Cand parasesti drumul principal si te indrepti spre aceasta sfanta manastire, parca te incearca Dumnezeu. Pentru ca in pustietatile Dobrogei te intalnesti intai cu Fata Morgana, un fel de este sau nu este real locul spre care te indrepti. Vezi in departare constructia, dar drumul ti se pare lung. Si cand intri pe cararea pietruita, marginita de ierburile uscate, iti dai seama ca nu mai este cale de intoarcere. Nici la propriu si nici la figurat. Nu ai loc sa intorci masina acolo, si parca nici nu mai vrei.
Poarta manastirii pare o poarta intre doua lumi. Parasesti vitregiile Dobrogei si intri intr-o lume a reculegerii, a spiritualitatii desavarsite, a linistii si a uitarii a tot ce inseamna necredinta.
Parca nu-ti vine a crede ca staretul chiar ingijeste de un lacas in aceste locuri atat de uitate de orice lume actuala. Cred ca mare ii este multumirea sa vada ca se abat diferiti oameni din drumul lor cotidian sa-i viziteze meleagurile.
Cand pasesti apoi spre Pestera Sf. Ioan Casian nu stii ca te asteapta un adevarat drum al patimilor. Cobori pe costisa, incet, nu stii ce te asteapta. Te intampina doar vantul Dobrogei, care nu e fierbinte cum ar trebui sa fie, e rece si nu te indeamna la calm. Acolo trebuie sa stii sa-ti gasesti linistea, sa fi invatat deja ceva din urma.
Acele locuri erau numite demult, tare demult, Scitia Mica. Si in vagaunile acelor munti s-au rugat multi, multi calugari si oameni sfinti. Si totul pare a fi incarcat de o istorie mult prea tumultoasa. Intr-una dintre vechile pesteri, romanii au zidit de vii dacii rasculati dintr-un sat, impreuna cu familiile lor. Se spune ca localnicii acestor tinuturi le aud cateodata tanguirile.
Cum spuneam, locul este atat de incarcat de energii, incat iti trebuie o liniste interioare extraordinarea sa regasesti linistea lor. Dar, privelistea contribuie. Caci ramai uimit la tot pasul, de colturi de stanca ce par chipuri pierdute sau de apa Casimnicei adunata la poalele muntelui.
Apoi, cand urci in pestera Sfantului e chiar alta lume. Pentru ca intelegi cata rugaciune exista inca acolo, si poate, cata s-a mai pierdut inca in maruntaiele pamantului.
La Manastirea Sf. Ioan Casian, cei care s-au incredintat cu trup, dar mai ales cu suflet duhovniciei, lupta pentru pace sufleteasca. Sunt rupti de lume si totusi intr-atata lume.
E un loc mirific in toata puterea cuvantului. Noi am ajuns acolo pe cer innorat si vant neprielnic. Si am plecat pe soare, parca luminati un pic de aceasta experienta. Imi vor ramane acele locuri in gand mult timp, cu semne de intrebare, dar cu multumirea ca am putut calca pamant de sfinti, de rugaciune, de altceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu