Hunedoara - Orasul contrastelor

Doua, lele trei surcele, imi luasei maica margele....
Ce sa fac io iar cu ele???
Sa imi faci mai bre palat...
chit ca suntem in ..... :)
Uite toata lumea are,
Si io vreau, ia 'colo'n vale...
Sa vad tara din picioare....
Saididi si tararara
Ce frumoasa-i tara meaaaaaaa, maaaaaaaaaai....

Faina cladirea din imagine, nu-i asa? Dar ce zice-ti de urmatoarele?

Dupa ce te miri te simplitatea minunatiilor de pe drumul dintre Hateg si Hunedoara, ajungi in orasul huniazilor. E usor de recunoscut, ca intrarea in oras se face prin cartierul romilor. Chiar ramai cu gura cascata. Pozele le-am facut din masina, repede, repede... sa nu fim cumva mustruluiti de conationalii nostri, ca facem poze gratis :) :).

Apoi e si mai frumos. Niste stradute inguste si niste indicatoare abia vizibile catre castel. Noroc ca oamenii aceia de demult s-au gandit ei ca trebuie sa fie un edificiu impunator si astfel aproape de oriunde din oras se vede castelul.

La castel am ajuns intr-o sambata dupa-amiaza plina de agitatie. Se filma. Spre rusinea mea, nu m-am interesat ce film. Dar era plin de decoruri, de domnite si crai, majoritatea figuranti straini. Reflectoare. In curtea castelului cativa actori locali jucau o mica sceneta pentru cei cativa vizitatori mai tineri. Restul auziseram la intrare "Ne scuzati, se filmeaza", "Ne scuzati ca nu se poate vizita tot castelul datorita restaurarii".

Ehei, castelul huniazilor, construit de capete mari ai istoriei, a rezistat atata amar de vreme in masivitatea lui impunatoarea si s-a trezit nu stiu care minister sa restaureze.
Acuma nu zic ca n-ar fi avut nevoie de o mica aranjare: restaurare in interior, transformarea incaperilor in ceea ce erau o data, de la sala mare a consiliului pana la inchisoare si sala de tortura. Da' cu zidurile ce au avut??? Adica au rezistat zidurile sute de ani si acuma s-a dat hotarare de guvern ca nu mai rezista??? Si s-au gandit sa restaureze dupa capu' lor, ca sigur nu restaureaza dupa cum era o data. Trebuie sa se justifice si materialele cumparate cine stie cu cati bani... Priviti poza de mai jos, in special coltul de zid din dreapta. Asa-i ca pare ca n-are ce cauta acolo restaurarea? Mai erau si niste modele pe zid, care chiar nu stim daca fusesera vreodata acolo sau nu... Dar eu cred ca le-au facut restauratorii... sa se vada ce talentati sunt.

Dar in esenta lui castelul e frumos. E atat de frumos, incat iti vine sa te gandesti ca poate nu-i meritam minunatia. In asa o imbinare ciudata a locurilor - oras cu oameni zilnici, furnale comuniste si istorie magnifica - iti pare ca nu esti nicaieri si esti peste tot. Si da, e frumos. Dar, ca de obicei in ultimii ani, romanii fac ce au invatat cel mai bine: isi bat joc.


Noi am fost totusi fericiti. Am mai apucat sa vedem ceva din originalitate. Si ce daca in fundal se vad urmele comunismului? Si asta e o istorie, pe care nu o putem renega, dar nici nu putem sa o uitam. E si ea a noastra. Si cand pleci din Hunedoara pe drumul spre Sibiu chiar te apuca plansul. Sunt hectare cred de cladiri in paragina, care au fost combinate si fabrici. Si nu ma gandeam deloc ce urat arata, ci doar ma intrebam oare cum aratau in prosperitatea lor, cati oameni lucrau acolo.. asa cum erau vremurile acelea. Acum langa ruine stau parca pedepsite blocuri cu 4 etaje pline de someri. Si cum sa nu-ti vina sa plangi?!

Dar cum ziceam, am apucat sa vad. Si sigur povestesc si altora... Pentru ca multe nu mai sunt, dar atata timp cat exista un povestitor, povestea ramane si parca nu se pierd de tot minunatiile care au fost date poporului roman.

Muzeul Brukenthal - Sibiu

In micul nostru concediu ne-am facut putin timp sa vizitam o parte din Muzeul Brukenthal din Sibiu. Doar o parte, pentru ca am avut la dispozitie mai putin de o ora pana la inchidere. Eu am mai fost la acest muzeu in vremurile studentiei si marturisesc ca mi se pare unul dintre cele mai frumoase si mai bine organizate muzee din tara, din punct de vedere al cladirii, al obiectelor de arta si al vernisajelor.
Noi am vizitat acum doar galeria de arta romaneasca. Dar este de o nemaipomenita incantare, deoarece sunt expuse tablouri precum carele cu boi ale lui Grigorescu, florile lui Luchian sau portretele lui Tonitza. N-as putea sa spun care pictura o prefer. Toate, de fapt. Asa o explozie minunata de culori percepute diferit de fiecare artist in parte, expusa cronologic, ca sa recunosti exact evolutia picturii romanesti, iti ofera intr-adevar o relaxare extraordinara. Si daca acest lucru se imbina cu mandria ca acesti pictori sa fie ai tarii tale, inseamna ca vizita de mai putin de-o ora a fost chiar o reusita.
Va mai recomand, daca treceti pe langa Avrig sa va abateti prin oras si sa vizitati si Palatul de Vara al lui Samuel Brukenthal. Sau, ma rog, ce a mai ramas din el. Noi am fost anul trecut. Si am incercat sa lasam in urma toata supararea pentru paragina in care a fost lasat si incet, incet am reusit sa deslusim frumusetile de mult uitate ale gradinii palatului.


Pentru mai multe detalii:
http://www.brukenthal.org/ro/anlage_struktur.php

Actualitatea "Mizerabililor"

Nu ca n-ar fi fost romanul lui Victor Hugo "Mizerabilii" in continuare de actualitate, dar parca vremurile pe care le traim acum amintesc pentru multi de acele timpuri cand existau doar doua paturi sociale: bogatii si saracii. Nu stiu daca saracia este mai usor de indurat in zilele noastre decat in trecut, dar fericirea celor saraci din vremurile de mult apuse este ceva ce probabil nu vom putea intelege si regasi niciodata.
Pare oare o coincidenta ca am descoperit opera "Les Miserables" tocmai de curand si ca imi ofera o relaxare extraordinara???

Recomand sa urmariti in ordine cele trei parti ale operei pe care le gasiti la urmatoarele link-uri si chiar sa remarcati versurile in profunzimea lor. Sper sa fiti de aceeasi parere cu mine.

Vizionare placuta!

http://www.youtube.com/watch?v=CxZoUARPsFc&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=cuS1cCnG8xc&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=Yt-IBJpEMzA&feature=related

Parintele Arsenie Boca

"...am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.

M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).

Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.

Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri şi rosturi sunt străin."

R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie.

SFÂNTUL IOAN DE LA PRISLOP (secolele XV-XVI)

Între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din Mănăstirea Prislop-Hunedoara. Această mănăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La începutul secolului al XV-lea, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi.

Unul dintre marii sihaştri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului şi din întreaga noastră ţară, este şi Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiţia locală cu numele de „Sfântul Ioan de la Silvaş". Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiţia orală legată de Mănăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop", scrisă în secolele XVII-XVIII.

După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvaşul de Sus, fiu de părinţi foarte credincioşi. Renunţând la căsătorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mănăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia" sau „casa sfântului". Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în „casa sfântului", pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie, 1992, şi se prăznuieşte la 13 septembrie.

Articol preluat de pe site-ul http://www.sfant.ro/.

Fara comentarii...

