Ceasul al 11-lea

Nu-i de ras, dar nu m-am putut abtine. Cand ma gandesc cati bani primesc si cat de laudati sunt "marii jurnalisti" ai Romaniei, imi pare totul rupt de realitate si aruncat intr-o penibilitate absoluta. Totul insemnand eruptia acelui vulcan din Islanda, al carui nume nici macar nu-l pot copia corect, daramite sa-l pronunt. Acuma, toata atentia presei se indreapta asupra vulcanului vecin, Katla. Pai normal, ala micu' scuipa fum, acolo sa intrerupa traficul aerian, ala mare e mare si e rau de rau daca erupe. Si nu ma pot abtine sa nu dau citate:

"Pentru ca este un vulcan mai mare, Katla are si un potential de eruptie mai mare" sau "Nu intotdeauna vulcanii transmit semnalele precursoare inainte de a erupe. Uneori, pot erupe fara niciun avertisment". Cata informatie noua pe cm patrat!
Apoi vine un specialist, nu stiu de unde, si zice ca daca erupe cel mic, cel mare face la fel, ca exista nu stiu ce canale comune de magma. Apoi vine alt specialist, si chiar nu mai conteaza de unde, si zice ca nu existe cai de comunicare intre cel mic si cel mare si ca cel mare si-a facut de cap si singur. Si cand a erupt asta din urma in sec. XVIII (sper sa nu gresesc) au inghetat mai multe ape, culturi nexam etc.

Na-ti-o buna! Astia ne cred prosti. Dar daca stau sa ma gandesc mai bine, suntem chiar prosti. Adica ar trebui sa preluam din presa, cum o fi ea, scrisa, vazuta sau auzita, doar informatia bruta. Erupe un vulcan de dimensiuni mai mici, norul de cenusa aruncat in aer pluteste deasupra Europei. Daca erupe un vulcan mai mare, putem sa ne gandim si singuri ce se poate intampla.

Acum, ecologistii sunt tare fericiti. Oprirea traficului aerian a redus consistent poluarea. Si pe bune ca m-am pierdut: adica incalzirea globala este incetinita datorita consecintelor naturale ale eruptiei sau datorita consecintelor economice asupra infrastructurii?!

In modernitatea lui, Internetul nu-mi permite sa gasesc o insemnare a unui aristocrat din sec. XIX, care isi descria inflorirea gradinii inainte de eruptia vulcanului Katla, si ulterior pustietatea acesteia lasata in urma de norul de cenusa asternut pe pamant.

Nu mai conteaza ce zice presa. Pentru ca suntem atat de infimi, atat de ignoranti si atat de infumurati ca oameni, incat majoritatea dintre noi cred ca banii, afacerile, concediile, buna-stare te scapa de urmarile naturii. Pai cum sa nu rad?!

Atat de puternica si stapanitoare este Natura in creatia Domnului, incat ne atrage atentia asupra lucrurilor evidente. Suntem nimic in fata ei si ar trebui sa plecam capul. Doar Natura poate transforma minunatia de peisaj din poza de mai sus, vulcanul Katla, intr-o furie asupra a tot.

Si indiferent cat ne opunem si cat o distrugem si cat nu ne gandim la ea, Natura primeaza si va invinge. Pot sa existe nenumarate statii de monitorizare a activitatii vulcanice, a poluarii aerului, a cutremurului. Ceea ce se trebuie, se va intampla oricum. Ramane doar sa ne canalizam energiea asupra ceea ce trebuie si este cu adevarat important.

Va recomand cu tristete, din pacate, sa vedeti documentarul "Ceasul al 11-lea". Concluziile le gandeste fiecare.

Casa cu sapte frontoane - N.H.

"Casa cu sapte frontoane" de Nathaniel Hawthorne este o carte absolut uimitoare datorita descrierilor. Am citit-o pe vremea cand eram la Master si inca mai aveam timp pentru nimic.

De aceea m-am bucurat foarte mult cand am avut ocazia sa scriu o recenzie a acestei carti.

Recenzia a fost publicata ieri pe blogul anticariatului online, Coltul Colectionarului.

Aici aveti linkul: http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/casa-cu-sapte-frontoane-%E2%80%93-nathaniel-hawthorne/

Va doresc lectura placuta... si cine stie, poate veti citi si cartea :)

Omul rau

Omul rau este exteriorizarea luptelor interioare intre bine si rau. Omul rau poate fi analizat din doua perspective: cea cu intentie si cea fara intentie.

Omul care face rau intentionat trebuie sa fi pamitit ceva anume in trecutul vietilor sale. Pentru ca rautatea acerba nu vine din rautatile unei singure vieti. Si acest om priveste tot ceea ce face ca o stare de fapt, ca asa trebuie sa actioneze. Si daca cumva, printr-o anumita intamplare face bine, i se pare ca a facut ceva rau. De oamenii acestia ne ferim inertial, pentru ca am fost avertizati prin raul facut altora sau am simit acest lucru pe propria noastra piele.

Omul care face rau neintentionat se afla intr-o stare mai putin degradanta. Pentru ca isi vede propriul interes doar si uita pur si simplu ca mai exista si altii in jurul sau. Daca ramane prins in jocul negativ, se va transforma in omul care face rau intentionat.
Daca la un moment dat va realiza cat rau a facut, incarcarea constiintei sale este o pedeapsa mai mare decat orice Judecata de Apoi. Pentru ca nimic nu poate fi mai nefericit, decat seara, atunci cand incearca sa adoarma, sa il ajunga din urma faptele sale rele, constientizate.

Si iertarea sinelui e mult mai grea decat iertarea altora.

Asa ca trebuie sa invatam in primul rand sa-i iertam pe ceilalti orice ar fi facut. E greu, dar sentimentul e inaltator. Apoi sa ne iertam pe noi insine ca l-am judecat si ponegrit pe omul rau. La urma urmei e si el doar un om, ce-i drept foarte slab, daca luptele interioare nu si le poate controla si aluneca pe panta neagra a vietii sale. Iar, daca nu poate iesi din intunecimea lui, ramane un nefericit, care va plati in vietile viitoare inconstienta actiunilor rau-voite.

Invat ca fiecare lucru care ne inconjoara, fie acesta un pom, o floare, o piatra, un om, sa nu fie analizat din perspectiva exteriorului. Invat ca totul in jurul nostru are suflet, mai mult sau mai putin vizibil, mai mult sau mai putin fericit sau chinuit, si ca trebuie respectat.

Ca si baza de coloana din poza. A fost o coloana inalta. Si mecanismele macrocosmosului - vant, apa, soare - au transformat-o intr-o ruina. Ce suflet o fi inchis in microcosmosul din ea, asteptand sa se transforme in ultima farama de praf pierduta in vant, pregatindu-se pentru o viata viitoare in regretarea si meditatia sa asupra faptelor care l-au inchis in acea piatra ?!

Voi cat de des vedeti sufletele din jur?

P.S.: Baza de coloana se afla in cimitirul bisericii din Densus, langa o alee, sa poata fi vazuta de oricine urca spre biserica.

