pe care am avut-o în acest loc. Oricum vorbele mele îmi par de prisos pentru cei care nu au trecut sau nu vor trece pe acolo.


Greu nu a fost de găsit. Spre Cârţa, până la poarta mănăstirii. Acolo, am intrat timid în curte, gândindu-mă de unde să iau cheia pentru uşa de la intrare. Dar ne-a întâmpinat o fetiţă, care nu avea mai mult de şase ani, cu o cheie mare, poate prea mare pentru ea. Îndrumată de către tatăl ei, care strângea frunzele toamnei într-o grădină alăturată, ne-a luat banii pe bilete, ne-a îndrumat spre intrare. Pentru ea, noi eram "turiştii", iar eu "doamna" care îi plătisem. Bucuria acestei surprinzătoare întâmpinări şi-a continuat perpetuu evoluţia pe parcursul întregii vizite.


Când mi-am făcut curaj să trec de intrare parcă am pătruns în altă lume, nici prea uitată, nici prea întreagă, dar mult mai bună. Zidurile dau atâta siguranţă, de parcă nu-ţi mai vine să pleci. Şi, deşi, locul în sine nu este foarte mare, descoperi cu fiecare pas o minune de istorie, cum ar fi un mormânt, o inscripţie, o sculptură. Şi atâta linişte.


Uimirea nu te părăseşte nicio clipă, mai ales dacă te gândeşti cu câtă trudă se încearcă păstrarea acestei file de istorie. În biserică, care acum este evanghelică, pare că timpul nu mai vrea să treacă. Obiectele sunt atât de vechi, doar dalele de piatră par să le întreacă în vârstă.


Bineînţeles după atâta uitare, s-a cuvenit să urcăm în turnul clopotelor, vechi şi el, ca şi zidurile, de pe la 1200. Asta ca să ne amintim cât de infimi suntem. Îţi trebuie curaj şi perseverenţă să ajungi sus, să realizezi cu succes trecerea de la piatră, la lemn şi la fier. Şi mai mult curaj trebuie la coborâre. Dar se merită.


Am plecat impresionată, nu doar de ce am văzut, ci şi de eforul celor de acolo de a oferi o fereastră spre trecut celor care se abat doar 5 kilometri din drumul lor. Toată stima!

Aş fugi...

Aş fugi...
Dar unde să mai fug?
Ce să las în urmă?
Pe mine sau pe noi?
Eu aş fugi de ei!
Cât mai repede,
Cât mai departe.
În locuri de demult,
Ce le-am dat uitării.
Sau aş fugi la tine,
Să nu te las tot ei.
Uitarea ar fugi cu mine
Şi cât mai aproape.
Aş fugi de timp.
Sau măcar de locurile lui,
Unde se măsoară în ani
Şi zile multe, multe.
Timpu-i imperfect:
Nu uită ce vreau eu
Doar ce vrea el.
Aşa că aş fugi...
Spre ce, nici nu mai ştiu...
Spre vise nedeşarte,
Spre lumi, mai bune.
Poate spre cer,
Spre Dumnezeu.
Dar tot El m-ar întoarce.
Aşa că fug mereu, mereu.

Aş fugi de Eu...
Şi m-aş lăsa purtată
Unde mă poartă paşii
Spre înainte
Spre înapoi.
Dar parcă tot pe loc.
Nu ştiu de ce.
Dar ştiu că aş fugi.
Şi poate m-aş întoarce.
Poate aş aştepta
Să mă întorc.

Poza toamnei mele

Cred că exprimarea mea scriitoricească câştigă din ce în ce mai multă acurateţe. Poate din cauza maturizării inevitabile voite sau nevoite.

De fapt sunt sigură. Mai ales când fotograful, ca urmare a unei descrieri, îmi prezintă exact imaginea toamnei din copilărie.

Fotograful nu este nimeni altul decât Vlad Dumitrescu, imaginea nu este alta decât cea descrisă în postarea despre Toamna mea, transformată în tablou pe pânză şi oferită cadou retroactiv din partea lui şi a Georgianei.

În sufrageria mea prea castă, chiar aveam nevoie de un pic de culoare. În cotidianul meu mult prea anost, chiar aveam nevoie de o bucurie.

Multumesc.