In anul 2010, vine Dumnezeu la Noe, care traia linistit in ... si-i zice:

- Noe, pamantul s-a umplut de rautate si oamenii M-au uitat. Vreau sa-mi construiesti o noua Arca, pentru ca Potopul va veni iar. Sa iei din fiecare specie cate un exemplar mascul si femela. Ai la dispozitie 6 luni de zile!

Dupa 6 luni se uita Dumnezeu pe pamant si-l vede pe Noe plangand in gradina.
- Noe !!! Sunt pe cale sa incep Potopul, unde este Arca ???
- Iarta-ma Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat intre timp ..... Am nevoie de autorizatie de constructie. Ma tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat in judecata pentru ca am incalcat planul de urbanism construind Arca in gradina mea si nu am respectat normele de inaltime.
Apoi compania de electricitate a cerut sa pun ipoteca pe Arca in vederea acoperirii costurilor de transport si de mutare a liniilor de inalta tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcii pentru a fi lansata la apa. Degeaba le-am spus eu ca va veni marea la mine, ca nu m-au crezut.
Sa fac rost de lemn, a fost o alta problema. Este interzis sa tai lemn din padurile invecinate deoarece acolo traieste bufnita cu pete care-i o specie protejata. Am incercat sa-i conving pe ecologisti ca tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita, dar nici n-au vrut sa stea de vorba cu mine.
Cand am inceput sa adun animalele, am fost dat in judecata de un grup de activisti pentru protectia animalelor. Ei sustineau ca tin animale salbatice sechestrate impotriva vointei lor si de asemenea, au sustinut ca sa pun atatea animale intr-un spatiu atat de mica, inseamna cruzime asupra lor.
Apoi Ministerul Mediului, au spus ca nu am voie sa construiesc Arca pana cand reprezentantii lor nu fac un studiu de mediu si implicatiile pe care Potopul Tau le poate avea asupra mediului..
Inca am un proces in derulare cu Ministerul Muncii deoarce nu m-am hotarat cate minoritati ale grupurilor etnice sa angajez pe santier. Blocul Sindical nu ma lasa sa fiu ajutat de proprii copiii la constructie deoarece acestia nu fac parte din Sindicat si nu au certificare ISCIR pentru constructia de Arce.
Ca sa fie totul si mai rau, Fiscul, mi-a confiscat toate posesiile deoarece ei sustin ca vreau sa parasesc tara cu specii de animale pe cale de disparitie.
Deci Doamne iarta-ma dar, imi trebuie pe putin 10 ani ca sa fac tot ce mi-ai zis!!

Dintr-o data cerul se lumina, norii disparura, iar soarele aparu din nou stralucitor pe cer.

- Doamne, sa inteleg ca nu ne mai distrugi lumea ?

- Nu, Noe, se pare ca mi-a luat-o guvernul inainte...

La Prislop

Undeva, unde se intalnesc drumurile catre Hateg, Densus si Hunedoara se gaseste o comuna, Silvasu de Sus, de unde un drum ingust te poarta prin taramuri mirifice catre un binecuvantat lacas.

Manastirea de la Prislop cu hramul "Sfantul Ioan Teologul" il odihneste pe Parintele Arsenie Boca, la dorinta expresa a acestuia. Este o manastire de maici si tot aici se afla si singurul seminar de fete din tara.
Imi place tare mult, ca totul este foarte exact organizat. Nu ai voie sa vizitezi decat biserica, cimitirul si grota. Restul, desi atrage privirea in mod deosebit, ramane de-o sanctitate neatinsa, tocmai pentru ca nu le poti vedea de aproape. Si sanctitatea se pastreaza pentru maicile care slujesc locul.
Cand intri in curtea manastirii, pasii te poarta domol spre izvorul tamaduitor, de unde se spune ca a baut apa domnita Zamfira (care a zidit lacasul) si s-a vindecat. In zi de sarbatoare e plin de lume, cu bidoane de plastic de diferite marimi, care ia apa de acolo. Dar credinta mea este ca doar daca bei apa in curtea manastirii ai putea sa te "vindeci". Daca duci apa de acolo in lumea rea, ramane apa ca toate apele.
Apoi pasii te indreapta spre cimitirul manastirii. Toate crucile sunt la fel, toate mormintele au aceleasi flori. In afara de unul, sus de tot, al Parintelui Arsenie. Cruce mai mare, din lemn, dar la fel de simpla si flori multe, multe, aduse de cei care se roaga. La mormantul Parintelui nu poti sa nu te opresti, sa gandesti la ale tale sau sa privesti in jur spre linistea Pasului Prislop.

Cand pleci spre grota Sfantului Ioan de la Prislop ai impresia ca drumul va fi lin, prin linistea padurii. Dar nu e deloc asa, nici macar in liniste, pentru ca jos in vale se lovesc zgomotos doua fire de apa si nu-ti lasa loc decat sa te asculti pe tine printre suvoiul lor. Poteca devine insa un adevarat drum al Patimilor cand ploua, dar cand stii ce te asteapta la capatul ei, nu-ti pare nimic mai usor decat sa cauti locurile cele mai potrivite intre radacinile copacilor ca sa-ti odihnesti piciorul pana la urmatorul pas. Ele formeaza trepte fara ordine sau marime corespunzatoare; sunt cum le-a lasat natura, cum le-a fost bine stapanilor lor, copacilor, sa-si intinda tentaculele pana la suvoaiele de jos. Sunt complicate ca si viata, dar ca si in viata trebuie sa fi perseverent sa alegi drumul cel mai bun si cel mai simplu.

La grota te odihnesti, te rogi, gandesti sau nu faci nimic. Cred ca locul face oricum totul pentru noi, si faptul ca ne-am facut timp sa calcam pe urmele acestor oameni speciali, conteaza mai mult decat inchinaciunea.

Apoi pleci cu pasi usori catre manastire. Dar, pentru ca in drumul tau inapoi te intampina tot locul de odihna al Parintelui Arsenie, te mai opresti putin, sa-ti faci curaj sa iesi din lumea buna a Prislopului si sa te intorci in lumea ta.

Parintele Arsenie spunea sa nu ne ducem doar noi la el, ci sa trimitem si pe altii. Le spun si altora despre acest loc in Pasul Prislop, dar imediat ce plec de acolo ma gandesc oare cand as putea sa ma intorc. Pentru ca asa simt si acolo gasesc acel ceva, care nu este de regasit in alta parte.

Mormantul Parintelui Arsenie Boca, poza preluata de pe http://imaginibizare.blogspot.com/.

Biserica din Strei

Dinspre Sibiu spre Deva, pe undeva pe langa Simeria, se face un un drum la dreapta catre Hateg. Dupa cativa kilometrii intri in orasul Calan, sau, ma rog, ce a mai ramas din orasul Calan. Acesta este printre cele mai vechi localitati locuite din Romania, pe vremea romanilor fiind cunoscut ca statiune cu ape termale. Dar a avut vechiul regim grija sa transforme locul in centru industrial. Apoi, cei mai bine de 20 de ani de "libertate", au transformat si combinatul intr-o ruina. Si e de-a dreptul deprimant cand intri in oras. Dar continuand drumul spre Hateg, vezi pe o culme mica, un varf de biserica din piatra. In satul Strei trebuie sa mergi foarte incet cu masina pentru a nu rata straduta cu indicatorul batut de praf care te indreapta catre monumentul istoric.
Se mai merge doar putin pe ulitele inguste din sat si apoi trebuie sa intrebati satenii unde este, pentru ca sigur nu e de gasit. O poarta mare de lemn, parca intrarea in curtea unui boier, iti deschide calea pe o alee verde, umbrita de copaci, printre gradinile oamenilor. Cand realizezi ca lacasul a fost construit la 1200 si ceva, te intrebi cum a rezistat pana acum, cum de nu a fost "pedepsit" de comunisti. Hramul bisericii este "Adormirea Maicii Domnului" si nu se mai slujeste in ea decat o data pe an, la sarbatorirea hramului. Dupa cum spunea batranul care ne-a adus cheia, atunci se aduna in satucul din Strei toata suflarea satelor din jur.
Pictura este de prin 1300 si ceva, a fost la un moment dat acoperita cu var (da, da, in timpul regimului comunist), dar lasata sa bucure privirea dupa restaurare.
Cand se deschide usa grea de lemn, inauntru dai de bezna. Nu este energie electrica. Dar dupa ceva timp, se obisnuieste privirea sa admire cu uimire culorile imaginilor realizate in vremuri de mult apuse.

