Nu-mi aduc aminte cand am inceput sa scriu. Parca la inceputul liceului. Oricum in ultimii doi ani de liceu aveam scenete, poezii de tot felul si in toate stilurile, de ma criticau anumite persoane, ca nu respect nici ritmul, nici rima... nimic. Incepeam sa am stilul meu, evident! Cred ca acasa, printr-un sertar, am tentativa primului roman. O tema ciudata, gen consipiratie, cu personajul principal care locuia in Bucuresti si actiunea primului capitol il purtase undeva in Baltile Brailei. Si nici nu fusesem pe acolo pana anul trecut. Dar ce sa-i faci, imi cultivam imaginatia.
Si cumva am ajuns la Sibiu. Am cunoscut orasul inainte de modernizare, cand decat sa astepti autobuzul mai bine porneai pe jos. Pe atunci Sibiul mi se parea atat de mic si totusi acolo am crescut mare. Spre norocul meu, facultatea nu mi-a ingradit in niciun fel imaginatia si primele porniri artistice s-au conturat in sacristia Bisericii Evanghelice. In fiecare sambata seara era un fel de manifestare "Muzica din liniste", lectura alternata cu muzica si liniste. Nu-mi aduc aminte prea bine de persoanele care participau, dar mi-a ramas in minte calmul psihologic si inclinatia spre arta. Si chiar nu era vorba de religie, pentru ca eram si ortodocsi si evanghelici si evrei etc.
Apoi am plecat la primul curs de vara in Germania. Asa am inceput primele contacte elevate cu literatura, sa inteleg de ce trebuie citite anumite carti si mai ales cum.
Si astfel mi-am mai cizelat si scrisul. Dovada a fost un premiu pentru un eseu despre integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, locul 2 pe tara. Desigur ca juriul respectiv habar n-avea ce drama traisem practic ca nu avem pic de inspiratie si ma inchisesem in sala de lectura a caminului in disperare de cauza; eseul l-am scris intr-o singura noapte... despre colegii de camin. Oare acei studenti isi mai aduc aminte de nebuna care umbla cu un carnetel dupa ea si punea acelasi intrebari stresante: "La ce facultate esti?" si "Ce parere ai despre integrarea in U.E.?" Dar am scris despre ei si am primit o bursa la un curs de vara tot in Germania, in Heidelberg.
Si acolo am cunoscut cel mai fenomenal profesor de literatura. N-aveam niciun chef de seminarul lui si mi-a zis: "Daca vii o data, n-o sa mai lipsesti deloc". Si am zis, daca tot isi da omul toata silinta sa ma convinga macar sa-i fac pe plac. Asa soc n-am avut in toata studentia: intr-un amfiteatru plin s-a lasat asteptat vreo 10 minute si a aparut intr-o costumatie din secolul 18 si s-a prezentat "Buna ziua, numele meu este Johann Wolfgang von Geothe. Este cineva aici care nu stie cine sunt?" N-am mai lipsit de la niciun seminar. Poate si pentru ca pe langa ineditul prezentarii oamenilor mari ai literaturii ne plimba prin tot orasul, prin berarii, cafenele, pe malul raului sau in gradina castelului. Astfel, sufletelul meu de scriitoare in stadiul initiatic s-a indragostit practic de tot ce inseamna carte. Am realizat insa, ca nicio pornire artistica nu vine de la sine, ci e motivata, de anumite persoane si intamplari.
Asa ca dupa 4 ani de facultate n-am putut renunta la Sibiu si m-am intors, chiar de vreo doua ori, daca imi aduc bine aminte. Pentru ca acolo imi erau prietenii de-o viata, inimile frante si intamplarile inspirative. Si orasul isi recapatase deja imaginea de oras medieval, se intorsese undeva in timp... parca doar asa ca sa ma apuc serios de scris.