Mihai Benciuc - Ultima Scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Niciun cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplină.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli,
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tau dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit,
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De ne-nţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întamplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun : « Eşti ca oricare” ...
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirlă-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blandă şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemai scrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă leganată,
Te vei simţi ca-n visul cel dintâi.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Si dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărâna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

P.S.: Recitată de Florian Pittiş a devenit preferata mea.

Cafea cu gheaţă

Sună ciudat, nu? Mai ales dacă este vorba despre o cafea fierbinte cu un cub de gheaţă. Aşa s-au tot mirat şi doamnele de la cafeneaua noastră, căci am renunţat dintr-o dată la cafeaua obişnuită de dimineaţă, cu lapte şi zahăr, şi am înlocuit-o cu o cafea neagră, cu un cub de gheaţă.

Acum se miră şi cei care mă însoţesc ocazional dimineaţa în călătoria pe care o ofer eu cafelei negre, cu un cub de gheaţă.

Dar... eu nu mai pot renunţa la acest deliciu. Este cafea neagră, de la expresor, cu un cub de gheaţă, pentru a-şi pierde puţin din tărie şi a nu mai fi atât de fierbinte. Mai spre după-amiază, dacă mă doboară oboseala cotidiană, mai savurez o cafea la filtru, tot neagră, dar fără cubul de gheaţă.

Cum de s-a întâmplat acest lucru, nu prea pot să-mi dau seama. Se prea poate ca subconştientul meu să fi repetat până la acţiunea conştientă, cuvintele lui Balzac, cum că este o blasfemie să adaugi cafelei orice altceva decât apă.

Deşi îmi continui drumul cu paşi mărunţi spre arta supremă, oricare ar fi aceasta în semnificaţia maturităţii mele, nu aş dori să procedez precum Balzac de a bea 40 de cafele pe zi şi de a descrie exact în 12 pagini cum să duci o ceaşcă de cafea la gură. Nici nu aş dori să mă cuprindă fascinaţia lui Beethoven, care considera că o cafea perfectă se face din exact 60 de boabe, pe care şi le număra singur.

Dar, totuşi uimită ca şi ceilalţi de schimbarea doleanţei mele în ceea ce priveşte doza de energie a dimineţii, am dorit să mai învăţ câte ceva despre acest obicei, parcă din cele mai vechi timpuri.

Legenda spune că în vremuri de demult un paznic de capre a observat ca o parte din animalele care păscuseră printre nişte tufe de cafea erau voioase tare în comparaţie cu restul care nu se îndepărtaseră de el. Apoi, tot ciobanii vrând să încerce şi ei aceste boabe, au considerat că fructul crud nu este gustos deloc şi l-au aruncat dispreţuitor în foc; iar focul le-a dăruit minunata aromă de cafea prăjită.

Primele cafenele au apărut la Mecca în anul 1511, cu mai mult de 100 de ani înainte de a fi deschise în Veneţia, Oxford sau Londra. Cea mai veche cafenea funcţională din lume se află la Veneţia (Caffe Florian sub arcadele Procuratie Nuove din Piaţa San Marco).

Cafeaua era foarte scumpă la acea vreme şi se considera a fi o dichiseală a aristocraţilor. Desigur, au apărut şi proteste împotriva acesteia. Cele mai frumoase sunt de la jumătatea secolului 18: "Cantatul Cafelei" de Johann Sebastian Bach şi cel de Carl Gottlieb Hering "Cafea, nu mai beţi atât de multă cafea."

Se pare că a primat însă acest miracol al naturii. Nu am vrut să renunţăm şi la urma urmei nici nu vrem. Am făurit diferite combinaţii de culori şi gusturi, de arome de orişice fel. Dar tot cafeaua este principalul motiv pentru orice.

În cafenelele pariziene s-au născut ideile marilor revoluţii. În cafenele obscure se nasc acum mici războaie personale sau împăcări sublime cu oricine şi pentru orice, ies la iveală frământările şi cugetările interioare abia rostite în respiraţia dintre două sorbituri de cafea.

Cafenelele rămân locurile preferate ale unor ieşiri din cotidian în frumuseţea unui oraş.

Cafeaua este motivul unei pauze discrete, unei bârfe aiurite, unei discuţii savante, unei filozofii timide, unei întâlniri nevinovate.

Cafeaua este motivul neutru al unui el, de a nu-şi arăta timiditatea printr-un ceai sau îndrăzneala prematură a unui pahar cu vin, când doreşte să o întâlnească prima dată pe ea, să fie doar ei doi pentru ei înşişi şi o cafea pentru fiecare.