Eu un loc atat de mic, dar atat de plin de semnificatii, si daca poposesti un pic, chiar te poarta in alta lume, poate una mai buna si sigur mai simpla si mai frumoasa.
Mi-au placut tare mult in cimitir mormintele vechi, inconjurate cu gard din fier forjat si cu o cruce mica, pe care abia desluseam de atata vant si ploi cine se odihneste acolo. Pentru simplitate.
Va recomand ca dupa ce va pierdeti putin in lumea bisericii vechi din Strei, sa plecati spre Densus. Sunt doar cativa kilometrii si acolo puteti vizita cea mai veche biserica din Romania unde inca se slujeste. De asemenea, este o curiozitate arhitecturala rar intalnita, construita tot in secolul 13. Are hramul "Sf. Nicolae", iar N. Iorga spunea despre ea ca este "fara pereche in toata Romanimea".

La Sambata de Sus

Prima oprire a fost la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus. Si nu am fost noi prea hotarati sa ajungem acolo, ci pur si simplu am facut dreapta de pe drumul principal intre Fagaras si Sibiu. A fost un fel de negandite combinat cu "asa trebuia sa fie, sa ne oprim intai la Sambata". Peisajul e mirific imediat ce iesi din Sambata de Jos: primvara cruda, cruda, de un verde orbitor si deasupra ultimele vitregii ale iernii presarate pe piscurile muntilor.

Si am ramas din nou placut impresionata. Nu mai fusesem de ceva ani buni acolo. Mi-a placut ordinea si linistea. Se terminase slujba de Sf. Gheorghe si am putut vizita nederanjati.

E o altfel de manastire. Nici nu are cum sa fie altfel la cata lume isi indreapta rugile spre cer de acolo. Si majoritatea calugarilor si mai marilor bisericii a petrecut acolo o parte din viata in slujba Domnului.

A fost primul pas de a renunta sa ma gandesc la framantarile mele. E uimitor, ca ceea ce te invata sa-ti aduci aminte de lucrurile simple, sa fie un loc cu sute de ani de istorie a dainurii credintei. Ar fi trebuit sa fie incarcat de simboluri si complexitate. Dar pentru a mine ramane ceva cast si necomplicat, o liniste automata a privirii exterioare refulata in interior.

Fost-am in concediu...

Adica, daca am fost in concediu si nu am mai scris. Pentru ca, de obicei in concediu ne plimbam. Nu conteaza unde, dar conteaza sa iesim din cotidian. Se strang informatiile intalnite, ca a fost un obiectiv istoric sau unul natural, si se rumega intens. Apoi, dupa ce trece frenezia momentului de a fi fost undeva, se trag concluziile, se analizeaza concret, ca sa stiu ce sa explic si altora despre cele vazute. Constat doar cat sunt de diferita si cat de diferit "vad" ceea ce altii poate nici nu observa. Deci, a fost doar o pauza pentru a gasi cea mai buna modalitate de prezentare a ceea ce am vizitat.
Si povestile vor continua in zilele ce urmeaza, cu scuzele de rigoare pentru durata indelungata a gandirii.
Stiti cum se spune, e minunat ca oamenii gandesc, dar e extraordinar cand oamenii chiar gandesc ce spun si ce fac.

Ceasul al 11-lea

Nu-i de ras, dar nu m-am putut abtine. Cand ma gandesc cati bani primesc si cat de laudati sunt "marii jurnalisti" ai Romaniei, imi pare totul rupt de realitate si aruncat intr-o penibilitate absoluta. Totul insemnand eruptia acelui vulcan din Islanda, al carui nume nici macar nu-l pot copia corect, daramite sa-l pronunt. Acuma, toata atentia presei se indreapta asupra vulcanului vecin, Katla. Pai normal, ala micu' scuipa fum, acolo sa intrerupa traficul aerian, ala mare e mare si e rau de rau daca erupe. Si nu ma pot abtine sa nu dau citate:

"Pentru ca este un vulcan mai mare, Katla are si un potential de eruptie mai mare" sau "Nu intotdeauna vulcanii transmit semnalele precursoare inainte de a erupe. Uneori, pot erupe fara niciun avertisment". Cata informatie noua pe cm patrat!
Apoi vine un specialist, nu stiu de unde, si zice ca daca erupe cel mic, cel mare face la fel, ca exista nu stiu ce canale comune de magma. Apoi vine alt specialist, si chiar nu mai conteaza de unde, si zice ca nu existe cai de comunicare intre cel mic si cel mare si ca cel mare si-a facut de cap si singur. Si cand a erupt asta din urma in sec. XVIII (sper sa nu gresesc) au inghetat mai multe ape, culturi nexam etc.

Na-ti-o buna! Astia ne cred prosti. Dar daca stau sa ma gandesc mai bine, suntem chiar prosti. Adica ar trebui sa preluam din presa, cum o fi ea, scrisa, vazuta sau auzita, doar informatia bruta. Erupe un vulcan de dimensiuni mai mici, norul de cenusa aruncat in aer pluteste deasupra Europei. Daca erupe un vulcan mai mare, putem sa ne gandim si singuri ce se poate intampla.

Acum, ecologistii sunt tare fericiti. Oprirea traficului aerian a redus consistent poluarea. Si pe bune ca m-am pierdut: adica incalzirea globala este incetinita datorita consecintelor naturale ale eruptiei sau datorita consecintelor economice asupra infrastructurii?!

In modernitatea lui, Internetul nu-mi permite sa gasesc o insemnare a unui aristocrat din sec. XIX, care isi descria inflorirea gradinii inainte de eruptia vulcanului Katla, si ulterior pustietatea acesteia lasata in urma de norul de cenusa asternut pe pamant.

Nu mai conteaza ce zice presa. Pentru ca suntem atat de infimi, atat de ignoranti si atat de infumurati ca oameni, incat majoritatea dintre noi cred ca banii, afacerile, concediile, buna-stare te scapa de urmarile naturii. Pai cum sa nu rad?!

Atat de puternica si stapanitoare este Natura in creatia Domnului, incat ne atrage atentia asupra lucrurilor evidente. Suntem nimic in fata ei si ar trebui sa plecam capul. Doar Natura poate transforma minunatia de peisaj din poza de mai sus, vulcanul Katla, intr-o furie asupra a tot.

Si indiferent cat ne opunem si cat o distrugem si cat nu ne gandim la ea, Natura primeaza si va invinge. Pot sa existe nenumarate statii de monitorizare a activitatii vulcanice, a poluarii aerului, a cutremurului. Ceea ce se trebuie, se va intampla oricum. Ramane doar sa ne canalizam energiea asupra ceea ce trebuie si este cu adevarat important.

Va recomand cu tristete, din pacate, sa vedeti documentarul "Ceasul al 11-lea". Concluziile le gandeste fiecare.

Casa cu sapte frontoane - N.H.

"Casa cu sapte frontoane" de Nathaniel Hawthorne este o carte absolut uimitoare datorita descrierilor. Am citit-o pe vremea cand eram la Master si inca mai aveam timp pentru nimic.

De aceea m-am bucurat foarte mult cand am avut ocazia sa scriu o recenzie a acestei carti.

Recenzia a fost publicata ieri pe blogul anticariatului online, Coltul Colectionarului.