Lumina fiecaruia

Nu ca nu as mai fi avut idei sa scriu. Ci pur si simplu am avut o saptamana propriu-zisa a Patimilor. Si timpul imi deveni atat de negativ de m-am trezit, undeva dupa Sfintele Sarbatori de Paste, facand nimic, tocmai pentru ca facusem atat de multe si transformasem timpul pozitiv in timp negativ si nu faceam nimic in tristetea de a nu mai avea timp pentru nimic.
Din Patimele saptamanii trecute nu cred ca am invatat ce trebuie si nici n-am tras foloasele care imi erau predestinate. Si de aceea, nu s-a petrecut nicio schimbare. Ma gasesc in acelasi tumult prea obositor. Dar sunt sigura ca daca imi fac putin timp de analiza, o sa inteleg ceea ce trebuia. Doar sa nu fie prea tarziu.
Nici nu apucasem sa ma dezmeticesc bine, ca am mers sa luam Lumina. Imi pare rau pentru cei ce iau lumina, pentru ca asa trebuie. Lumina nu e doar focul aprins al unei lumanari, care te poate arde daca nu esti atent. Lumina e binecuvantarea trezirii la cele care nu vor mai fi niciodata la fel.
Si sa nu intelegeti ca poate as vorbi cumva de trezitul in dimineata de Paste sa dam iama in frigider. Nu... Si e chiar trist cand realizezi pentru cata lume de fapt sarbatorile, oricare ar fi ele trec prin stomac.
Eu imi aduc aminte altfel de sarbatori: serveam masa in gradina si aveam atata timp sa facem nimic. Dar era cam prea demult. Si intotdeauna, in noaptea de Inviere era atat de frig, incat dimineata insorita in gradina primaverii devenea chiar o minune.
Acum minunile le-am pierdut. Pentru ca nu mai este timp... Sau poate e si suntem prea ignoranti sa observam.
Dar mi-a placut anul acesta cum am luat Lumina.

Saptamana Patimilor

"Manati mai adanc!"

"Cu aceste cuvinte a savarsit Isus zdroaba de toata noaptea a unor pescari, intorcandu-o intru o asa bucurie, incat printr-insa au cunoscut ca Isus e Dumnezeu, Stapanul marilor si al vietilor dintr-insa.
Oricine dintre noi poate ca s-ar multumi cu atata; cu bucuria ca Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunostinta pentru un moment.
Simon pescarul a mai facut ceva: si-a simtit toata nevrednicia sa de om in preajma lui Dumnezeu si, neputand scapa de simtamantul nevredniciei a spus o vorba, care poate fi si potrivita si nepotrivita:
"Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!"
Domnul, nu numai ca nu l-a ascultat sa se duca de la el, dar l-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea pestilor, unde n-a avut necaz decat o noapte, in marea societatii omenesti: apostol, pescar de oameni, unde "necazurile Evangheliei" tin toata viata.

[...]

Ce invataminte putem desprinde noi din cuvantul lui Isus: "manati mai adanc"?

Ca in toata stradania noastra buna, sa manam mai adanc. Necazul, piedicile sau incercarile sunt puse ca sa le trecem, iar nu ca sa ne oprim sau sa ne intoarcem pagubasi.

Incercarile de tot felul sunt binecuvantate de Dumnezeu si trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor sa ne intalnim cu El, caci de la El primim puterea neobisnuita, care intoarce necazul in bucurie.

Ca intotdeauna, ori de cate ori ne intalnim cu Dumnezeu in necazuri, toate sunt chemari de-a-I fi mai aproape, de-a-I fi ucenici, de a nu tacea binefacerile Sale catre noi. - Ca mare trebuinta au oamenii, confratii nostri, de marturia noastra, precum ca in incercari e mai aproape Dumnezeu de noi si noi de El.

Sa manam deci mai adanc rosturile vietii acesteia si ale tuturor incercarilor ei, ca sfarsitul lor e moartea pacatului si intalnirea nedespartita de Dumnezeu.

Ca fara gasirea lui Dumnezeu in incercarile vietii, viata noastra ar fi o noapte de zdroaba zadarnica, mai zadarnica decat odinioara cea a lui Simon pescarul.

Nu pricepem viata fara Dumnezeu. Dar Il pricepem pe Dumnezeu din necazurile vietii - bune toate - si din ele propoveduim pe Dumnezeu.

Si propoveduiti-L si voi!"

Parintele Arsenie Boca, din "Cuvinte Vii" - 5 septembrie 1948

Vestitorii primaverii - George Cosbuc

Dintr-alte tari, de soare pline,
Pe unde-ati fost si voi straine,
Veniti, dragi pasari, inapoi
Veniti cu bine!
De frunze si de cantec goi,
Plang codrii cei lipsiti de voi.
In zarea cea de veci albastra
Nu v-a prins dragostea sihastra
De ceea ce-ati lasat? Nu v-a fost dor
De tara voastra?
N-ati plans vazand cum trece-n zbor
Spre miazanoapte nor de nor?
Voi ati cantat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, cand v-ati adus
De noi aminte!

Strainilor voi nu le-ati spus
Ca doine ca a noastre nu-s?
Si-acum veniti cu drag in tara!
Voi revedeti campia iara,
Si cuiburile voastre-n crang!
E vara, vara!
As vrea la suflet sa va strang,
Sa rad de fericit, sa plang!
Cu voi vin florile-n campie
Si noptile cu poezie
Si vanturi line, calde ploi
Si veselie.
Voi toate le luati cu voi
Si iar le-aduceti inapoi!

Tribul

162736352920948826241313098225151


Mi-a venit ideea sa scriu despre triburi ieri, cand am pus o intrebare unei doamne, functionar public, si anume cu ce acte trebuie sa ma prezint data viitoare cand platesc impozitul. Si ea imi raspunde: "CNP-ul!"

In primul rand ca CNP-ul, si anume codul numeric personal, nu este un act. In al doilea rand acest cod care il primim la nastere, acum cativa ani, era trecut frumos, de mana, pe toate actele importante trecerii noastre prin aceasta lume: certificatul de nastere, buletinul, certificatul de casatorie si cel de deces.
Acum, in "era informatizata", registrele nu mai au nevoie de nume, ci doar de CNP si de un Enter. Desigur, eu, care as prefera mirosul de mucegai al unei arhive, ca sa caut niste hartii prafuite si sa le completez de mana, sunt considerata un pic "dusa" de catre cei dependenti de simplul "click".
Dar sa nu deviez. Am intr-adevar o problema cu CNP-ul. Eu sunt doar un numar intr-un calculator?! Pai am nume si prenume, o casa, imi sarbatoresc si eu o data pe an ziua de nastere, am rude, prieteni. NU sunt un numar, NU VREAU sa fiu un numar!

Dar nu e dupa mine, evident. Caci evolutia asta, care de mult nu mai este umana, ci in-umana, m-a transformat fara voia mea in nimeni.

In vremurile de demult, triburile erau formate doar din cateva familii, ale caror membrii primeau un nume simplu, iar ulterior erau diferentiati prin simpla lor ocupatie: mama, vanatorul, pastorul, vraciul etc. etc. etc...
Apoi, cand datorita accelerarii transformarii eternului "a trai" in inexplicabilul "a avea", triburile s-au unit in sate, si apoi au format orase, ma gandesc, ca erau prea multi cu aceeasi ocupatie. Asa ca, numelui simplu i s-a mai adaugat inca unul, cel putin. Apoi a aparut nevoia acerba a existentei actelor, pentru identificare si alte chestiuni de genul, angajare, achizitii etc. Si apoi CNP-ul...

Eu imi doresc sa traiesc intr-un trib. Sa ma inconjor de oamenii care imi plac, sa ma intorc in simplitate, sa fac tot ce vine din suflet. Sa nu fac nimic anume, dar sa nu fiu un nimeni aruncat in oribilitatea combinatiei de treisprezece cifre. Vreau sa am o ocupatie simpla, dupa care sa fiu diferentiata: gradinareasa, doamna cu plimbarile, scriitoarea....

Dar ieri am fost doar un numar, la o banala coada, stand cuminte in spatele altor numere, intr-o caserie, functionala pe baza de numere, platind un impozit, a carui valoarea am primit-o inscriptionata in numere, pe o fila plina de numere.

Si cum sa nu ma necajesc?!