Ne mutasem intr-un apartament inchiriat, eu si prietenele mele, si tocmai cand ar fi trebuit sa ma maturizez, doar, vorba aia, eram deja in campul muncii si cu responsabilitati, am avut parte de atata intensitate de trairi sufletesti incat am inceput sa lucrez la trilogie (adica trei romane pe aceeasi tema). Poate daca m-as fi rezumat la o singura carte acum eram deja scriitoare. Motivatia a fost o simpla intrebare "Si totusi, de ce nu scri?" din partea unei persoane, devenita in timp un foarte bun prieten, dupa ce ii povestisem tot ce-mi trecea prin minte la momentul respectiv. Am inceput sa scriu, tot asa ca si acum, la ceas de seara, in fiecare zi, in bucatarie. Doar ca pe atunci n-aveam posibilitati materiale pentru un calculator, acum am laptop si scriu mai repede :). Dar tot ce am scris la vremea respectiva imi e mai drag. Si cateodata cand nu ma mai recunosc in tumultul vietii de acum, recitesc paginile umplute cu scris marunt, de mana, pe margini cu desene parca din alta lume, facute cand mi se bloca imaginatia. Chiar imi placea tare mult de mine, cum eram atunci. Si sunt sigura ca in momentul in care povestile mele n-o sa mai fie doar documente word in laptop ci frumos stranse in coperti colorate o sa inteleaga cine, cum si de ce m-a inspirat.
Inca regret ca am rupt toata vraja inspiratiei din Sibiu si am plecat la capitala. Am rezistat acolo, doar pentru ca imi gasisem un coltisor intr-o cafenea in centrul vechi, unde ma duceam imediat dupa servici ca sa scriu. Aveam cafea cu lapte, martini, bruschete si o veioza pe masa, pe care o gaseam intotdeauna aprinsa, dupa ce ospatarul, mereu acelasi, intelesese ca ma duc acolo doar ca sa scriu. Si mai intelese el ca trebuia sa-mi aduca nota la o ora exacta, ca sa prind ultimul metrou spre cartierul in care locuiam.
Apoi m-am intors acasa. Si sunt recunoascatoare pentru tot ce am acum. Ce-i drept, am avut si noroc sa prind acest ultim tren spre casa. Mi-au trebuit doi ani si vreo opt luni sa inteleg ca toate sunt predestinate si ca asa trebuie sa se intample. Ca firul inspiratiei nu se poate opri la aceleasi persoane si aceleasi locuri. La inceput mi-a fost foarte greu, si ce-i drept, aveam un bagaj mereu gata de plecare, oriunde. Dar culmea, n-am mai plecat nicaieri. Unii dintre voi au spus ca incep sa ma maturizez. Am cunoscut alti oameni, care la un moment dat mi-au presarat atata dezamagire in suflet, incat imi pierdeam orice imaginatie de a scrie. Dar Alin mi-a amintit ca nu toti oamenii sunt perfecti si ca trebuie sa vad ce-i mai bun in fiecare. Asa am invatat sa am in continuare prieteni noi, sa le pretuiesc fiecare calitate, oricat de infima, si sa ma inspire. Si tot Alin mi-a amintit ca mai exista si alte locuri in lumea asta care merita statutul de povesti. Sunt foarte multe dar m-au marcat profund doar trei: Stonhenge, mormantul lui Shakespeare si drumul spre Viscri. Ce-i mai important e ca am inteles ca acasa inseamna chiar acasa.
M-am adunat, cum ar spune bunica mea. Pentru ca am crescut mare. Ce-i drept, nu incerc sa ma indrept fortat spre maturitate, ci ma las sa fiu eu asa cum sunt, cu o zi mai buna, alta mai rea. Dar adun la randul meu tot ce-i mai bun din toate. Astfel motivatia mea o regasesc in tot ce ma inconjoara si in amintirile mele.
Si scriu, ca in vremurile cand nu stiam ce vreau si nici de ce, in bucataria, care acum este a mea, nu una, oarecare, inchiriata, la ceas de seara, aproape in fiecare zi, intr-un ritm de invidiat de catre orice scriitor.
Si sper ca intr-o zi o sa fiu indeajuns de matura sa va arat in cuvinte cuprinse in coperti colorate insemnarile despre prietenii mei si toate locurile dragi mie. Chiar daca m-am prins in jocul asta infernal al societatii, cu limitari de timp si spatiu, am convingerea ca fiecare pas facut din momentul in care am scris primele cuvinte e de-ajuns pentru a scrie ce-mi doresc sa scriu.