Aici aveti linkul: http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/casa-cu-sapte-frontoane-%E2%80%93-nathaniel-hawthorne/

Va doresc lectura placuta... si cine stie, poate veti citi si cartea :)

Omul rau

Omul rau este exteriorizarea luptelor interioare intre bine si rau. Omul rau poate fi analizat din doua perspective: cea cu intentie si cea fara intentie.

Omul care face rau intentionat trebuie sa fi pamitit ceva anume in trecutul vietilor sale. Pentru ca rautatea acerba nu vine din rautatile unei singure vieti. Si acest om priveste tot ceea ce face ca o stare de fapt, ca asa trebuie sa actioneze. Si daca cumva, printr-o anumita intamplare face bine, i se pare ca a facut ceva rau. De oamenii acestia ne ferim inertial, pentru ca am fost avertizati prin raul facut altora sau am simit acest lucru pe propria noastra piele.

Omul care face rau neintentionat se afla intr-o stare mai putin degradanta. Pentru ca isi vede propriul interes doar si uita pur si simplu ca mai exista si altii in jurul sau. Daca ramane prins in jocul negativ, se va transforma in omul care face rau intentionat.
Daca la un moment dat va realiza cat rau a facut, incarcarea constiintei sale este o pedeapsa mai mare decat orice Judecata de Apoi. Pentru ca nimic nu poate fi mai nefericit, decat seara, atunci cand incearca sa adoarma, sa il ajunga din urma faptele sale rele, constientizate.

Si iertarea sinelui e mult mai grea decat iertarea altora.

Asa ca trebuie sa invatam in primul rand sa-i iertam pe ceilalti orice ar fi facut. E greu, dar sentimentul e inaltator. Apoi sa ne iertam pe noi insine ca l-am judecat si ponegrit pe omul rau. La urma urmei e si el doar un om, ce-i drept foarte slab, daca luptele interioare nu si le poate controla si aluneca pe panta neagra a vietii sale. Iar, daca nu poate iesi din intunecimea lui, ramane un nefericit, care va plati in vietile viitoare inconstienta actiunilor rau-voite.

Invat ca fiecare lucru care ne inconjoara, fie acesta un pom, o floare, o piatra, un om, sa nu fie analizat din perspectiva exteriorului. Invat ca totul in jurul nostru are suflet, mai mult sau mai putin vizibil, mai mult sau mai putin fericit sau chinuit, si ca trebuie respectat.

Ca si baza de coloana din poza. A fost o coloana inalta. Si mecanismele macrocosmosului - vant, apa, soare - au transformat-o intr-o ruina. Ce suflet o fi inchis in microcosmosul din ea, asteptand sa se transforme in ultima farama de praf pierduta in vant, pregatindu-se pentru o viata viitoare in regretarea si meditatia sa asupra faptelor care l-au inchis in acea piatra ?!

Voi cat de des vedeti sufletele din jur?

P.S.: Baza de coloana se afla in cimitirul bisericii din Densus, langa o alee, sa poata fi vazuta de oricine urca spre biserica.

Lumina fiecaruia

Nu ca nu as mai fi avut idei sa scriu. Ci pur si simplu am avut o saptamana propriu-zisa a Patimilor. Si timpul imi deveni atat de negativ de m-am trezit, undeva dupa Sfintele Sarbatori de Paste, facand nimic, tocmai pentru ca facusem atat de multe si transformasem timpul pozitiv in timp negativ si nu faceam nimic in tristetea de a nu mai avea timp pentru nimic.
Din Patimele saptamanii trecute nu cred ca am invatat ce trebuie si nici n-am tras foloasele care imi erau predestinate. Si de aceea, nu s-a petrecut nicio schimbare. Ma gasesc in acelasi tumult prea obositor. Dar sunt sigura ca daca imi fac putin timp de analiza, o sa inteleg ceea ce trebuia. Doar sa nu fie prea tarziu.
Nici nu apucasem sa ma dezmeticesc bine, ca am mers sa luam Lumina. Imi pare rau pentru cei ce iau lumina, pentru ca asa trebuie. Lumina nu e doar focul aprins al unei lumanari, care te poate arde daca nu esti atent. Lumina e binecuvantarea trezirii la cele care nu vor mai fi niciodata la fel.
Si sa nu intelegeti ca poate as vorbi cumva de trezitul in dimineata de Paste sa dam iama in frigider. Nu... Si e chiar trist cand realizezi pentru cata lume de fapt sarbatorile, oricare ar fi ele trec prin stomac.
Eu imi aduc aminte altfel de sarbatori: serveam masa in gradina si aveam atata timp sa facem nimic. Dar era cam prea demult. Si intotdeauna, in noaptea de Inviere era atat de frig, incat dimineata insorita in gradina primaverii devenea chiar o minune.
Acum minunile le-am pierdut. Pentru ca nu mai este timp... Sau poate e si suntem prea ignoranti sa observam.
Dar mi-a placut anul acesta cum am luat Lumina.

Saptamana Patimilor

"Manati mai adanc!"

"Cu aceste cuvinte a savarsit Isus zdroaba de toata noaptea a unor pescari, intorcandu-o intru o asa bucurie, incat printr-insa au cunoscut ca Isus e Dumnezeu, Stapanul marilor si al vietilor dintr-insa.
Oricine dintre noi poate ca s-ar multumi cu atata; cu bucuria ca Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunostinta pentru un moment.
Simon pescarul a mai facut ceva: si-a simtit toata nevrednicia sa de om in preajma lui Dumnezeu si, neputand scapa de simtamantul nevredniciei a spus o vorba, care poate fi si potrivita si nepotrivita:
"Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!"
Domnul, nu numai ca nu l-a ascultat sa se duca de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea pestilor, unde n-a avut necaz decat o noapte, in marea societatii omenesti: apostol, pescar de oameni, unde "necazurile Evangheliei" tin toata viata.

[...]

Ce invataminte putem desprinde noi din cuvantul lui Isus: "manati mai adanc"?

Ca in toata stradania noastra buna, sa manam mai adanc. Necazul, piedicile sau incercarile sunt puse ca sa le trecem, iar nu ca sa ne oprim sau sa ne intoarcem pagubasi.

Incercarile de tot felul sunt binecuvantate de Dumnezeu si trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor sa ne intalnim cu El, caci de la El primim puterea neobisnuita, care intoarce necazul in bucurie.

Ca intotdeauna, ori de cate ori ne intalnim cu Dumnezeu in necazuri, toate sunt chemari de-a-I fi mai aproape, de-a-I fi ucenici, de a nu tacea binefacerile Sale catre noi. - Ca mare trebuinta au oamenii, confratii nostri, de marturia noastra, precum ca in incercari e mai aproape Dumnezeu de noi si noi de El.

Sa manam deci mai adanc rosturile vietii acesteia si ale tuturor incercarilor ei, ca sfarsitul lor e moartea pacatului si intalnirea nedespartita de Dumnezeu.

Ca fara gasirea lui Dumnezeu in incercarile vietii, viata noastra ar fi o noapte de zdroaba zadarnica, mai zadarnica decat odinioara cea a lui Simon pescarul.

Nu pricepem viata fara Dumnezeu. Dar Il pricepem pe Dumnezeu din necazurile vietii - bune toate - si din ele propoveduim pe Dumnezeu.

Si propoveduiti-L si voi!"

Parintele Arsenie Boca, din "Cuvinte Vii" - 5 septembrie 1948

Vestitorii primaverii - George Cosbuc

Dintr-alte tari, de soare pline,
Pe unde-ati fost si voi straine,
Veniti, dragi pasari, inapoi
Veniti cu bine!
De frunze si de cantec goi,
Plang codrii cei lipsiti de voi.
In zarea cea de veci albastra
Nu v-a prins dragostea sihastra
De ceea ce-ati lasat? Nu v-a fost dor
De tara voastra?
N-ati plans vazand cum trece-n zbor
Spre miazanoapte nor de nor?
Voi ati cantat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, cand v-ati adus
De noi aminte!