Bucatareasa

M-am uitat imprejur foarte atent. Atunci mi-am dat seama ca povestirile erau cat se poate de reale. Am recunoscut casa din primul moment in care privirea mi s-a oprit asupra ei. Gardul jumatate din beton, jumatate cu sipci de lemn aranjate in ordinea crescatoare, tufe de trandafiri care abia inmugureau. Casa ... exact cum o descrisese ea, de un albastru pal, parca rupta din basme. Niciodata nu m-am priceput la stilurile arhitecturale, dar constructiile de la 1800 au un stil aparte. Scara din fata in forma de L, sprijinta la intrare de doua coloane in miniatura, ferestre mari, luminoase, cu exceptia celor de la pod, care erau minuscule, turnuletele de pe acoperis aducand aminte de palatele vechi. Stateam nemiscat pe trotuarul din fata casei si parca simteam ca faceam sau macar incepeam sa fac parte din povestile ei.
Mi-a trebuit extraordinar de mult curaj sa intru in curtea cu trandafiri, sa patrund in taramurile ei de poveste.
De parca ar fi fost un semn ca ma desprindeam prea mult de realitate, o doamna intre doua varste si un gabarit care impresiona, veni spre mine desprinzandu-si sortul de bucatareasa de pe corpul imens:
- Spuneti, va rog, ce doriti?
Instantaneu am inceput sa zambesc. Ma simteam ca si cum as fi fost la terasa vreunui restaurant inexistent putand sa comand meniuri irationale. Si as fi vrut sa-i cer un pic de liniste sufleteasca combinata cu putina dragoste, cu mangaieri si soapte si vant de primavara. As fi vrut sa-i comand ca din bucataria ei fermecata sa-mi aduca putin din sensul vietii garnisit cu diferite povesti fara regrete. Dar m-am rezumat sa-i raspund simplu ca o caut pe ea.
Nu stiu daca va puteti imagina o persoana atat de voluminoasa cum era cea din fata mea, sa zambeasca cu intreaga fiinta, de parca i-as fi dat nu stiu ce veste despre pacea absoluta in lume sau despre disparitia poluarii. Veselia ei ma molipsi.
- Sunt un foarte bun prieten, am adaugat.
Tot zambind, mi-a raspuns:
- Stiu, dar nu este aici. Este la conacul mare. Familia nu mai locuieste aici decat daca are treburi pe la oras. O gasiti acolo. Si nu e departe.
Am raspuns foarte politicos ca-i multumesc si m-am urcat rapid in masina. Erau doar cativa kilometrii spre vest. Spre apusul de soare. Si doar acum imi dadeam seama de un lucru pe care ar fi trebuit sa-l stiu de mult, de cand plecasem in cautarea ei: ea ma astepta.

Salata de boeuf

Revin la ideea de a scrie despre orice, oricum. Probabil va intrebati cum de ma poate inspira o simpla si banala salata de boeuf?!
Pai tocmai de-asta, ca nu e nici simpla, nici banala si implica un adevarat ritual, perseverent si plin de experienta acumulata de-a lungul a intregi ani de exersare.

Salata de boeuf se serveste in anumite case strict de sarbatori. Asa am inceput si eu sa-i cunosc tainele. Doar ca pe atunci chiar consideram o corvoada miile de fasii de legume, care apoi se transformau in milioane de cubulete aruncate intr-o ditamai oala, pentru ca de sarbatori gatim in cantitati industriale, in eterna asteptare a sosului de maioneza.

Salata asta, poate nu stiati, este tipic romaneasca, o combinatie din salate occidentale. Germanii fierb legumele, printre care se numara obligatoriu si sfecla rosie, si adauga un sos rozaliu, care habar n-am din ce-i facut. Ei o numesc "Salata berlineza", evident. Francezii folosesc doar legume si alt fel de sos si o numesc "Macedoine".
Acuma, stim foarte bine, romanii iau ce-i mai bun din toate. Ca ce-i drept, nici nu-mi pot imagina existenta fara salata noastra de boeuf.

De cand am bucataria mea, respect cu sfintenie un adevarat ritual.
Si anume, intai se curata legumele, de la mama din gradina sau din piata, de la tarani, depinde de anotimp. Doar telina, patrunjel, morcovi, ceapa, la care se adauga o jumatate de piept de pui, de preferat tot de la tara puiul. A se nota, ca ceapa este doar pentru supa, nu si pentru salata.
Supa se fierbe incet si cu tandrete, la foc mic. Asta m-a invatat bunica lui Alin, ca eu pana sa gust supa ei, mancam supa, doar in zilele de sarbatoare, la fel ca salata de boeuf. Acuma, ca-i stiu secretul, chiar imi place.

Se scot legumele si carnea din supa si incepe adevarata descarcare a fustrarilor acumulate intre doua salate. Trebuie chiar sa faceti asta, ca sa va dati seama cum se pot descarca nervii atunci cand tai cu frenezie morcoveii moi si cuminti, parca pusi acolo expres pentru nervi, apoi la telina se topeste orice urma de suparare si la carne iti poti imagina cu ardoare ca tai in carne vie, chiar daca este fiarta. La castravetii murati insa, orice frustrare se transforma in arta. Deoarece cuburile de castraveti trebuie sa fie absolut perfecte, astfel se creeaza un echilibru demential intre dulceata legumelor fierte si acreala existentiala.
Si ca se inlature orice urma de umbra a framantarilor sufletesti, recomand ca maioneza sa fie amestecata traditional, cu lingura de lemn. Pentru ca dupa atata efort cu aceeasi mana, abia astepti sa termini, si evident viteza de amestecare paleste pe langa rotatiile mixerului. Pentru deplina armonie a galbenusului de ou cu mustarul si uleiul recomand acordurile lui Manuel de Falla "Spanish Dance". Sunt mai mult de trei minute de acorduri de vioara, parca tocmai compuse pentru o maioneza.

Apoi, urmeaza incununarea cu succes a muncii asidue de transformare a minunilor naturii, legumele, cu minunea amestecului oferit de o veritabila lingura de lemn, romaneasca, sosul de maioneza: SALATA. Incet, cu calm, ca si un cantec de leagan pentru un copil. Se asterne liniste atat in suflet, cat si in salata. Pentru ca se odihnesc toate, inainte de consumul propriu-zis.
Acuma, sa nu credeti ca salata pe care am facut-o in seara asta arata ca cea din imagine. Nicidecum, pentru ca decat sa o ornez, prefer sa-mi folosesc rabdarea cultivata in aceasta minunata jumatate de ora de bucatarit, ca sa-mi "ornez" blogul cu un pic de cultura gurmanda.

Vedeti, de cand am bucataria mea ce de inspiratie se naste?
Si nu-i asa, ca nu v-ati gandit niciodata in acest fel la o simpla si banala salata de boeuf?