Cafeaua înseamnă multe lucruri şi pentru fiecare dintre noi altceva.

Pentru mine, cafeaua neagră, cu un cub de gheaţă, înseamnă o schimbare, o acceptare a unui ceva care credeam că nu va mai veni niciodată.

Când apropii ceaşca timid de buze, cu un gest sublim al savurării divine, ce de acum a devenit o revelaţie, şi simt mirosul pur, apoi gustul amărui, transform explozia în implozie. E ca atunci când stingi o ţigară parcă uitată de prea demult aprinsă, de bordura unui asfalt negru şi aprinzi mililoane de meteoriţi în noaptea mult prea întunecată.

Pentru mine, cafeaua de acum înseamnă Inspiraţie.

Tot frânturi...

Darren Hayes - Lost Without You

Frânturi

Câteodată nu te întrebi unde ar putea să te ducă un anumit drum. Câteodată nici măcar nu te mai oboseşti să te uiţi la indicatoare. Pur şi simplu arunci o privire în treacăt asupra locului de unde ai plecat, poate doar aşa în caz că ai vrea vreodată să te întorci. Şi pleci. Nu ţi se pare nici uşor, nici greu. Te amuzi cu dezinvoltură de cei care călătoresc împreună cu tine. Cu toţii sunteţi foarte conştienţi că doar pe această parte de drum sunteţi împreună, că la următoarea răscruce o să vă pierdeţi unul de celălalt, pentru că fiecare va hotărî care dintre drumuri i se potriveşte raţiunii. Rar, foarte rar se întâmplă să fi însoţit de aceiaşi călători în drumul tău. Şi atunci când te trezeşti în fiecare dimineaţă îţi pui întrebarea dacă la următoarea răscruce ai putea continua fără ei. Incertitudinea te urmăreşte... pentru că nu ştii dacă ar fi posibil, iar neştiinţa se transformă în dorinţa cruntă de a încerca.
Ai două variante: la următoare intersectare de drumuri complet diferite, să le întorci spatele şi să porneşti singur, în egoismul tău, căutând a-ţi demonstra că poţi şi călătorii permanenţi din viaţa ta sunt de o funcţionalitate irelevantă. Sau.... ai putea să continui pe drumul început cu mult timp în urmă, să urmăreşti unu şi acelaşi ţel, după ce l-ai atins căutând disperat a-i îmbunătăţii liantele care îl formează, să-l transformi în ceva la fel de irelevant ca cei care te însoţesc. Să ajungi să te întrebi de ce la ultima răscruce tu ţi-ai ales calea dreaptă şi fadă, sau de ce acum două dăţi nu ai fost în stare să înfrunţi necunoscutul, neantul acela negru, absolut surprinzător pentru că nu ştii niciodată ce fericire te-ar putea aştepta sau ce fel de nenorocire cruntă. Din păcate, dacă există totuşi cineva sau ceva care coordonează minunea asta, numită univers, acel ceva sau cineva ţi-a dat puterea de a alege. Din păcate… pentru că dacă s-ar fi hotarât dinainte care să fie ţelul tău şi cum să ţi-l construieşti, poate ai fi avut pe acel ceva sau cineva pe care să-l învinovăţeşti sau ridica în slăvi pentru drumul tău.
Dar aşa… trebuie să-ţi conştientizezi cu atenţie fiecare pas, vrei nu vrei. Şi până la urmă totul se rezumă la voinţă. Câtă voinţă ai încât la o răscruce să laşi tot în urmă, să porneşti fluierând pe alt drum, ca şi cum te-ai plimba sau ai vizita nişte locuri unde probabil ai putea rămâne, sau preferi să te uiţi cu jiind după cei care cotesc pe calea cea mai potrivită raţionamentului lor? Sau poate nici macăr nu-i vezi pe aceştia… ci îţi urmezi paşii… aşa cum ai început, fără nici măcar să te întrebi, de ce la o răscruce sunt mai multe drumuri.
Preferi să fi nebun, să rişti, să coteşti de fiecare dată când hotarăşti tu că aşa e mai bine pentru tine, sau preferi să rămâi pe drumul tău, târându-te latent prin ceea ce ai numi tu viaţă, să fi ignorant?
La urma urmei, în fiecare dintre noi există câte un nebun şi câte un ignorant. Noi definim ce primează.
La urma urmei, lumea este împărţită în două: nebuni şi ignoranţi.

Adrian Paunescu - Undeva în trecut

Am să plec într-o zi,
Într-un loc neştiut,
Într-un munte secret,
Undeva în trecut.

Am să plec în trecut,
Am să plec într-o zi,
Să ajung când te naşti,
Să te pot întâlni.

Ştiu şi eu că-i ciudat
Şi că paşii-mi sunt grei,
Către nunta din veac
A părinţilor mei.

Las de veghe aici
Toţi nepoţii frumoşi,
Eu mă întorc în trecut,
Eu mă întorc la strămoşi.

Eu mă întorc la ai mei,
Într-un marş revansard,
Sunt retraşi în păduri
Lângă vreascuri ce ard.

Mai vorbesc despre noi
Şi mai mor în război,
Se mai mira de cei
Care vin înapoi.

Am să plec într-o zi,
Am bagajul întreg,
Am cu mine ce simt,
Ce iubesc şi înţeleg.

Sunt sătul de prezent,
Nu mai vreau viitor,
Dar mă-ntorc în trecut
Că nu vreau nici să mor.

Pe un deal coroiat
Curge mustul din teasc
Şi bătrânii se sting
Şi copii se nasc.

Eu mă-ntorc în trecut,
Din acest viitor
Şi pastorii mă iau
Lângă turmele lor.

Şi din rodnice nunţi,
Urcă iarba pe munţi,
Tutelarule Zeu,
N-ai de ce să te-ncrunţi.

Mai degraba să pui
Legea ta peste tot,
Ca strămoşi la nepoţi
Să se întoarcă înot.

Şi, când vremea va fi,
Printr-un strigăt urgent,
Pe noi toţi să ne chemi
Să venim în prezent.

Să fim toţi pregătiţi
De momentul solemn,
Când va bate în munţi
Vechea toacă de lemn.

Şi un clopot din cer
O să dăngăne sfânt,
Că s-a-ntors Dumnezeu,
Printre-ai lui, pe pământ.


IN MEMORIAM

Adrian Păunescu - Ca un fum de ţigară, sufletul

Am să-ţi spun bună seara şi-am să plec undeva
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zaţ,
Am să-ţi spun uşurat, am să-ţi spun cu nesaţ,
Ce departe vă simt eu de inima mea.

Uşa-n loc va-ngheţa şi nimic nu va fi,
Ca un fum de ţigară voi trece în sus
Unde stelele sunt, unde oamenii nu-s,
Am să-ţi spun bună seara, deşi va fi zi.

"Nu serviţi o cafea, nu doriţi un fistic?"
Nu doresc decât drumul spre cer, fără voi
Şi să nu mă mai trageţi nicicând înapoi.
Bună seara pe veci, cred c-aşa am să zic.

Bună seara din nou, bună seara adânc,
Doamne dragi, domni stimaţi, eu am treabă, eu plec
Şi pe urmă aici e un fum de mă-nec
Nu-nţeleg de ce parcă...îmi vine să plâng.

Doar atât am ramas, o vuire şi-atat,
Şi plămânii de-atâta strigare se rup,
Bună seara frumos, bună seara urât,
Ca un fum de ţigară mi-e sufletu-n trup.

IN MEMORIAM

Toamnă la Plaiul Foii - Piatra Craiului

Toamna.... mea II

Toamna mea de altădată nu se aseamănă cu nimic din ceea ce este acum. Am încercat să mă regăsesc în copilul de pe un trotuar banal, care se distra inocent, împrăştiind frunzele uscate în aer, deasupra mamei sale. Am încercat să mă regăsesc în adierea de vânt care dansa frunzele pe o stradă banală. Dar, ca de obicei, am trecut prin ele doar pentru câteva secunde... atât au durat şi gândurile mele despre toamnă, pentru că mă grăbeam spre undeva din lumea asta.

Şi când am devenit conştientă de re-ignoranţa mea, am cugetat din nou la minunăţiile toamnelor trecute. Mă gândeam subtil, că poate dacă aş reuşi să-mi ignor ignoranţa mi-aş găsi fericirea.

Dar până atunci, mi-am adus aminte.

În septembrie, începutul lui octombrie mergeam la cules de cartofi. Au trecut mulţi ani de atunci, parcă prea mulţi. Pentru ca adolescenţa rebelă analiza naiv recolta, crezând cu nepăsare că este o corvoadă. Aş putea să zic că aş da orice să mă întorc în acele vremuri, dar drumul meu nu se mai întoarce.