Strainilor voi nu le-ati spus
Ca doine ca a noastre nu-s?
Si-acum veniti cu drag in tara!
Voi revedeti campia iara,
Si cuiburile voastre-n crang!
E vara, vara!
As vrea la suflet sa va strang,
Sa rad de fericit, sa plang!
Cu voi vin florile-n campie
Si noptile cu poezie
Si vanturi line, calde ploi
Si veselie.
Voi toate le luati cu voi
Si iar le-aduceti inapoi!

Tribul

162736352920948826241313098225151


Mi-a venit ideea sa scriu despre triburi ieri, cand am pus o intrebare unei doamne, functionar public, si anume cu ce acte trebuie sa ma prezint data viitoare cand platesc impozitul. Si ea imi raspunde: "CNP-ul!"

In primul rand ca CNP-ul, si anume codul numeric personal, nu este un act. In al doilea rand acest cod care il primim la nastere, acum cativa ani, era trecut frumos, de mana, pe toate actele importante trecerii noastre prin aceasta lume: certificatul de nastere, buletinul, certificatul de casatorie si cel de deces.
Acum, in "era informatizata", registrele nu mai au nevoie de nume, ci doar de CNP si de un Enter. Desigur, eu, care as prefera mirosul de mucegai al unei arhive, ca sa caut niste hartii prafuite si sa le completez de mana, sunt considerata un pic "dusa" de catre cei dependenti de simplul "click".
Dar sa nu deviez. Am intr-adevar o problema cu CNP-ul. Eu sunt doar un numar intr-un calculator?! Pai am nume si prenume, o casa, imi sarbatoresc si eu o data pe an ziua de nastere, am rude, prieteni. NU sunt un numar, NU VREAU sa fiu un numar!

Dar nu e dupa mine, evident. Caci evolutia asta, care de mult nu mai este umana, ci in-umana, m-a transformat fara voia mea in nimeni.

In vremurile de demult, triburile erau formate doar din cateva familii, ale caror membrii primeau un nume simplu, iar ulterior erau diferentiati prin simpla lor ocupatie: mama, vanatorul, pastorul, vraciul etc. etc. etc...
Apoi, cand datorita accelerarii transformarii eternului "a trai" in inexplicabilul "a avea", triburile s-au unit in sate, si apoi au format orase, ma gandesc, ca erau prea multi cu aceeasi ocupatie. Asa ca, numelui simplu i s-a mai adaugat inca unul, cel putin. Apoi a aparut nevoia acerba a existentei actelor, pentru identificare si alte chestiuni de genul, angajare, achizitii etc. Si apoi CNP-ul...

Eu imi doresc sa traiesc intr-un trib. Sa ma inconjor de oamenii care imi plac, sa ma intorc in simplitate, sa fac tot ce vine din suflet. Sa nu fac nimic anume, dar sa nu fiu un nimeni aruncat in oribilitatea combinatiei de treisprezece cifre. Vreau sa am o ocupatie simpla, dupa care sa fiu diferentiata: gradinareasa, doamna cu plimbarile, scriitoarea....

Dar ieri am fost doar un numar, la o banala coada, stand cuminte in spatele altor numere, intr-o caserie, functionala pe baza de numere, platind un impozit, a carui valoarea am primit-o inscriptionata in numere, pe o fila plina de numere.

Si cum sa nu ma necajesc?!

Bucatareasa

M-am uitat imprejur foarte atent. Atunci mi-am dat seama ca povestirile erau cat se poate de reale. Am recunoscut casa din primul moment in care privirea mi s-a oprit asupra ei. Gardul jumatate din beton, jumatate cu sipci de lemn aranjate in ordinea crescatoare, tufe de trandafiri care abia inmugureau. Casa ... exact cum o descrisese ea, de un albastru pal, parca rupta din basme. Niciodata nu m-am priceput la stilurile arhitecturale, dar constructiile de la 1800 au un stil aparte. Scara din fata in forma de L, sprijinta la intrare de doua coloane in miniatura, ferestre mari, luminoase, cu exceptia celor de la pod, care erau minuscule, turnuletele de pe acoperis aducand aminte de palatele vechi. Stateam nemiscat pe trotuarul din fata casei si parca simteam ca faceam sau macar incepeam sa fac parte din povestile ei.
Mi-a trebuit extraordinar de mult curaj sa intru in curtea cu trandafiri, sa patrund in taramurile ei de poveste.
De parca ar fi fost un semn ca ma desprindeam prea mult de realitate, o doamna intre doua varste si un gabarit care impresiona, veni spre mine desprinzandu-si sortul de bucatareasa de pe corpul imens:
- Spuneti, va rog, ce doriti?
Instantaneu am inceput sa zambesc. Ma simteam ca si cum as fi fost la terasa vreunui restaurant inexistent putand sa comand meniuri irationale. Si as fi vrut sa-i cer un pic de liniste sufleteasca combinata cu putina dragoste, cu mangaieri si soapte si vant de primavara. As fi vrut sa-i comand ca din bucataria ei fermecata sa-mi aduca putin din sensul vietii garnisit cu diferite povesti fara regrete. Dar m-am rezumat sa-i raspund simplu ca o caut pe ea.
Nu stiu daca va puteti imagina o persoana atat de voluminoasa cum era cea din fata mea, sa zambeasca cu intreaga fiinta, de parca i-as fi dat nu stiu ce veste despre pacea absoluta in lume sau despre disparitia poluarii. Veselia ei ma molipsi.
- Sunt un foarte bun prieten, am adaugat.
Tot zambind, mi-a raspuns:
- Stiu, dar nu este aici. Este la conacul mare. Familia nu mai locuieste aici decat daca are treburi pe la oras. O gasiti acolo. Si nu e departe.
Am raspuns foarte politicos ca-i multumesc si m-am urcat rapid in masina. Erau doar cativa kilometrii spre vest. Spre apusul de soare. Si doar acum imi dadeam seama de un lucru pe care ar fi trebuit sa-l stiu de mult, de cand plecasem in cautarea ei: ea ma astepta.

Salata de boeuf

Revin la ideea de a scrie despre orice, oricum. Probabil va intrebati cum de ma poate inspira o simpla si banala salata de boeuf?!
Pai tocmai de-asta, ca nu e nici simpla, nici banala si implica un adevarat ritual, perseverent si plin de experienta acumulata de-a lungul a intregi ani de exersare.

Salata de boeuf se serveste in anumite case strict de sarbatori. Asa am inceput si eu sa-i cunosc tainele. Doar ca pe atunci chiar consideram o corvoada miile de fasii de legume, care apoi se transformau in milioane de cubulete aruncate intr-o ditamai oala, pentru ca de sarbatori gatim in cantitati industriale, in eterna asteptare a sosului de maioneza.

Salata asta, poate nu stiati, este tipic romaneasca, o combinatie din salate occidentale. Germanii fierb legumele, printre care se numara obligatoriu si sfecla rosie, si adauga un sos rozaliu, care habar n-am din ce-i facut. Ei o numesc "Salata berlineza", evident. Francezii folosesc doar legume si alt fel de sos si o numesc "Macedoine".
Acuma, stim foarte bine, romanii iau ce-i mai bun din toate. Ca ce-i drept, nici nu-mi pot imagina existenta fara salata noastra de boeuf.

De cand am bucataria mea, respect cu sfintenie un adevarat ritual.
Si anume, intai se curata legumele, de la mama din gradina sau din piata, de la tarani, depinde de anotimp. Doar telina, patrunjel, morcovi, ceapa, la care se adauga o jumatate de piept de pui, de preferat tot de la tara puiul. A se nota, ca ceapa este doar pentru supa, nu si pentru salata.
Supa se fierbe incet si cu tandrete, la foc mic. Asta m-a invatat bunica lui Alin, ca eu pana sa gust supa ei, mancam supa, doar in zilele de sarbatoare, la fel ca salata de boeuf. Acuma, ca-i stiu secretul, chiar imi place.