Doctorul

Aşa am plecat spre alte peisaje, total diferite. Mi-a părut bine de alegerea făcută. Chiar aveam nevoie să fiu singur, eu cu mine, cu gândurile mele. Astfel mă puteam gândi în linişte la ea. Călătoria mă purta înspre sud-estul ţării, unde, din păcate, puteam observa replicile iminente ale comunismului. Terenuri în paragină, case părăsite sau nerenovate de foarte mult timp, în care însă încă mai locuiau oameni. Aceştia denotau prin privirea şi gesturile lor o mare tristeţe. Nu aveam de unde şti de ce erau atât de anoşti, dar bănuiam că ar fi fost vorba de grija zilei de mâine. Tocmai din cauza oamenilor trişti nu am făcut nici o pauză de condus până am ajuns la locul de trecere peste fluviu. Pe bac mi-am aprins o ţigară şi încercam să-mi explic cum au putut să o trimită tocmai aici. Mă uitam în jur şi nu vedeam decât oameni indiferenţi la tot ceea ce însemna mediul înconjurător al persoanei lor. Apropiindu-ne de oraş, am observat că apa era neagră, învolburată. Mă gândeam oare ce ar fi putut să semnifice acest lucru. Bănuiam că de bine nu era oricum. Poate că era vorba despre ea, dar mai rău decât să o trimită în acest loc nu aveau ce să-i facă.
Oraşul nostru nici măcar nu se compara în tristeţe cu acesta. Clădirile gri, de aceleaşi forme, străzi drepte, parcă toate făcute după acelaşi calapod. Până şi oamenii erau la fel. Oraşului îi lipseau modernismul şi culorile. Intrasem în altă lume. Altă lume, dar totuşi foarte mică pentru că am găsit sanatoriul foarte repede. Nu i se spunea “spital de psihiatrie”, ci era numit în mod rudimentar “spital de nebuni”. Ştiam că e nebună, dar în sensul bun al cuvântului, nu în cel “nebun”.
Spitalul arăta mai degrabă ca o închisoare, decât o instituţie sanitară. Nu exista nici măcar o fereastră cât de mică fără gratii. Portarul îmi explică că este un loc pentru bolnavi periculoşi, iar instituţia îşi cere scuze pentru inconvenientele aduse vizitatorilor datorită sistemelor de securitate. Intr-adevăr fiecare intrare şi ieşire, nu doar în şi din clădire, ci la fiecare hol şi salon, erau prevăzute cu sisteme de securitate. Însoţit de o asistentă pătrundeam tot mai adânc în spital. În liniştea apăsătoare, fiecare sunet avea rezonanţa unui zgomot infernal. Acest lucru mă frapa, ca şi curăţenia absolută ce aducea a castitate. Când ne-am oprit în faţa unei uşi fără sistem de securitate mi se umpluse sufletul de bucurie, gândindu-mă că în spatele acesteia era ea. Oricare ar fi fost situaţia, oricât de schimbată ar fi fost persoana ei, chiar eram fericit că o pot vedea din nou. În schimb însă, asistenta îmi spuse cu un glas absolut agitat, contrar calmului din “spitalul de nebuni”:
- Domnul doctor vă aşteaptă.
Puţin uimit, ca şi de reacţia celor de la recepţie, am intrat în cabinetul doctorului. Mă întrebam ce s-ar fi putut întâmpla cu ea sau de ce anume ar fi putut să sufere încât să o cunoască toţi. Cabinetul doctorului era deosebit de primitor în ciuda castităţii reci a spitalului. Cărţi peste tot în rafturi imense din tavan până în podea. Într-un colţ, lângă fereastră trona o impresionantă colecţie de obiecte artizanale româneşti. Lumina zilei ce pătrundea de afară era de un vernil transparent datorită plantelor aflate pe pervazele ferestrelor. Ambianţa încăperii era absolut liniştitoare. Domnul doctor era bine trecut de 60 de ani. Bănuiam că trecuse de vârsta pensionării, dar era prea dedicat meseriei pentru a renunţa la practicarea medicinei. Se prezentă cu o strângere de mână puternică şi mă întrebă:
-Sunteţi rudă cu domnişoara?
-Nu, doar un foarte bun prieten.
Discuţia a continuat cu calm, ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult.
-Vă întreb dacă sunteţi rudă, pentru că nu avem voie să dăm informaţii despre persoanele internate aici decât rudelor foarte apropiate. Dar dacă îmi spuneţi că sunteţi un prieten foarte bun, ştiu cine sunteţi.
I-am zâmbit din nou şi i-am pus întrebarea care mă măcina de când intrasem în oraşul care conservase atât de bine tenebrele comunismului:
- Este aici?
- Nu!
Răspunsul frapant mă lăsă fără posibilitatea de a continua cu întrebările. Doctorul însă vorbi mai departe:
-Ştiţi de ce a fost trimisă aici?
- În principiu da : stare paranoică, tentativă de suicid.
Astfel mi-am dat seama că habar nu aveam din ce motiv fusese trimisă în acest sanatoriu, doar ce-mi povestise prietena ei. Doctorul, la fel de conştient de neştiinţa mea, începu să-mi povestească, justificându-se:
- După cum bine vedeţi am o vârstă. Şi în atâţia ani în funcţia de director al sanatoriului am văzut multe. Şi toate cazurile speciale am încercat să le tratez în mod deosebit, chiar dacă câteodată am trecut peste pragul raţiunii şi al medicinei. Ce pot să vă spun este că prietena dumneavoastră nu suferea de paranoia, cum a fost diagnosticată anterior. În cele trei săptămâni cât a stat aici am reuşit să-i alung gândurile de suicid, să o fac să vorbească şi să-şi recapete stăpânirea de sine. Dumneavoastră sunteţi superstiţios din fire?
- Sincer, nu prea. Adică eu nu cred în astfel de lucruri, dar îi respect pe cei care o fac.
- Adică nu credeţi în fatidicul 13, zi de marţi, pisică neagră?, mă întrebă zâmbind.
- Nu! Şi râspunsul meu fu cât se poate de sincer.
- Deci nici nu se pune problema de a crede în fantome, blesteme şi alte de acest fel?
- Nici.
Chiar mă simţeam ca la un interogatoriu fără sens.
- Domnul meu, dar religios sunteţi,bănuiesc. Am dat din cap afirmativ. El continuă:
- Atunci ştiţi bine că religia vorbeşte despre spirite neodihnite, care trebuie ajutate să-şi găsească liniştea.
De data asta m-am blocat. Putea oare un doctor în ştiinţe exacte să prezinte asemenea raţiune de gândire ? Doctorul foarte calm îşi continuă însă pledoaria:
- După întrebările mele cred că puteţi înţelege de ce anume suferă prietena dumneavoastră. A fi superstiţios şi a crede în lucruri nevăzute nu înseamnă paranoia. Este doar un mod de gândire moştenit de la stăbuni. Lucruri, care în timpuri vechi nu puteau fi explicate ştiinţific, au fost preluate cu interpretări care mai de care mai iraţionale. Singurul fapt clar este că în modernitatea timpurilor noastre, anumite întâmplări sunt foarte conroversate şi nu pot fi explicate raţional. Diferenţa o constituie acele persoane, care percep aceste lucruri mult mai intens decât ceilalţi şi încearcă să le trateze diferit. Acesta este diagnosticul prieteni dumneavoastră. Perioada în care a fost internată aici nu a făcut decât să contribuie la liniştirea ei şi recăpătarea puterii interioare de a accepta aceste lucruri. Când am observat îmbunătăţirea stării ei, am sfatuit-o să-şi urmeze menirea. Atâta tot. Doar că menirea ei este una absolut specială. Este cel mai deosebit caz pe care a trebuit să-l tratez vreodată. După mai mult de 30 de ani de carieră nu mi-am imaginat că mă voi retrage după un asemenea caz.
Mâna i se opri asupra unui dosar pe care scria numele lui. Dosarul de retragere din funcţie. Spuse mai departe cu glas blajin:
- Acum chiar pot spune că le-am văzut pe toate.
Am rămas în câteva momente de linişte surdă. Îmi puteam auzi ritmul inimii. Răsuflarea mi se oprise.
- Trebuie să vă spun ceva la modul cel mai serios, rosti doctorul cu privirea aţintită asupra mea. Dacă mai vreţi să o găsiţi, trebuie să fiţi absolut conştient de tot ce v-am povestit. Să-i respectaţi credinţele şi mai ales tot ce face ea. Şi ca să reuşiţi aşa ceva trebuie să aveţi sentimente puternice pentru ea şi chiar să vreţi să-i fiţi alături. Altfel întreaga căutare a ei este lipsită de sens.
Pornisem însă pe un drum fără întoarcere. Nimic nu poate fi mai rău decât să nu ştii ce anume cauţi şi ce s-a întâmplat. Decât rău necunoscut mai bine cel cunoscut, oricum ar fi acesta şi oricare ar fi implicaţiile lui. Cu hotarâre vehementă în glas am întrebat:
- Unde este acum?
- Am trimis-o acasă.
Doctorul îşi luă rămas bun cu aceeaşi puternică strângere de mână, urându-mi succes. Am închis uşa cabinetului foarte încet în urma mea ca să nu tulbur liniştea castă a sanatoriului. L-am lăsat pe doctor în lumina lui difuză, vernilă, înconjurat de cărţi, contemplând obiectele artizanale, cu palma stângă odihnindu-se pe dosarul de retrage. Ultimul lui caz iraţional îi pusese capăt carierei deosebit de apreciată. M-am urcat în maşină şi până la trecerea fluviului cu bacul am refuzat să gândesc. Când ne aflam undeva la mijlocul traversării mi-am aprins din nou o ţigară. Am constat surprins că apa era limpede. Conform superstiţiilor, era de bine. Am plecat mai departe la drum cu gândul că orice ar fi, trebuia să o găsesc şi să mă bucur câteva clipe de prezenţa ei. Încercam din răsputeri să nu analizez deloc cele povestite, şi asta poate pentru că nu înţelegeam.