Si cumva am ajuns la Sibiu. Am cunoscut orasul inainte de modernizare, cand decat sa astepti autobuzul mai bine porneai pe jos. Pe atunci Sibiul mi se parea atat de mic si totusi acolo am crescut mare. Spre norocul meu, facultatea nu mi-a ingradit in niciun fel imaginatia si primele porniri artistice s-au conturat in sacristia Bisericii Evanghelice. In fiecare sambata seara era un fel de manifestare "Muzica din liniste", lectura alternata cu muzica si liniste. Nu-mi aduc aminte prea bine de persoanele care participau, dar mi-a ramas in minte calmul psihologic si inclinatia spre arta. Si chiar nu era vorba de religie, pentru ca eram si ortodocsi si evanghelici si evrei etc.
Apoi am plecat la primul curs de vara in Germania. Asa am inceput primele contacte elevate cu literatura, sa inteleg de ce trebuie citite anumite carti si mai ales cum.
Si astfel mi-am mai cizelat si scrisul. Dovada a fost un premiu pentru un eseu despre integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, locul 2 pe tara. Desigur ca juriul respectiv habar n-avea ce drama traisem practic ca nu avem pic de inspiratie si ma inchisesem in sala de lectura a caminului in disperare de cauza; eseul l-am scris intr-o singura noapte... despre colegii de camin. Oare acei studenti isi mai aduc aminte de nebuna care umbla cu un carnetel dupa ea si punea acelasi intrebari stresante: "La ce facultate esti?" si "Ce parere ai despre integrarea in U.E.?" Dar am scris despre ei si am primit o bursa la un curs de vara tot in Germania, in Heidelberg.
Si acolo am cunoscut cel mai fenomenal profesor de literatura. N-aveam niciun chef de seminarul lui si mi-a zis: "Daca vii o data, n-o sa mai lipsesti deloc". Si am zis, daca tot isi da omul toata silinta sa ma convinga macar sa-i fac pe plac. Asa soc n-am avut in toata studentia: intr-un amfiteatru plin s-a lasat asteptat vreo 10 minute si a aparut intr-o costumatie din secolul 18 si s-a prezentat "Buna ziua, numele meu este Johann Wolfgang von Geothe. Este cineva aici care nu stie cine sunt?" N-am mai lipsit de la niciun seminar. Poate si pentru ca pe langa ineditul prezentarii oamenilor mari ai literaturii ne plimba prin tot orasul, prin berarii, cafenele, pe malul raului sau in gradina castelului. Astfel, sufletelul meu de scriitoare in stadiul initiatic s-a indragostit practic de tot ce inseamna carte. Am realizat insa, ca nicio pornire artistica nu vine de la sine, ci e motivata, de anumite persoane si intamplari.
Asa ca dupa 4 ani de facultate n-am putut renunta la Sibiu si m-am intors, chiar de vreo doua ori, daca imi aduc bine aminte. Pentru ca acolo imi erau prietenii de-o viata, inimile frante si intamplarile inspirative. Si orasul isi recapatase deja imaginea de oras medieval, se intorsese undeva in timp... parca doar asa ca sa ma apuc serios de scris.
Ne mutasem intr-un apartament inchiriat, eu si prietenele mele, si tocmai cand ar fi trebuit sa ma maturizez, doar, vorba aia, eram deja in campul muncii si cu responsabilitati, am avut parte de atata intensitate de trairi sufletesti incat am inceput sa lucrez la trilogie (adica trei romane pe aceeasi tema). Poate daca m-as fi rezumat la o singura carte acum eram deja scriitoare. Motivatia a fost o simpla intrebare "Si totusi, de ce nu scri?" din partea unei persoane, devenita in timp un foarte bun prieten, dupa ce ii povestisem tot ce-mi trecea prin minte la momentul respectiv. Am inceput sa scriu, tot asa ca si acum, la ceas de seara, in fiecare zi, in bucatarie. Doar ca pe atunci n-aveam posibilitati materiale pentru un calculator, acum am laptop si scriu mai repede :). Dar tot ce am scris la vremea respectiva imi e mai drag. Si cateodata cand nu ma mai recunosc in tumultul vietii de acum, recitesc paginile umplute cu scris marunt, de mana, pe margini cu desene parca din alta lume, facute cand mi se bloca imaginatia. Chiar imi placea tare mult de mine, cum eram atunci. Si sunt sigura ca in momentul in care povestile mele n-o sa mai fie doar documente word in laptop ci frumos stranse in coperti colorate o sa inteleaga cine, cum si de ce m-a inspirat.