Se scot legumele si carnea din supa si incepe adevarata descarcare a fustrarilor acumulate intre doua salate. Trebuie chiar sa faceti asta, ca sa va dati seama cum se pot descarca nervii atunci cand tai cu frenezie morcoveii moi si cuminti, parca pusi acolo expres pentru nervi, apoi la telina se topeste orice urma de suparare si la carne iti poti imagina cu ardoare ca tai in carne vie, chiar daca este fiarta. La castravetii murati insa, orice frustrare se transforma in arta. Deoarece cuburile de castraveti trebuie sa fie absolut perfecte, astfel se creeaza un echilibru demential intre dulceata legumelor fierte si acreala existentiala.
Si ca se inlature orice urma de umbra a framantarilor sufletesti, recomand ca maioneza sa fie amestecata traditional, cu lingura de lemn. Pentru ca dupa atata efort cu aceeasi mana, abia astepti sa termini, si evident viteza de amestecare paleste pe langa rotatiile mixerului. Pentru deplina armonie a galbenusului de ou cu mustarul si uleiul recomand acordurile lui Manuel de Falla "Spanish Dance". Sunt mai mult de trei minute de acorduri de vioara, parca tocmai compuse pentru o maioneza.

Apoi, urmeaza incununarea cu succes a muncii asidue de transformare a minunilor naturii, legumele, cu minunea amestecului oferit de o veritabila lingura de lemn, romaneasca, sosul de maioneza: SALATA. Incet, cu calm, ca si un cantec de leagan pentru un copil. Se asterne liniste atat in suflet, cat si in salata. Pentru ca se odihnesc toate, inainte de consumul propriu-zis.
Acuma, sa nu credeti ca salata pe care am facut-o in seara asta arata ca cea din imagine. Nicidecum, pentru ca decat sa o ornez, prefer sa-mi folosesc rabdarea cultivata in aceasta minunata jumatate de ora de bucatarit, ca sa-mi "ornez" blogul cu un pic de cultura gurmanda.

Vedeti, de cand am bucataria mea ce de inspiratie se naste?
Si nu-i asa, ca nu v-ati gandit niciodata in acest fel la o simpla si banala salata de boeuf?

Doctorul

Aşa am plecat spre alte peisaje, total diferite. Mi-a părut bine de alegerea făcută. Chiar aveam nevoie să fiu singur, eu cu mine, cu gândurile mele. Astfel mă puteam gândi în linişte la ea. Călătoria mă purta înspre sud-estul ţării, unde, din păcate, puteam observa replicile iminente ale comunismului. Terenuri în paragină, case părăsite sau nerenovate de foarte mult timp, în care însă încă mai locuiau oameni. Aceştia denotau prin privirea şi gesturile lor o mare tristeţe. Nu aveam de unde şti de ce erau atât de anoşti, dar bănuiam că ar fi fost vorba de grija zilei de mâine. Tocmai din cauza oamenilor trişti nu am făcut nici o pauză de condus până am ajuns la locul de trecere peste fluviu. Pe bac mi-am aprins o ţigară şi încercam să-mi explic cum au putut să o trimită tocmai aici. Mă uitam în jur şi nu vedeam decât oameni indiferenţi la tot ceea ce însemna mediul înconjurător al persoanei lor. Apropiindu-ne de oraş, am observat că apa era neagră, învolburată. Mă gândeam oare ce ar fi putut să semnifice acest lucru. Bănuiam că de bine nu era oricum. Poate că era vorba despre ea, dar mai rău decât să o trimită în acest loc nu aveau ce să-i facă.
Oraşul nostru nici măcar nu se compara în tristeţe cu acesta. Clădirile gri, de aceleaşi forme, străzi drepte, parcă toate făcute după acelaşi calapod. Până şi oamenii erau la fel. Oraşului îi lipseau modernismul şi culorile. Intrasem în altă lume. Altă lume, dar totuşi foarte mică pentru că am găsit sanatoriul foarte repede. Nu i se spunea “spital de psihiatrie”, ci era numit în mod rudimentar “spital de nebuni”. Ştiam că e nebună, dar în sensul bun al cuvântului, nu în cel “nebun”.
Spitalul arăta mai degrabă ca o închisoare, decât o instituţie sanitară. Nu exista nici măcar o fereastră cât de mică fără gratii. Portarul îmi explică că este un loc pentru bolnavi periculoşi, iar instituţia îşi cere scuze pentru inconvenientele aduse vizitatorilor datorită sistemelor de securitate. Intr-adevăr fiecare intrare şi ieşire, nu doar în şi din clădire, ci la fiecare hol şi salon, erau prevăzute cu sisteme de securitate. Însoţit de o asistentă pătrundeam tot mai adânc în spital. În liniştea apăsătoare, fiecare sunet avea rezonanţa unui zgomot infernal. Acest lucru mă frapa, ca şi curăţenia absolută ce aducea a castitate. Când ne-am oprit în faţa unei uşi fără sistem de securitate mi se umpluse sufletul de bucurie, gândindu-mă că în spatele acesteia era ea. Oricare ar fi fost situaţia, oricât de schimbată ar fi fost persoana ei, chiar eram fericit că o pot vedea din nou. În schimb însă, asistenta îmi spuse cu un glas absolut agitat, contrar calmului din “spitalul de nebuni”:
- Domnul doctor vă aşteaptă.
Puţin uimit, ca şi de reacţia celor de la recepţie, am intrat în cabinetul doctorului. Mă întrebam ce s-ar fi putut întâmpla cu ea sau de ce anume ar fi putut să sufere încât să o cunoască toţi. Cabinetul doctorului era deosebit de primitor în ciuda castităţii reci a spitalului. Cărţi peste tot în rafturi imense din tavan până în podea. Într-un colţ, lângă fereastră trona o impresionantă colecţie de obiecte artizanale româneşti. Lumina zilei ce pătrundea de afară era de un vernil transparent datorită plantelor aflate pe pervazele ferestrelor. Ambianţa încăperii era absolut liniştitoare. Domnul doctor era bine trecut de 60 de ani. Bănuiam că trecuse de vârsta pensionării, dar era prea dedicat meseriei pentru a renunţa la practicarea medicinei. Se prezentă cu o strângere de mână puternică şi mă întrebă:
-Sunteţi rudă cu domnişoara?
-Nu, doar un foarte bun prieten.
Discuţia a continuat cu calm, ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult.
-Vă întreb dacă sunteţi rudă, pentru că nu avem voie să dăm informaţii despre persoanele internate aici decât rudelor foarte apropiate. Dar dacă îmi spuneţi că sunteţi un prieten foarte bun, ştiu cine sunteţi.
I-am zâmbit din nou şi i-am pus întrebarea care mă măcina de când intrasem în oraşul care conservase atât de bine tenebrele comunismului:
- Este aici?
- Nu!
Răspunsul frapant mă lăsă fără posibilitatea de a continua cu întrebările. Doctorul însă vorbi mai departe:
-Ştiţi de ce a fost trimisă aici?
- În principiu da : stare paranoică, tentativă de suicid.
Astfel mi-am dat seama că habar nu aveam din ce motiv fusese trimisă în acest sanatoriu, doar ce-mi povestise prietena ei. Doctorul, la fel de conştient de neştiinţa mea, începu să-mi povestească, justificându-se:
- După cum bine vedeţi am o vârstă. Şi în atâţia ani în funcţia de director al sanatoriului am văzut multe. Şi toate cazurile speciale am încercat să le tratez în mod deosebit, chiar dacă câteodată am trecut peste pragul raţiunii şi al medicinei. Ce pot să vă spun este că prietena dumneavoastră nu suferea de paranoia, cum a fost diagnosticată anterior. În cele trei săptămâni cât a stat aici am reuşit să-i alung gândurile de suicid, să o fac să vorbească şi să-şi recapete stăpânirea de sine. Dumneavoastră sunteţi superstiţios din fire?
- Sincer, nu prea. Adică eu nu cred în astfel de lucruri, dar îi respect pe cei care o fac.
- Adică nu credeţi în fatidicul 13, zi de marţi, pisică neagră?, mă întrebă zâmbind.
- Nu! Şi râspunsul meu fu cât se poate de sincer.
- Deci nici nu se pune problema de a crede în fantome, blesteme şi alte de acest fel?
- Nici.
Chiar mă simţeam ca la un interogatoriu fără sens.
- Domnul meu, dar religios sunteţi,bănuiesc. Am dat din cap afirmativ. El continuă:
- Atunci ştiţi bine că religia vorbeşte despre spirite neodihnite, care trebuie ajutate să-şi găsească liniştea.
De data asta m-am blocat. Putea oare un doctor în ştiinţe exacte să prezinte asemenea raţiune de gândire ? Doctorul foarte calm îşi continuă însă pledoaria:
- După întrebările mele cred că puteţi înţelege de ce anume suferă prietena dumneavoastră. A fi superstiţios şi a crede în lucruri nevăzute nu înseamnă paranoia. Este doar un mod de gândire moştenit de la stăbuni. Lucruri, care în timpuri vechi nu puteau fi explicate ştiinţific, au fost preluate cu interpretări care mai de care mai iraţionale. Singurul fapt clar este că în modernitatea timpurilor noastre, anumite întâmplări sunt foarte conroversate şi nu pot fi explicate raţional. Diferenţa o constituie acele persoane, care percep aceste lucruri mult mai intens decât ceilalţi şi încearcă să le trateze diferit. Acesta este diagnosticul prieteni dumneavoastră. Perioada în care a fost internată aici nu a făcut decât să contribuie la liniştirea ei şi recăpătarea puterii interioare de a accepta aceste lucruri. Când am observat îmbunătăţirea stării ei, am sfatuit-o să-şi urmeze menirea. Atâta tot. Doar că menirea ei este una absolut specială. Este cel mai deosebit caz pe care a trebuit să-l tratez vreodată. După mai mult de 30 de ani de carieră nu mi-am imaginat că mă voi retrage după un asemenea caz.
Mâna i se opri asupra unui dosar pe care scria numele lui. Dosarul de retragere din funcţie. Spuse mai departe cu glas blajin:
- Acum chiar pot spune că le-am văzut pe toate.
Am rămas în câteva momente de linişte surdă. Îmi puteam auzi ritmul inimii. Răsuflarea mi se oprise.
- Trebuie să vă spun ceva la modul cel mai serios, rosti doctorul cu privirea aţintită asupra mea. Dacă mai vreţi să o găsiţi, trebuie să fiţi absolut conştient de tot ce v-am povestit. Să-i respectaţi credinţele şi mai ales tot ce face ea. Şi ca să reuşiţi aşa ceva trebuie să aveţi sentimente puternice pentru ea şi chiar să vreţi să-i fiţi alături. Altfel întreaga căutare a ei este lipsită de sens.
Pornisem însă pe un drum fără întoarcere. Nimic nu poate fi mai rău decât să nu ştii ce anume cauţi şi ce s-a întâmplat. Decât rău necunoscut mai bine cel cunoscut, oricum ar fi acesta şi oricare ar fi implicaţiile lui. Cu hotarâre vehementă în glas am întrebat:
- Unde este acum?
- Am trimis-o acasă.
Doctorul îşi luă rămas bun cu aceeaşi puternică strângere de mână, urându-mi succes. Am închis uşa cabinetului foarte încet în urma mea ca să nu tulbur liniştea castă a sanatoriului. L-am lăsat pe doctor în lumina lui difuză, vernilă, înconjurat de cărţi, contemplând obiectele artizanale, cu palma stângă odihnindu-se pe dosarul de retrage. Ultimul lui caz iraţional îi pusese capăt carierei deosebit de apreciată. M-am urcat în maşină şi până la trecerea fluviului cu bacul am refuzat să gândesc. Când ne aflam undeva la mijlocul traversării mi-am aprins din nou o ţigară. Am constat surprins că apa era limpede. Conform superstiţiilor, era de bine. Am plecat mai departe la drum cu gândul că orice ar fi, trebuia să o găsesc şi să mă bucur câteva clipe de prezenţa ei. Încercam din răsputeri să nu analizez deloc cele povestite, şi asta poate pentru că nu înţelegeam.