Punga galbena

Câteodată te întrebi unde te-ar putea purta drumurile, dar realizezi că de fapt nu sunt decât poveşti. O călătorie, o poveste. Finalul ei rămâne deschis, pentru că un capăt de linie, nu este un capăt de drum. Şi niciodată nu ai cum să ştii unde te poartă poveştile.
Cu aceste gânduri am plecat din oraşul trist cu pomii înfloriţi înspre sud-estul ţării, unde apa înlocuieşte pământul. Gara în reconstrucţie în contrast exasperant cu trenul ultimul model. Călătorie deosebit de lungă alături de patru poveşti. Un student, în aparenţă, datorită ochelarilor cu ramă groasă, neagră, şi absenteismul pentru poveştile din jur; un hands-free conectat la un telefon mobil, pe care probabil viziona un film. Comedie, cred, după accesele de râs. Un domn cu o vârstă respectabilă, care nu pierdea niciun moment în a aduce vorba despre nepoţii săi, realizaţi profesional, cuminţi, respectoşi. Altul deosebit de tăcut, dar care sub simplitate ascundea o importanţă deosebită, accentuată prin tăcere şi aţipiri de plictiseală. Persoana de lângă el, un domn nu mai în vârstă de 30 de ani, dorea neapărat să facă cunoscut faptul, că tocmai fusese avansat într-o poziţie deosebit de importantă la firma la care lucra. În prima jumătate de oră a călătoriei a vorbit la telefon despre sume foarte mari de bani. Deranjat era faptul că avea lângă diplomatul cu cifru o pungă transparentă, galbenă, în care îşi depozitase cu mare atenţie un ziar împăturit, o pungă cu alune şi o sticlă de suc, dar pe care o fâşâia într-un ritm frenetic. Băniesc că doar ca să atragă atenţia asupra sa şi mai mult. Când termină convorbirile “preţioase” la telefon, începu să citească ziarul. Dar mai întâi îl desfăşură tacticos cât era de mare, ca să observe toţi că citea “Ziarul Financiar”. După o oră de lecturat, timp în care nu încetase să ne delecteze cu zgomotul natural al pungii galbene, transparente, îşi desfăcu punga de alune. Altă pungă, dar şi mestecat al fructelor tari ca pietrele cu o lipsă clară de maniere. Între plescăit şi fâşâituri nu-ţi puteai auzi nici gândurile, nu te puteai concentra asupra sinelui, nici măcar asupra peisajului. Brusc persoana mea deveni anostă.
Am ieşit din compartiment pe hol şi am început să zâmbesc. Mă gândeam că poate aşa s-au luat deciziile nefaste ale trecutului. Pentru că oameni inspizi, fără să acorde vreo importanţă realităţii şi care nu se văd decât pe sine, au perturbat involuntar minţile vreunei somităţi. Prin faţa ochilor, în loc de peisajele primăverii mi se perindau ororile istoriei: războaie, asasinate, căderi economice la nivel mondial, încălcări ale drepturilor omului... Socotind că deprinmarea mea devenise dintr-o dată disperantă am coborât din tren la prima staţie şi am decis ca pentru următoarea jumătate a drumului să închiriez o maşină. Hotârăre destul de bună, deoarece astfel puteam să admir într-un mod mult mai plăcut locurile, unde mă purta scopul călătoriei mele.

"Nu e nimeni pe drum, nimeni acum..."

La multi ani stiu eu cui!!!

La multi multi ani! Sa te faci mare si tot mai frumoasa si sa fi tare fericita!
Poate ca nu stii, dar am calculat eu aseara, ne cunoastem de 17 ani, 5 luni si 19 zile. Si cam tot de pe atunci suntem prietene.

In primul rand vreau sa-ti multumesc ca esti fix cu 6 luni mai mare decat mine, astfel, langa tine, am timp pana la ziua mea sa ma obisnuiesc cu varsta pe care o sa o implinesc.

Iti multumesc ca esti prietena mea cea mai buna si nu ma judeci niciodata.

Iti multumesc ca nu raspunzi cu orele la telefon, si astfel presari un pic de picanterie in viata mea anosta, cand incep sa-mi fac griji.

Imi place ca ne plac aceleasi lucruri, de la culori pana la florile din casa si vinul alb. Cu exceptia maslinelor, evident.

Imi place cand ma gandesc ca trebuie sa vorbim si tu ma suni exact atunci si invers.

Si orice as mai spune ar fi de prisos. Astept sa mai treaca vreo 17 ani sa vad atunci daca mai vreau sa-ti multumesc ca existi.

Sa nu fi trista azi deloc. Tot aseara am aflat ca femeile sunt precum vinul, cu cat inainteaza in varsta, se innobileaza. Dar pana sa devenim nobile mai avem ceva timp....

La multi Ani!

Auzi?!

Am zis initial ca n-o sa scriu cele ce urmeaza decat undeva pe la jumatatea lunii, dar nu m-am putut abtine. Una dintre prietenele mele din Sibiu a subliniat clar ce si cum am de scris, asa ca telefonul ei a fost cumva ca o luminita de inspiratie. Acum trei ani, aproximativ in perioada asta, ma pregateam sa plec din Sibiu. Si avea sa fie de tot.
Imi aduc cu remuscari aminte de o usoara interventie estetica, pe care aveam sa o resimt mai multe saptamani si datorita careia am folosit atata fond de ten, cat n-am folosit si sper ca nu voi mai folosi vreodata. Dar noroc cu simtul practic al fetelor, care aveau in congelator o punga de carne tocata si pe care mi-am insusit-o cateva zile la rand ca sa-mi alin durerile. Ce-i drept, nu ma gandisem ca puteam foarte bine sa folosesc gheata. Si mai stiu eu pe cineva care umbla dupa mine prin casa cu telefonul sa-mi faca poze la plasturi. Apoi imi aduc aminte de chefurile de ramas bun, ca au fost mai multe. Unul cu ciorba de perisoare cu os afumat si dezastru in bucatarie si unul, la care mai bine nu ma mai gandesc, pentru ca a fost chiar in seara dinaintea plecarii si despartirile au fost cam triste.
Pai cum sa nu fi fost trist, ca lasam in urma scrumierele si paharele goale, si la propriu si la figurat. Ca sa intelegi, dupa ce scriam seara, trebuia sa stranga cineva dupa mine tot ce contribuise la imaginatie. Si daca era putin de strans, probabil as fi strans eu. Recunosc si sa-mi fie cu iertare.
Si "Auzi?!" chiar n-am mai spus nimanui de atunci. Acest cuvant magic, care nu lasa loc decat de egoism. Pentru ca era "Auzi ce am de zis" sau "Auzi ce s-a intamplat" sau, preferatul meu, "Auzi, ce parere ai despre...". Acuma nu stiu exact daca chiar reuseam sa ma ghidez dupa raspunsuri in ceea ce urma sa fac sau sa scriu, dar culmea, ca primeam intotdeauna raspuns. Nici macar atunci cand prietena mea mi-a spus intr-o seara ca citea acelasi randuri de ceva timp si nu intelegea nimic din cauza intrebarii mele ostentative, nu m-am oprit din "Auzi?!"
Pentru simplu fapt ca atata exaltare inspirativa exista in mine, incat trebuia cumva sa ma descarc. Eu nu cred ca as fi reusit sa ma suport, daca eram in locul lor. Dar au inteles din timp, ca artistii astia, au o doza de ceva de neinteles, care nu lasa loc de interpretari si trebuie luati asa cum sunt.
De aceea, li s-a parut si absolut normal cand am facut un fel de sedinta langa un foc de 1 Mai undeva, pe langa Victoria, ca sa alegem picturile de Monet, care intre timp au devenit tablouri pe peretii conacului, unde se regaseste povestea primei carti.
In viziunea mea de atunci, scriitorii erau niste nebuni, care, decat sa-si recunoasca starea si sa fie damnati de societate, preferau sa scrie, ca tot ceea ce gandeau si simteau sa fie considerat pura fictiune.
Oricum, imaginatia mea sigur nu s-ar fi putut manifesta fara echilibrul lor. Erau anumite reguli nescrise, pe care le respectam cu sfintenie: masa de seara impreuna, povestile la lumina lumanarii (nu datorita romantismul, ci pentru economia la factura de curent), usa incuiata seara, dar mai ales sfintenia paharelor de cristal de pe frigider, care se foloseau doar la ocazii. La un asemenea eveniment am aflat cu stupoare ca visinata se poate bea si din pahare de sampanie.Dar cea mai de pret era si a ramas prietenia, orice ar fi. Si prietenia asta mi-a deschis drumul pe care sunt acum. Caci cine stie pe unde m-as fi pierdut.