Inca regret ca am rupt toata vraja inspiratiei din Sibiu si am plecat la capitala. Am rezistat acolo, doar pentru ca imi gasisem un coltisor intr-o cafenea in centrul vechi, unde ma duceam imediat dupa servici ca sa scriu. Aveam cafea cu lapte, martini, bruschete si o veioza pe masa, pe care o gaseam intotdeauna aprinsa, dupa ce ospatarul, mereu acelasi, intelesese ca ma duc acolo doar ca sa scriu. Si mai intelese el ca trebuia sa-mi aduca nota la o ora exacta, ca sa prind ultimul metrou spre cartierul in care locuiam.
Apoi m-am intors acasa. Si sunt recunoascatoare pentru tot ce am acum. Ce-i drept, am avut si noroc sa prind acest ultim tren spre casa. Mi-au trebuit doi ani si vreo opt luni sa inteleg ca toate sunt predestinate si ca asa trebuie sa se intample. Ca firul inspiratiei nu se poate opri la aceleasi persoane si aceleasi locuri. La inceput mi-a fost foarte greu, si ce-i drept, aveam un bagaj mereu gata de plecare, oriunde. Dar culmea, n-am mai plecat nicaieri. Unii dintre voi au spus ca incep sa ma maturizez. Am cunoscut alti oameni, care la un moment dat mi-au presarat atata dezamagire in suflet, incat imi pierdeam orice imaginatie de a scrie. Dar Alin mi-a amintit ca nu toti oamenii sunt perfecti si ca trebuie sa vad ce-i mai bun in fiecare. Asa am invatat sa am in continuare prieteni noi, sa le pretuiesc fiecare calitate, oricat de infima, si sa ma inspire. Si tot Alin mi-a amintit ca mai exista si alte locuri in lumea asta care merita statutul de povesti. Sunt foarte multe dar m-au marcat profund doar trei: Stonhenge, mormantul lui Shakespeare si drumul spre Viscri. Ce-i mai important e ca am inteles ca acasa inseamna chiar acasa.
M-am adunat, cum ar spune bunica mea. Pentru ca am crescut mare. Ce-i drept, nu incerc sa ma indrept fortat spre maturitate, ci ma las sa fiu eu asa cum sunt, cu o zi mai buna, alta mai rea. Dar adun la randul meu tot ce-i mai bun din toate. Astfel motivatia mea o regasesc in tot ce ma inconjoara si in amintirile mele.
Si scriu, ca in vremurile cand nu stiam ce vreau si nici de ce, in bucataria, care acum este a mea, nu una, oarecare, inchiriata, la ceas de seara, aproape in fiecare zi, intr-un ritm de invidiat de catre orice scriitor.
Si sper ca intr-o zi o sa fiu indeajuns de matura sa va arat in cuvinte cuprinse in coperti colorate insemnarile despre prietenii mei si toate locurile dragi mie. Chiar daca m-am prins in jocul asta infernal al societatii, cu limitari de timp si spatiu, am convingerea ca fiecare pas facut din momentul in care am scris primele cuvinte e de-ajuns pentru a scrie ce-mi doresc sa scriu.
si eu imi aduc aminte de serile in care scriai in bucatarie si cuvantul magic "auzi?" care il auzeam de cate ori ma apucam si eu de citit...dar imi aduc aminte cu drag de acele vremuri si de momentele in care alegeam picturile din carte sau ma identificam cu unul din personaje( nebunul...geniul...sau ratatul...:))
RăspundețiȘtergere