Punga galbena

Câteodată te întrebi unde te-ar putea purta drumurile, dar realizezi că de fapt nu sunt decât poveşti. O călătorie, o poveste. Finalul ei rămâne deschis, pentru că un capăt de linie, nu este un capăt de drum. Şi niciodată nu ai cum să ştii unde te poartă poveştile.
Cu aceste gânduri am plecat din oraşul trist cu pomii înfloriţi înspre sud-estul ţării, unde apa înlocuieşte pământul. Gara în reconstrucţie în contrast exasperant cu trenul ultimul model. Călătorie deosebit de lungă alături de patru poveşti. Un student, în aparenţă, datorită ochelarilor cu ramă groasă, neagră, şi absenteismul pentru poveştile din jur; un hands-free conectat la un telefon mobil, pe care probabil viziona un film. Comedie, cred, după accesele de râs. Un domn cu o vârstă respectabilă, care nu pierdea niciun moment în a aduce vorba despre nepoţii săi, realizaţi profesional, cuminţi, respectoşi. Altul deosebit de tăcut, dar care sub simplitate ascundea o importanţă deosebită, accentuată prin tăcere şi aţipiri de plictiseală. Persoana de lângă el, un domn nu mai în vârstă de 30 de ani, dorea neapărat să facă cunoscut faptul, că tocmai fusese avansat într-o poziţie deosebit de importantă la firma la care lucra. În prima jumătate de oră a călătoriei a vorbit la telefon despre sume foarte mari de bani. Deranjat era faptul că avea lângă diplomatul cu cifru o pungă transparentă, galbenă, în care îşi depozitase cu mare atenţie un ziar împăturit, o pungă cu alune şi o sticlă de suc, dar pe care o fâşâia într-un ritm frenetic. Băniesc că doar ca să atragă atenţia asupra sa şi mai mult. Când termină convorbirile “preţioase” la telefon, începu să citească ziarul. Dar mai întâi îl desfăşură tacticos cât era de mare, ca să observe toţi că citea “Ziarul Financiar”. După o oră de lecturat, timp în care nu încetase să ne delecteze cu zgomotul natural al pungii galbene, transparente, îşi desfăcu punga de alune. Altă pungă, dar şi mestecat al fructelor tari ca pietrele cu o lipsă clară de maniere. Între plescăit şi fâşâituri nu-ţi puteai auzi nici gândurile, nu te puteai concentra asupra sinelui, nici măcar asupra peisajului. Brusc persoana mea deveni anostă.
Am ieşit din compartiment pe hol şi am început să zâmbesc. Mă gândeam că poate aşa s-au luat deciziile nefaste ale trecutului. Pentru că oameni inspizi, fără să acorde vreo importanţă realităţii şi care nu se văd decât pe sine, au perturbat involuntar minţile vreunei somităţi. Prin faţa ochilor, în loc de peisajele primăverii mi se perindau ororile istoriei: războaie, asasinate, căderi economice la nivel mondial, încălcări ale drepturilor omului... Socotind că deprinmarea mea devenise dintr-o dată disperantă am coborât din tren la prima staţie şi am decis ca pentru următoarea jumătate a drumului să închiriez o maşină. Hotârăre destul de bună, deoarece astfel puteam să admir într-un mod mult mai plăcut locurile, unde mă purta scopul călătoriei mele.

"Nu e nimeni pe drum, nimeni acum..."

La multi ani stiu eu cui!!!