Auzi?! Chiar au trecut trei ani? Ca parca a fost ieri...

Concert Tudor Gheorghe si Filarmonica Brasov

Am fost in seara asta la concertul lui Tudor Gheorghe impreuna cu Filarmonica din Brasov. Si, desi am avut astazi o zi crunta, ca nu pot sa ma exprim altfel, de am cantat in minte numa' "degeaba vine primavara", am reusit sa ma desprind un pic de tot si toate. Desigur, pana a inceput concertul am incercat in zadar sa fac abstractie de doamna din spatele meu care isi critica in mare verva nu stiu ce cunostinta, dar in asemenea hal, de cred ca o auzeau cinci randuri in fata si cinci randuri in spate. Cum pot unii sa vorbeasca atat de mult, atat de repede, atat de tare si atat de rau pe cineva, si apoi sa planga cu suspine in mijlocul concertului si spre sfarsitul seratei, cand e linistea sufleteasca mai mare, sa desfaca o sticla de ceva cu acid, sa se auda....
Dar ma rog, am facut abstractie. Si asta pentru ca la un moment dat, Tudor Gheorghe a spus ca suntem noi, cei din sala, ca si el, oameni de cultura. Adica, indirect, mi s-a atras atentia ca toti oamenii sunt frumosi, indiferent de cate sticle cu acid au.
In caminul studentesc din Sibiu, nu prea aveam voie sa ascultam Tudor Gheorghe. Ca eram patru in camera, si doua contra doua. Dar, evident aveam primavara permisiunea ca macar intr-o seara sa ascultam cd-ul cu respectivul concert. Si asta mi-am adus aminte cand a inceput maestrul sa cante. Apoi m-am uitat la oamenii din jurul meu, cata liniste...
Si am uitat de ziua mea crunta, caci venise primavara. Asa ca de 1 Martie.
Mi-am adus aminte ca am voie sa "nebunesc" si eu precum salcamii, ca nu "degeaba vine primavara" asta ... Ca exista "schimbari mai grave decat moartea" si ca "macesul singuratic" tot pe-o "verde margine de sant" va creste intotdeauna.
Si tare mult mi-a placut de doamna de langa mine. O doamna pensionara, imbracata cochet, profund impresionata de spectacol. Am avut amandoua acelasi reactii, desi in cartea vietii sigur ne desparteam vreo 40 de ani si ceva. Si intr-adevar exista o anumita muzica si anumite versuri care n-au o varsta anume. Sunt pentru toti, cei cu suflet sa le asculte.
Si m-am hotarat, de azi sunt o primavara. Cat nu stiu, dar efortul de a fi, sigur contribuie la starea anotimpului.