Mergeam la cules de cartofi pe câmpurile din apropierea satului, prin toamna prăfuită de tractoarele ce aduceau recolta la lumina soarelui întorcând pământul. Vedeam munţii Bucegi în depărtare, acoperiţi de prima zapadă, mai jos festivalul frunzelor, iar noi eram în praf ca furnicile ce-şi strâng proviziile de iarnă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată frig la cules de cartofi.

Apoi, în grădină, strângeam nuci, mere, ultimele legume... Şi, Doamne, ce fericire mai era... Încă îmi amintesc de foşnitul frunzelor de nuc prin iarba încă verde şi ultimele brânduşe. Acum nu mai am nici nuc, nici toamnă.

Dar, am făcut cel mai înţelept lucru: mi-am propus în mintea inocentă de copil să nu uit. Acum, dacă aş vrea să nu uit, se întâmplă să uit... Doar aşa, de atâta ignoranţă.

Dar n-am uitat că luna e cea mai frumoasă toamna, când renunţă la straiele albe şi ia foc. La fel cum arde şi pâmântul când apune soarele toamna, parcă mai frumos decât în oricare alt anotimp. Şi n-am uitat că moartea naturii de toamnă este doar o amintire superbă a renaşterii câteva luni mai târziu.

Şi n-am uitat nici perfecţiunea toamnei surpinsă într-o duminică însorită, cu cer cristalin, pe dealul de deasupra satului. Nici măcar marii artişti nu ar putea reda ce am eu în minte: dealul cu fânul verii uitat necosit, în spate pădurea colorată ca de bal, pierdută în infinitatea albastră. Şi eu priveam toate acestea din iarba înaltă.

Apoi, îmi aduc aminte de după-amiezile ploioase de noiembrie. Afară natura răvăşită, cu vârfurile pomilor golaşe, întinzându-se agale spre picăturile de ploaie. Înăuntru mama aprindea focul în soba de teracotă şi citeam lângă fereastră. Citeam auzind doar sunetul ploii, troznetul lemnelor dansând prin flăcări, bucurându-mă, fără să-mi dau seama de ultimele perioade de inocenţă şi libertate.

Şi cum să nu-mi lipsească toamna mea?!

Toamna.... mea I

Îmi place să cred ca toamna mea este într-un fel doar a mea şi că nimeni altcineva nu a mai trăit toamne de-ale mele. Dau dovadă de un egosim susţinut în această privinţă. Pentru ca amintirile mele despre toamnă nu se compară cu nimic din ceea ce experimentez în prezent. Mi-au scurtat unii timpul şi parcă şi bucuria de a vedea toamna. Acum sunt pe fugă, las în urmă frunze colorate în vânt. Şi ce folos că ma simt vinovată, că nu mă opresc să le admir, dacă chiar nu o fac?!

Eu sunt născută la începutul toamnei. Exact acea perioadă când ziua de lumină începe să se scurteze pe nesimţite şi se simte miros de copt, dar încă este prea devreme de recoltă. Când e ziua mea, vara îmi face cadou toamna. Aşa... necondiţionat... fără dorinţe sau vise. E un cadou ce îl primesc deja de ceva timp. Şi simt că trebuie să readuc la viaţă anumite amintiri, pentru a învăţa din nou să preţuiesc ce-mi plăcea nespus odată.

Eu am crescut la ţară. Şi chiar îmi place apelativul "ţărăncuţă", pentru că eu văd în oamenii de la ţară adevărata viaţă, adevăratul suflu al naturii. Acolo e, nu pierdut între betoanele oraşelor. Am învăţat să-mi preţuiesc satul facând naveta. Habar n-are nimeni, nimeni cât de mirific se schimbă peisajul când ieşi din oraş, te îndrepţi drept spre munţi şi apoi coteşti spre nişte dealuri ce închid orizontul unde apune soarele. Am înţeles mai târziu de ce satul nu se află la "drumul mare", ci este un pic izolat. Tocmai pentru a se integra perfect în peisaj. Ca darul naturii să devină perfect.

Şi într-un asemenea loc anotimpurile devin profesori. Orice teorii despre cum decurge un anotimp pălesc în comparaţie cu spectacolul naturii. La noi, toamna o aduce vara, cu iz de ierbi uscate târziu şi mov. De la brânduşele de toamna. Când răsărea prima în grădină, sub nuc, simţeam că e momentul să mă pregătesc de bucuria simfoniei ce va urma. Şi apoi cădea o frunză. Prima frunză a unui măr ionatan se colorează în portocaliu şi apoi într-o nuanţă roşiatică. Asta nu uit.

Pentru că de când eram copil, îmi propuneam să nu uit niciodată anumite imagini, care consideram eu, aşa, în mintea mea de copil că nu trebuie cu niciun preţ să le uit. Cum ar fi prima brânduşă de toamnă, care parcă creştea în acelaşi loc, în fiecare an, şi prima frunză căzută din mărul ionatan. Tot aşa am ţinut neapărat să-mi aduc aminte de plăcile perfect pătrate care formau primul trotuar al curţii noastre. Când s-a hotărât tata să facă alt trotuar, am zis că trebuie să-mi aduc aminte întotdeauna cum arăta curtea aşa, cu iarba crescută între plăci, cu labirinturi de furnici peste tot. Şi chiar dacă între timp s-a schimbat din nou trotuarul, eu tot aşa mi-l aduc aminte, ca la început. De aceea, mă respect pentru hotărârea luată... să nu uit. Şi atunci când uit, încerc să mă adun din zările împrăştiate ale lumii noastre şi să-mi aduc aminte ce învăţasem să preţuiesc odată: adevăratele valori nepreţuite, cum ar fi toamna... mea.

Pui cu legume

Pe cât de banal titlul pe atât de complexă trebuie să fie dăruirea când se prepară puiul cu legume. In principiu este valabilă această regulă: mâncarea trebuie preparată cu dragoste, orice fel... Dacă se prepară cu nervi şi plictiseală, nu va avea niciodată gustul care trebuie... şi se poate transforma chiar în otravă. De aceea este obligatoriu să găsiţi bucurie în a găti şi dacă mai ziceţi şi o rugăciune, mâncarea va fi binecuvântată.

Şi să vă povestesc despre inspiraţia pe care am avut-o într-o minunată seara la începutul toamnei.
Am avut un piept întreg de pui. Acuma, de preferat este ca puiul să fi fost de la ţară. Al meu aşa a fost, crescut în liberatate de către tata. Şi în mod clar are alt gust decât cel crescut între zăbrele.

L-am aşezat cu cea mai mare tandreţe posibilă într-un vas mare de yena şi am turnat încet ulei de măsline, parcă vrând să-i alin toate durerile lumeşti. M-am prefăcut că l-am uitat pentru o bună perioadă de timp în cuptor, la vreo 175 de grade Celsius.

Între timp am curăţat cartofii. De preferat să fie cartofi nu prea mari, pentru a-i putea decupa în joacă în rotocoale aproape identice. Aşa ca la ora de lucru manual din generală.

Când carnea era aproape gata, adică acel moment perfect între pătrundere şi acoperire cu o urmă vagă de auriu, am aşezat feliile de cartofi, astfel încât să se transforme într-o pătură protectoare.

Şi până au mai binevoit pieptul de pui cu cartofii să-şi povestească întâmplările, m-am dedicat în întregime minunilor naturii:
Roşiile le culesesem în acea zi din grădină, ceapa roşie, ardeii şi gogoşarii îi cumpărasem de la poarta unei gospodării dintr-un sat de lângă Buzău cu câteva zile mai înainte, usturoiul, ţelina şi pătrunjelul verde le aveam tot din grădină.

Le-am tocat mărunt pe toate şi le-am lăsat într-un vas vreo 10 minute să-şi petreacă gustul una de la alta, am adăugat sare, piper şi vin. Vinul tot de casă, din recolta de struguri a toamnei trecute.

Şi, când chiar căpăta totul în minunatul meu vas de yena o culoare aurie, am turnat amestecul peste cartofi. Le-am mai lăsat la cuptor vreo 15 minute, pentru a se coace şi legumele. Şi apoi... am servit masa. Mă scuzaţi, întâi am facut poze, pentru a împărtăşi şi altora inspiraţia mea culinară.

Pe cât de bine arată, gustul a fost de 10 ori mai bun. Pentru că satisfacţia de a trata aceste minuni ale naturii cu aceaşi dăruire pe care o arată ele oamenilor, a contribuit în mod inevitabil la rezultatul deosebit.

Vă doresc bucurie în a pregăti puiul cu legume şi poftă foarte bună.