La multi multi ani! Sa te faci mare si tot mai frumoasa si sa fi tare fericita!
Poate ca nu stii, dar am calculat eu aseara, ne cunoastem de 17 ani, 5 luni si 19 zile. Si cam tot de pe atunci suntem prietene.

In primul rand vreau sa-ti multumesc ca esti fix cu 6 luni mai mare decat mine, astfel, langa tine, am timp pana la ziua mea sa ma obisnuiesc cu varsta pe care o sa o implinesc.

Iti multumesc ca esti prietena mea cea mai buna si nu ma judeci niciodata.

Iti multumesc ca nu raspunzi cu orele la telefon, si astfel presari un pic de picanterie in viata mea anosta, cand incep sa-mi fac griji.

Imi place ca ne plac aceleasi lucruri, de la culori pana la florile din casa si vinul alb. Cu exceptia maslinelor, evident.

Imi place cand ma gandesc ca trebuie sa vorbim si tu ma suni exact atunci si invers.

Si orice as mai spune ar fi de prisos. Astept sa mai treaca vreo 17 ani sa vad atunci daca mai vreau sa-ti multumesc ca existi.

Sa nu fi trista azi deloc. Tot aseara am aflat ca femeile sunt precum vinul, cu cat inainteaza in varsta, se innobileaza. Dar pana sa devenim nobile mai avem ceva timp....

La multi Ani!

Auzi?!

Am zis initial ca n-o sa scriu cele ce urmeaza decat undeva pe la jumatatea lunii, dar nu m-am putut abtine. Una dintre prietenele mele din Sibiu a subliniat clar ce si cum am de scris, asa ca telefonul ei a fost cumva ca o luminita de inspiratie. Acum trei ani, aproximativ in perioada asta, ma pregateam sa plec din Sibiu. Si avea sa fie de tot.
Imi aduc cu remuscari aminte de o usoara interventie estetica, pe care aveam sa o resimt mai multe saptamani si datorita careia am folosit atata fond de ten, cat n-am folosit si sper ca nu voi mai folosi vreodata. Dar noroc cu simtul practic al fetelor, care aveau in congelator o punga de carne tocata si pe care mi-am insusit-o cateva zile la rand ca sa-mi alin durerile. Ce-i drept, nu ma gandisem ca puteam foarte bine sa folosesc gheata. Si mai stiu eu pe cineva care umbla dupa mine prin casa cu telefonul sa-mi faca poze la plasturi. Apoi imi aduc aminte de chefurile de ramas bun, ca au fost mai multe. Unul cu ciorba de perisoare cu os afumat si dezastru in bucatarie si unul, la care mai bine nu ma mai gandesc, pentru ca a fost chiar in seara dinaintea plecarii si despartirile au fost cam triste.
Pai cum sa nu fi fost trist, ca lasam in urma scrumierele si paharele goale, si la propriu si la figurat. Ca sa intelegi, dupa ce scriam seara, trebuia sa stranga cineva dupa mine tot ce contribuise la imaginatie. Si daca era putin de strans, probabil as fi strans eu. Recunosc si sa-mi fie cu iertare.
Si "Auzi?!" chiar n-am mai spus nimanui de atunci. Acest cuvant magic, care nu lasa loc decat de egoism. Pentru ca era "Auzi ce am de zis" sau "Auzi ce s-a intamplat" sau, preferatul meu, "Auzi, ce parere ai despre...". Acuma nu stiu exact daca chiar reuseam sa ma ghidez dupa raspunsuri in ceea ce urma sa fac sau sa scriu, dar culmea, ca primeam intotdeauna raspuns. Nici macar atunci cand prietena mea mi-a spus intr-o seara ca citea acelasi randuri de ceva timp si nu intelegea nimic din cauza intrebarii mele ostentative, nu m-am oprit din "Auzi?!"
Pentru simplu fapt ca atata exaltare inspirativa exista in mine, incat trebuia cumva sa ma descarc. Eu nu cred ca as fi reusit sa ma suport, daca eram in locul lor. Dar au inteles din timp, ca artistii astia, au o doza de ceva de neinteles, care nu lasa loc de interpretari si trebuie luati asa cum sunt.
De aceea, li s-a parut si absolut normal cand am facut un fel de sedinta langa un foc de 1 Mai undeva, pe langa Victoria, ca sa alegem picturile de Monet, care intre timp au devenit tablouri pe peretii conacului, unde se regaseste povestea primei carti.
In viziunea mea de atunci, scriitorii erau niste nebuni, care, decat sa-si recunoasca starea si sa fie damnati de societate, preferau sa scrie, ca tot ceea ce gandeau si simteau sa fie considerat pura fictiune.
Oricum, imaginatia mea sigur nu s-ar fi putut manifesta fara echilibrul lor. Erau anumite reguli nescrise, pe care le respectam cu sfintenie: masa de seara impreuna, povestile la lumina lumanarii (nu datorita romantismul, ci pentru economia la factura de curent), usa incuiata seara, dar mai ales sfintenia paharelor de cristal de pe frigider, care se foloseau doar la ocazii. La un asemenea eveniment am aflat cu stupoare ca visinata se poate bea si din pahare de sampanie.Dar cea mai de pret era si a ramas prietenia, orice ar fi. Si prietenia asta mi-a deschis drumul pe care sunt acum. Caci cine stie pe unde m-as fi pierdut.

Auzi?! Chiar au trecut trei ani? Ca parca a fost ieri...

Concert Tudor Gheorghe si Filarmonica Brasov

Am fost in seara asta la concertul lui Tudor Gheorghe impreuna cu Filarmonica din Brasov. Si, desi am avut astazi o zi crunta, ca nu pot sa ma exprim altfel, de am cantat in minte numa' "degeaba vine primavara", am reusit sa ma desprind un pic de tot si toate. Desigur, pana a inceput concertul am incercat in zadar sa fac abstractie de doamna din spatele meu care isi critica in mare verva nu stiu ce cunostinta, dar in asemenea hal, de cred ca o auzeau cinci randuri in fata si cinci randuri in spate. Cum pot unii sa vorbeasca atat de mult, atat de repede, atat de tare si atat de rau pe cineva, si apoi sa planga cu suspine in mijlocul concertului si spre sfarsitul seratei, cand e linistea sufleteasca mai mare, sa desfaca o sticla de ceva cu acid, sa se auda....
Dar ma rog, am facut abstractie. Si asta pentru ca la un moment dat, Tudor Gheorghe a spus ca suntem noi, cei din sala, ca si el, oameni de cultura. Adica, indirect, mi s-a atras atentia ca toti oamenii sunt frumosi, indiferent de cate sticle cu acid au.
In caminul studentesc din Sibiu, nu prea aveam voie sa ascultam Tudor Gheorghe. Ca eram patru in camera, si doua contra doua. Dar, evident aveam primavara permisiunea ca macar intr-o seara sa ascultam cd-ul cu respectivul concert. Si asta mi-am adus aminte cand a inceput maestrul sa cante. Apoi m-am uitat la oamenii din jurul meu, cata liniste...
Si am uitat de ziua mea crunta, caci venise primavara. Asa ca de 1 Martie.
Mi-am adus aminte ca am voie sa "nebunesc" si eu precum salcamii, ca nu "degeaba vine primavara" asta ... Ca exista "schimbari mai grave decat moartea" si ca "macesul singuratic" tot pe-o "verde margine de sant" va creste intotdeauna.
Si tare mult mi-a placut de doamna de langa mine. O doamna pensionara, imbracata cochet, profund impresionata de spectacol. Am avut amandoua acelasi reactii, desi in cartea vietii sigur ne desparteam vreo 40 de ani si ceva. Si intr-adevar exista o anumita muzica si anumite versuri care n-au o varsta anume. Sunt pentru toti, cei cu suflet sa le asculte.
Si m-am hotarat, de azi sunt o primavara. Cat nu stiu, dar efortul de a fi, sigur contribuie la starea anotimpului.