Motivatia de a scrie

Nu-mi aduc aminte cand am inceput sa scriu. Parca la inceputul liceului. Oricum in ultimii doi ani de liceu aveam scenete, poezii de tot felul si in toate stilurile, de ma criticau anumite persoane, ca nu respect nici ritmul, nici rima... nimic. Incepeam sa am stilul meu, evident! Cred ca acasa, printr-un sertar, am tentativa primului roman. O tema ciudata, gen consipiratie, cu personajul principal care locuia in Bucuresti si actiunea primului capitol il purtase undeva in Baltile Brailei. Si nici nu fusesem pe acolo pana anul trecut. Dar ce sa-i faci, imi cultivam imaginatia.
Si cumva am ajuns la Sibiu. Am cunoscut orasul inainte de modernizare, cand decat sa astepti autobuzul mai bine porneai pe jos. Pe atunci Sibiul mi se parea atat de mic si totusi acolo am crescut mare. Spre norocul meu, facultatea nu mi-a ingradit in niciun fel imaginatia si primele porniri artistice s-au conturat in sacristia Bisericii Evanghelice. In fiecare sambata seara era un fel de manifestare "Muzica din liniste", lectura alternata cu muzica si liniste. Nu-mi aduc aminte prea bine de persoanele care participau, dar mi-a ramas in minte calmul psihologic si inclinatia spre arta. Si chiar nu era vorba de religie, pentru ca eram si ortodocsi si evanghelici si evrei etc.
Apoi am plecat la primul curs de vara in Germania. Asa am inceput primele contacte elevate cu literatura, sa inteleg de ce trebuie citite anumite carti si mai ales cum.
Si astfel mi-am mai cizelat si scrisul. Dovada a fost un premiu pentru un eseu despre integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, locul 2 pe tara. Desigur ca juriul respectiv habar n-avea ce drama traisem practic ca nu avem pic de inspiratie si ma inchisesem in sala de lectura a caminului in disperare de cauza; eseul l-am scris intr-o singura noapte... despre colegii de camin. Oare acei studenti isi mai aduc aminte de nebuna care umbla cu un carnetel dupa ea si punea acelasi intrebari stresante: "La ce facultate esti?" si "Ce parere ai despre integrarea in U.E.?" Dar am scris despre ei si am primit o bursa la un curs de vara tot in Germania, in Heidelberg.
Si acolo am cunoscut cel mai fenomenal profesor de literatura. N-aveam niciun chef de seminarul lui si mi-a zis: "Daca vii o data, n-o sa mai lipsesti deloc". Si am zis, daca tot isi da omul toata silinta sa ma convinga macar sa-i fac pe plac. Asa soc n-am avut in toata studentia: intr-un amfiteatru plin s-a lasat asteptat vreo 10 minute si a aparut intr-o costumatie din secolul 18 si s-a prezentat "Buna ziua, numele meu este Johann Wolfgang von Geothe. Este cineva aici care nu stie cine sunt?" N-am mai lipsit de la niciun seminar. Poate si pentru ca pe langa ineditul prezentarii oamenilor mari ai literaturii ne plimba prin tot orasul, prin berarii, cafenele, pe malul raului sau in gradina castelului. Astfel, sufletelul meu de scriitoare in stadiul initiatic s-a indragostit practic de tot ce inseamna carte. Am realizat insa, ca nicio pornire artistica nu vine de la sine, ci e motivata, de anumite persoane si intamplari.
Asa ca dupa 4 ani de facultate n-am putut renunta la Sibiu si m-am intors, chiar de vreo doua ori, daca imi aduc bine aminte. Pentru ca acolo imi erau prietenii de-o viata, inimile frante si intamplarile inspirative. Si orasul isi recapatase deja imaginea de oras medieval, se intorsese undeva in timp... parca doar asa ca sa ma apuc serios de scris.
Ne mutasem intr-un apartament inchiriat, eu si prietenele mele, si tocmai cand ar fi trebuit sa ma maturizez, doar, vorba aia, eram deja in campul muncii si cu responsabilitati, am avut parte de atata intensitate de trairi sufletesti incat am inceput sa lucrez la trilogie (adica trei romane pe aceeasi tema). Poate daca m-as fi rezumat la o singura carte acum eram deja scriitoare. Motivatia a fost o simpla intrebare "Si totusi, de ce nu scri?" din partea unei persoane, devenita in timp un foarte bun prieten, dupa ce ii povestisem tot ce-mi trecea prin minte la momentul respectiv. Am inceput sa scriu, tot asa ca si acum, la ceas de seara, in fiecare zi, in bucatarie. Doar ca pe atunci n-aveam posibilitati materiale pentru un calculator, acum am laptop si scriu mai repede :). Dar tot ce am scris la vremea respectiva imi e mai drag. Si cateodata cand nu ma mai recunosc in tumultul vietii de acum, recitesc paginile umplute cu scris marunt, de mana, pe margini cu desene parca din alta lume, facute cand mi se bloca imaginatia. Chiar imi placea tare mult de mine, cum eram atunci. Si sunt sigura ca in momentul in care povestile mele n-o sa mai fie doar documente word in laptop ci frumos stranse in coperti colorate o sa inteleaga cine, cum si de ce m-a inspirat.
Inca regret ca am rupt toata vraja inspiratiei din Sibiu si am plecat la capitala. Am rezistat acolo, doar pentru ca imi gasisem un coltisor intr-o cafenea in centrul vechi, unde ma duceam imediat dupa servici ca sa scriu. Aveam cafea cu lapte, martini, bruschete si o veioza pe masa, pe care o gaseam intotdeauna aprinsa, dupa ce ospatarul, mereu acelasi, intelesese ca ma duc acolo doar ca sa scriu. Si mai intelese el ca trebuia sa-mi aduca nota la o ora exacta, ca sa prind ultimul metrou spre cartierul in care locuiam.
Apoi m-am intors acasa. Si sunt recunoascatoare pentru tot ce am acum. Ce-i drept, am avut si noroc sa prind acest ultim tren spre casa. Mi-au trebuit doi ani si vreo opt luni sa inteleg ca toate sunt predestinate si ca asa trebuie sa se intample. Ca firul inspiratiei nu se poate opri la aceleasi persoane si aceleasi locuri. La inceput mi-a fost foarte greu, si ce-i drept, aveam un bagaj mereu gata de plecare, oriunde. Dar culmea, n-am mai plecat nicaieri. Unii dintre voi au spus ca incep sa ma maturizez. Am cunoscut alti oameni, care la un moment dat mi-au presarat atata dezamagire in suflet, incat imi pierdeam orice imaginatie de a scrie. Dar Alin mi-a amintit ca nu toti oamenii sunt perfecti si ca trebuie sa vad ce-i mai bun in fiecare. Asa am invatat sa am in continuare prieteni noi, sa le pretuiesc fiecare calitate, oricat de infima, si sa ma inspire. Si tot Alin mi-a amintit ca mai exista si alte locuri in lumea asta care merita statutul de povesti. Sunt foarte multe dar m-au marcat profund doar trei: Stonhenge, mormantul lui Shakespeare si drumul spre Viscri. Ce-i mai important e ca am inteles ca acasa inseamna chiar acasa.
M-am adunat, cum ar spune bunica mea. Pentru ca am crescut mare. Ce-i drept, nu incerc sa ma indrept fortat spre maturitate, ci ma las sa fiu eu asa cum sunt, cu o zi mai buna, alta mai rea. Dar adun la randul meu tot ce-i mai bun din toate. Astfel motivatia mea o regasesc in tot ce ma inconjoara si in amintirile mele.
Si scriu, ca in vremurile cand nu stiam ce vreau si nici de ce, in bucataria, care acum este a mea, nu una, oarecare, inchiriata, la ceas de seara, aproape in fiecare zi, intr-un ritm de invidiat de catre orice scriitor.
Si sper ca intr-o zi o sa fiu indeajuns de matura sa va arat in cuvinte cuprinse in coperti colorate insemnarile despre prietenii mei si toate locurile dragi mie. Chiar daca m-am prins in jocul asta infernal al societatii, cu limitari de timp si spatiu, am convingerea ca fiecare pas facut din momentul in care am scris primele cuvinte e de-ajuns pentru a scrie ce-mi doresc sa scriu.

De ce Cosbuc?

George Cosbuc (20.09.1866 - 09.05.1918)

E atat de simplu sa explic de ce-mi plac poeziile lui Cosbuc: deoarece copilaria mea s-a petrecut la tara si nu ma simt atat de bine nicaieri cum imi e acasa, in gradina, pe dealuri, pe strazile neasfaltate, cu oameni ale caror vieti par niste povesti simple din taranime, dar in simplitatea lor devin cele mai frumose. Si nu ma regasesc nicaieri atat de complet ca in poeziile lui Cosbuc.
Preferatele mele sunt "Scara", "In muzeu" si "Flacari potolite" din volumul de poezii "Fire de tort" - 1895.

Liviu Rebreanu scria in ziarul "Lumina" la 14 mai 1918:
"Cosbuc e primul poet pe care-l da Ardealul literaturii romanesti. Ardelean a ramas toata viata. Pana si in graiul viu pastrase o nota ardeleneasca, particulara, care ii sedea bine. Aici in tara dragostea lui a fost pentru cele sase milioane de tarani. Simtea o fraternitate profunda cu dansii ... A rasarit deodata, fara sa-l stie nimeni, fara sa faca uncenicia cafenelelor si bisericutelor bucurestene. Si a biruit impotriva tuturor celor scufundati in inimatii si neputinte. A adus lumina, sanatate, voiosie. Scrisul lui Cosbuc traieste si va trai cat va trai neamul romanesc."

Consider ca orice alte cuvinte sunt de prisos.

Pozele lui Vlad - Imagini din satul romanesc

Am fost ieri la prima expozitie de fotografie a lui Vlad, "Imagini din satul romanesc". Desi ii cunosc toate pozele, m-am surprins placut impresionata. Parca e altceva.
Din punctul meu de vedere, Vlad nu este doar un simplu fotograf cu un obiectiv, ci un fotograf cu suflet. Si nu se poate sa nu-mi placa cand majoritatea pozelor lui sunt din satele maramuresene. Fotografiile sunt alb - negru, dar surprind detaliile culorilor ce trec neobservate cand esti acolo.
E imposibila oprirea schimbarii si pastrarea trecutului in locurile acestea asa cum ne place noua si tuturor care au aceeasi scara valorica precum noi. Dar, candva, undeva, cineva va admira opera lui si isi va imagina sufletul satului asa cum l-a surprins acel fotograf, Vlad Dumitrescu.

Pentru toate "Imaginile din satul romanesc" las loc de versurile lui Blaga:

"Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei.
Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.
Aici orice gand e mai incet,
si inima-ti zvacneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate in piept,
ci adanc in pamant undeva.
Aici se vindeca setea de mantuire
si daca ti-ai sangerat picioarele,
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seara.
Sufletul satului falfaie pe langa noi,
ca un sfios miros de iarba taiata,
ca o cadere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte inalte."

(Poezia "Sufletul satului" din volumul "In marea trecere" 1924)

De ce Marquez?

Gabriel Garcia Marquez ("Gabo") - 06.03.1928
Premiul Nobel pentru Literatura 1982

Cand spun Marquez nu ma gandesc nicidecum la Premiul Nobel si nici la Fidel Castro.
Cand spun Marquez ma gandesc doar la cafea, ploaie si pasiune...

O carte de Marquez e precum o cafea, dulce-amara, aburinda, care-si pastreaza efectul si dupa ce a fost bauta. Cand citesc cartile lui, si asta mi s-a intamplat mai ales la "Un veac de singuratate" si "Dragostea in vremea holerei", ma pierd in lumea lui magica. Si daca ma opresc din citit, intai inchid ochii si respir adanc, ca sa constientizez ca nu mai sunt acolo si ma uit in jur sa-mi aduc aminte de lumea mea.

De la Marquez am invatat ca nu-i nimic rau in a avea un "Macondo" doar al meu, unde totul este permis, unde si cele mai amagitoare vise se transforma intr-o realitate subtila. De fapt "Macondo" este tot ceea ce nu exista, dar si tot ceea ce-mi doresc.

Am mai invatat ca atunci cand ploua e absolut normal sa te plimbi prin noroi. Am invatat ca nu tot ce se spune ca e frumos si bun, e chiar asa doar pentru ca se spune. Frumosul il aleg eu din ce cred de cuviinta si pot sa-l aleg si din urat. Dar mai ales acum stiu, ca toti oamenii sunt buni si frumosi, chiar daca propria lor perceptie asupra calitatilor nu se asemana cu nimic din cei frumos si bun in "cuviinta" societatii. Saracia nu e o povara, ci o calitate, care lasa loc de inspiratie, pe cand bogatia si un loc fruntas asigurat in societate nu mai lasa loc de nimic.

Am invatat ca din nimic se nasc povesti uimitoare, cu iz de bantuiri fantomatice ale prezentului.

De la Marquez am invatat ce sunt un alchimist si o tarfa, si ca nu-i gresit sau rau sau impur sa simti pasiune in tot ceea ce faci.

Ce invat: Sa nu-mi fie teama ca se aduna anii in cartea vietii de acum. Se pare ca lucrurile cele mai bune se intampla o data cu varsta, iar batranetea nu e decat un apogeu usor de atins, cand tot ceea ce a intarziat sa se intample pe parcursul vietii isi reia cursul de mult uitat.

Invat ca dragostea nu va avea nicicand o varsta si fara ea pierdem sirul povestii, nu faurim nici amintiri si nici sperante, indiferent pe cine sau ce anume iubim si vom iubi.

"Viata este cel mai bun lucru care s-a inventat vreodata". Dar pas cu pas invat ca nicio viata si niciun veac nu sunt de-ajuns pentru o singuratate. Si oricat de tarziu ar fi de "cuviinta", nu-i niciodata prea devreme pentru acasa si nici pentru "Macondo".

De ce Kafka?

Franz Kafka (03.07.1883 - 03.06.1924)

N-o sa-i insir biografia (o gasiti pe net). In privinta acestui scriitor dau dovada de subiectivitate maxima. Datorita lui am luat nota 10 la proba de bacalaureat (examenul de maturitate :)) la limba si literatura germana. Am ales sa-i comentez romanul "Procesul". Nu exista nicio interpretare exacta a acestui roman si oricum, in orice perioada s-ar dori acest lucru, in urma cu 100 de ani sau peste 100 de ani, sunt sigura ca societatea se va oglindi in descrierea lui Kafka.

Apoi, cand am inceput sa public traduceri, am tradus "In colonia penitenciara" (publicata in culegerea de povestiri "Ispita si cele 10 porunci" - Editura Univers) - marturisesc ca a fost o lucrare care m-a chinuit si la propriu si la figurat. Este una dintre putinele lui opere publicate antum , o parabola in care este descris un procedeu de tortura, un mecanism care inscrie pedeapsa direct pe pielea victimelor.

Dupa care, am tradus romanul "America" (Editura Univers), publicat postum. E traducerea mea de suflet. Pentru ca nu citisem cartea inainte si totul a decurs de la sine, cumva, ca si cum as fi citit in scris. Pentru personajul principal este un roman initiatic, despre care se spune ca ar fi neterminat. Din punctul meu de vedere, firul povestirii se incheie exact unde trebuie.


Franz Kafka s-a nascut in Praga, intr-o familie de evrei, limba lui materna fiind germana. Familia intreprindea activitati comerciale, dar din fericire pragmatismul acestei activitati nu s-a rasfrant si asupra lui Kafka. El spunea ca lucreaza "doar pentru a-si asigura painea". A fost agent de asigurari, functionar, secretar si isi soca deseori colegii datorita entuziasmului cu care indeplinea sarcinile. Spunea "Munca mea este amuzant si penibil de usoara, nu stiu pentru ce-mi primesc banii."
Doar ca atunci cand tatal lui l-a obligat sa preia conducerea afacerii unei rude, o fabrica de azbest, functia l-a adus la disperare pana in pragul sinuciderii. A suferit o depresie puternica, pentru ca-i fusese ingradit spiritul creativ: "Nu ma plang de munca, ci de lenea vremurilor murdare".
Conflictul intre el si tatal sau i-a marcat intreaga opera, pentru ca in niciun caz nu era un izolat social al acelor vremuri, ci devenise un izolat psihic.

Fericirea si linistea sufleteasca si-a regasit-o dupa ce s-a imbolnavit de tuberculoza (Foarte hilar este faptul unele articole de pe net sustin ca a contactat aceasta boala din cauza regimului vegetarian care includea lapte nepasteurizat(!?)... incep sa nu ma mai mir de nimic).
Pe atunci aceasta boala era incurabila. Astfel ca a renuntat la munca si s-a retras pentru a scrie. Boala, de fapt, l-a eliberat de toate ingradirile; chiar daca suferea de neajunsuri din punct de vedere material a fost perioada in care a scris cel mai mult si deosebit de inspirativ. Prin descrierile extraordinare ale torturilor lui sufletesti a reusit sa marcheze intregul stil literar al secolului 20.

Gabriel Garcia Marquez spunea: "Kafka m-a invatat ca se poate scrie si altfel". De acolo si realismul sau magic.

Dupa ce a murit, toate manuscrisele i-au revenit prietenului sau de-o viata, Max Brod. El i-a publicat o parte din opere, desi dorinta clara a lui Kafka a fost ca acestea sa fie arse. Nu i-a respectat ultima dorinta, dar nimeni nu mai analizeaza de mult acest aspect.

Prin testament, Max Brod a transmis aceste scrieri originale secretarei sale, Ilse Erster Hoffe, cu mentiunea clara ca sunt proprietatea Bibliotecii Universitatii Ebraice din Ierusalim si Bibliotecii de Stat din Tel Aviv. Dar Erster Hoffe a vandut in anul 1988 prin intermediul casei londoneze de licitatie Sotheby's manuscrisul romanului "Procesul" catre Arhiva Literaturii Germane din Marbach la pretul de 3,5 mil DM. La o incercare ulterioara a mostenitoarelor acesteia de a vinde si restul manuscriselor Arhivei Marbach, s-a ajuns la un conflict cu Statul Israel, acesta invocand ca drept de proprietate testamentul lui Max Brod. In prezent, lucrarile sunt pastrate in tezaurele bancare din Tel Aviv si Zurich.

Asta ca sa intelegeti valoarea inestimabila a scrierilor sale pentru umanitate comparativ cu valoarea materiala.

Kafka, daca ar fi scris pentru altii, ar fi fost pierdut undeva intre posteritate si interpretare.
A scris doar pentru el si acesta este motivul pentru care imi place Franz Kafka.
E ireal si totusi extraordinar de real sa fi in lumea lui.

Pentru cei care-si sarbatoresc iubirea in fiecare zi....

"Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumneazeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand as auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infint. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute, in care te-as vedea, as spune "te iubesc" si nu mi-as asuma, in mod prostesc gandul, ca deja sti."

Gabriel Garcia Marquez